În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Izbânda lui Bernard avea să fie deplină, după regele Ludovic al VII-lea, el a reuşit, în catedrala din Speier, să-l atragă şi pe împăratul Conrad. Roger al Siciliei şi Apuliei aderase cu entuziasm primul. Peste tot, Richard le Noir fusese încă din timp şi Bernard nu trebuise decât să desăvârşească lucrarea cavalerului. A fost Cel de Al Şaizeci şi patrulea un convins al ideii de cruciadă? În ciuda rolului său atât de important de propagator al ei, fiul Genealogului moştenise de la tatăl său o privire calmă asupra istoriei şi putea fi prea puţin înflăcărat de iluzia unei fracturări decisive a făgaşului impus de Dumnezeu. Când cruciada a doua a pornit – ca şi prima – cu pogromurile împotriva evreilor, Richard intervine personal la Ramerupt pe Aube şi salvează ceea ce mai putea fi salvat din populaţia iudeilor, iar, dintr-o nouă scrisoare către Bernard, el nu numai că socoteşte uciderea poporului lui Israel drept o crimă „cu totul lipsită de dorinţa lui Dumnezeu”, dar se revoltă profund împotriva abatelui de Cluny, Petru Venerabilul: „Cluny este cel mai important centru de cultură, mai important decât Parisul, dar ce cultură este aceea unde stareţul însuşi instigă la omorârea unor copii inconştienţi şi a unor oameni îngroziţi? 1”
Tot la Ramerupt, Richard va da de o veche cunoştinţă, evreul Ţipor, de care se despărţise în Dalmaţia şi despre care a ştiut că a plecat să aducă marfă din Orient. Îl va descoperi într-o ascunzătoare, de unde îşi plângea morţii. Ţipor îl va urma în continuare pe Richard, chiar şi atunci când acesta va lua drumul cruciadei! Mai mult, în timpul popasurilor, evreul va cânta elegiile lui Rabbi Joël-Bar Isaac despre ororile proaspete, prin care tocmai a trecut comunitatea iudeilor din regiunea Rinului, de la Köln. Fapt care va face din Richard un apărător al neamului lui Ţipor, în sensul că celor ce se aflau în preajma sa nu le-a fost permis să participe la pogromuri – lăsându-i pe evrei în seama altor valuri de cruciaţi2. Scribul adaugă: participarea unui evreu la războiul creştinilor, tocmai când evreii au fost, din nou, primele victime nu reprezintă decât o nouă pildă a greşelilor acelor savanţi ce cred că istoria se poate descifra în mod logic. Dimpotrivă, cursul evenimentelor din lumea aceasta nu se supune niciunei reguli stabilite de om. Individul om nu este decât actor – nici autor şi nici regizor. Dovadă că el nu face decât să repete la nesfârşit aceeaşi piesă.
– Cum de mai crezi în Dumnezeul tău, care vă face să suferiţi atât? l-a întrebat cavalerul pe evreu.
– Pentru că numi astfel, crezând, asemenea lui Iov, putem rămâne oameni, i-a răspuns Ţipor.
Ajunşi în Orient, după o călătorie istovitoare şi nu lipsită de primejdii la tot pasul, cruciaţii n-au dat deloc de speranţele aşteptate. După ce suveranii regatelor creştine din Asia Mică nu se mai înţelegeau între ei, nici colaborarea cu împăratul Bizanţului nu funcţiona defel. În aşa o măsură încât episcopul de Langres a ajuns să predice deschis necesitatea asedierii Constantinopolului, declarându-l pe bazileu „un fals creştin, aşa cum falşi creştini sunt toţi grecii, chiar când îşi spun romei”.
Cruciada a II-a, ca şi prima, avea să se dovedească un dezastru. Singurele momente de glorie fuseseră cele în care oştile apusene treceau prin ţinuturile întâlnite în cale şi le devastau, asemenea unui roi de lăcuste. Conrad aflându-se în marş înaintea lui Ludovic, francezii se simţeau frustraţi, întrucât nu dădeau decât de sate pustii, iar oraşele erau suficient de întărite pentru a nu permite pătrunderea jefuitorilor grăbiţi să ajungă la Ierusalim, după ce vor fi recucerit Edesa. Numai că împăratul german, istovit de o aventură ce se dovedea mai degrabă de supravieţuire, decât de fapte de vitejie, îi lăsă lui Ludovic ceea ce i-a mai rămas din oastea epuizată şi plecă la Mormântul Sfânt ca simplu pelerin. Regele francez, la rândul său, convins că nu va putea cuceri capitala imperiului bizantin, nu numai că nu ascultă peroraţiile războinice ale episcopului de Langres, dar a depus şi jurământul de suzeranitate în faţa lui Manuel, în speranţa că va reuşi să elibereze măcar Edesa. Apoi, hărţuit de turci, a intrat şi el doar ca simplu pelerin în Ierusalim. Şi, pentru ca eşecul să fie complet, la întoarcere, a rămas mult prea mult în Antiohia condusă de unchiul reginei, principele de Poitiers. (Tot un Raymond…) Aici, Ludovic şi-a pierdut şi liniştea conjugală, după ce cruciada nu i-a adus-o nici pe cea sufletească1.
Richard a ajuns şi el până la Constantinopol, dar n-a mai trecut marea împreună cu francezii. N-a făcut-o nu pentru că trăise prea multe în ultimele luni pentru a mai spera în şansele de izbândă ale cruciaţilor – Cel de Al Şaizeci şi patrulea nefiind niciodată interesat de vreo izbândă finală, în care nu credea, el, cel ce toată viaţa n-a căutat decât clipa singură -, ci pentru că nu mai vedea imaginea Rourei la răsărit.
Într-o dimineaţă, foarte devreme, ieşind din cort, O zări pentru a treia oară aievea, tot în căruţă, tot în alb, cu voalul fluturând în vântul zorilor, tot în viteza cailor, tot cu mâinile strânse la spate şi răsucindu-şi dureros trupul spre el. De data asta, căruţa nu mai avea cum să dispară în spatele unor ziduri, se aflau în câmp deschis, cavalerul se aruncă în şea şi, deşi iapa sa nu l-a trădat niciodată, s-a pomenit asistând neputincios cum căruţa se îndepărtează inexorabil şi dispare în zare.
Era dimineaţa devreme, lumea dormea istovită şi nimeni n-a fost martor la scena pe care tocmai a trăit-o. Fusese scena pentru care se pregătise din copilărie, imaginându-şi toate strategiile posibile permise de imaginaţia sa – strategii ce s-au dovedit atât de lipsite de eficienţă la momentul adevărului -, scena după care fugise o viaţă. Richard a rămas pe loc şi, fără să mai vorbească zile întregi cu nimeni, cavalerul părea că a încremenit cu ochii mijiţi spre un punct anume de la miazănoapte. Apoi, într-un târziu, când nu numai Roger, Raul şi Ţipor erau îngroziţi că o să-l piardă, ci toţi cei ce se simţeau apăraţi de personalitatea lui au răsuflat uşuraţi şi i-au mulţumit lui Dumnezeu, când Cel de Al Şaizeci şi patrulea s-a sculat, a cerut de mâncare şi de băut şi le-a spus că se vor despărţi de armată şi o vor lua pe un alt drum. Şi nimeni nu l-a întrebat nimic şi toţi cei ce se înghesuiau în jurul lui nici măcar nu s-au gândit o clipă că o armată întreagă le-ar putea oferi mai multă securitate şi linişte decât el singur.
Richard le Noir şi scutierul Raul, Roger şi scutierul Robert, Rudolf, scutierul fără stăpân şi totodată scribul şi omul la toate al grupului, precum şi câţiva cavaleri bernardini, însă şi evreul Ţipor, aveau să se îndrepte spre nord, călăuziţi doar de semnul văzut singur de Cel de Al Şaizeci şi patrulea. (Imaginea după care va fi fugit până ce a dispărut. Odată cu Ea.) Mica ceată va porni într-un marş forţat, cu totul diferit de călătoria plină de popasuri făcută în calitate de cruciaţi. Au traversat în mai puţin de o săptămână Balcanii şi, în toamna lui 1149, au ajuns pe malul Istrului.
După ce au trecut fluviul, Dunărea s-a închis în urma lor ca o uşă, în spatele căreia se pierd definitiv toate urmele. Scribul ar avea destul motive să se tânguiască iar: toate strădaniile sale de a afla sfârşitul lui Richard le Noir au rămas zadarnice. Din clipa când Cel de Al Şaizeci şi patrulea, atras de chipul Rourei şi în fruntea micului său grup, va pătrunde în teritoriul de azi al României, pământul acela care, timp de aproape o mie de ani, nu numai că nu a lăsat nici o privire să-l iscodească, însă a şi rămas, în mod atât de straniu, singurul care n-a fost jinduit pentru mai mult timp de nici unul dintre trecătorii suverani lacomi, capabili să omoare şi să schingiuiască şi pentru doar două sate prăpădite de oriunde altundeva. În vreme ce moravii, polonii, bulgarii, ungurii îşi semnalau prezenţa cât mai zgomotos prin puterea coroanelor de pe frunţile stăpânitorilor lor, între Carpaţi şi în jurul lor ceaţa de deasupra mlaştinilor uriaşe şi întunericul celor mai deşi codri înghiţea în tăcere orice şi oricine se apropia prea mult de acel tărâm. Nici o bătălie, oricât de măruntă nu este semnalată, vreme de secole, în marele teritoriu numit de scrib „Misterul Europei”. Iar numeroasele (dar nu şi suficientele) discuţii de mai târziu ale politicienilor şi ale oamenilor de ştiinţe n-au rămas decât texte cu teză şi s-au rătăcit şi ele în acea taină străjuită, parcă, de divinitatea însăşi.
1149 este anul în care Richard le Noir, Cel de Al Şaizeci şi patrulea din lungul şir, tocmai acolo avea să dispară. Acelaşi teritoriu unde, cu o mie de ani mai devreme, Cel de Al Douăzeci şi cincilea de pe aceeaşi listă, Collatinus, acel primpilus al lui Quadratus Bassus, trăise o viaţă misterioasă, înainte de a-i fi fost găsit trupul de către soldaţii romani trimişi să ducă la îndeplinire osânda la moarte. Strămoşul înghiţit în provincia Dacia cu atâtea secole în urmă ascultase de sfaturile unui alt uitat, Appolonius din Tyana, un prooroc, taumaturg şi făcător de minuni care a pierdut confruntarea cu cei egali cu el, care au lăsat în urmă marile religii.
[„Fă în aşa fel ca stelele călătoare, din categoria cărora faci parte!”, l-a îndemnat Appolonius din Tyana pe Collatinus, Cel de Al Douăzeci şi cincilea din şir, în vreme ce acesta aştepta un preot dac să apără de sub un mal abrupt al Pontului Euxtin, „Repară ceea ce este de reparat, închide cercul – ca să-l poţi deschide iară -, dar ia numai ce este al tău”. „Cât este de simplu!” a trăit Collatinus iluminarea, în vreme ce „lumina-l înghiţea”.]
Spre deosebire de strămoşul său mai tânăr cu aproape patruzeci de generaţii, Richard le Noir nu a fost o stea rătăcitoare. El era cel ce avea un astru după care să alerge o viaţă întreagă. (Şi, nădăjduia el, şi după aceea.) Şi, aşa cum luna se învârteşte în jurul pământului, şi Richard le Noir îşi supunea mişcările axei lumii. Pe care, spre deosebire de alţi muritori, el avea impresia că o chiar văzuse de câteva ori şi că, mai devreme sau mai târziu, o va putea şi ajunge. Iar cele trei cărări de pe scutul său, chiar dacă diferite, n-au fost decât paralele. Aceasta este o altă tălmăcire. Probabil, nici ea ultima.
Pentru cei mai mulţi oameni, faptul că Al Şaizeci şi patrulea a dispărut definitiv în teritoriul niciodată cunoscut de la nord de Dunăre este dovada că el a atins flacăra ce l-a atras întreaga viaţă şi că a ars mistuit de acea atingere. Pentru că numai aşa îşi puteau explica cavalerii templieri Dispariţia, ei care credeau în viaţa fără de moarte şi în eterna reîntoarcere a vitejilor. Scribul n-are îndrăzneala de a se opune părerii unor oameni atât de stimaţi şi nu se va pronunţa nu numai împotriva părerii lor, dar nici împotriva aceleaşi părerii generale în epocă.
Chiar dacă nu este de acord cu acea părere.
1 În discursuri repetate, Petru Venerabilul încercase să explice lumii că o cruciadă nu reprezintă decât o cheltuială inutilă, atâta vreme cât păgânii se află în mijlocul creştinătăţii. Mai înainte trebuiau omorâţi toţi evreii, tuna el, şi abia pe urmă va fi timp pentru războaie îndepărtate.
2 De altfel, şi Bernard de Clairvaux, ca şi seniorii locali, au trebuit să intervină decis pentru încetarea vânării evreilor, oferindu-le azil în propriile castele. Numai că valul urgiei nu trecuse încă şi focul, care pâlpâia mocnit, se reaprindea la fiecare nouă adiere de vânt.
1 Regele Franţei fusese convins, până la urmă, de către Bernard de Clairvaux să participe la cruciadă drept pocăinţă pentru că a incendiat biserica din Vitry, unde s-au refugiat adepţii contelui de Champagne, cu care Ludovic se afla în conflict deschis. După cum s-au desfăşurat evenimentele, greşeala de la Vitry n-avea cum să fie răscumpărată.
