CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Şi, poate, mai ţine minte bunul cititor chiar şi o mică observaţie a scribului, care pomeneşte, vorbind despre Genealog, că în însemnările aceluia se află ultima trimitere la “Mâna Albă”: nu ca din partea unui exeget târziu, ci de parcă ar fi fost vorba despre un iniţiat al confreriei. De altfel, legendele despre cumplita trupă de bagauzi par să fi fost conservate într-un areal în centrul căruia se află tocmai Vaza. Aşa că scribul îndrăzneşte ipoteza că, poate, au existat supravieţuitori ai frăţiei, că aceştia, după cumplita zi din atât de îndepărtatul an 768, s-au refugiat de lângă necropola din apropierea Romei în satul izolat din munţi – sat pe care, poate, că ei l-au fondat -, că au preferat să stea ascunşi acolo până ce această conduită a devenit un mod de viaţă, că ei păstrau în inconştientul colectiv multe taine şi că îşi cunoşteau chiar şi încrengăturile genealogice, fiind mereu gata de a oferi azil celor ce se trăgeau din “Mâna Albă” sau doar aveau o legătură pozitivă cu ea. De atunci au trecut aproape patru veacuri, un timp imens ce nu are cum să fie securizat decât de un foarte restrâns spaţiu ermetic izolat. O colonie unde supravieţuiesc nu numai speciile altundeva de mult dispărute, ci şi legendele, cu tot cu mentalităţile pe care acestea le conţin. Protecţia acordată de supravieţuitorii retraşi în propria lor istorie trebuia să fi fost deplină şi să se extindă până departe, altfel este imposibil de explicat cum ar fi cutezat o femeie singură, doar cu un prunc de câteva luni, să străbată drumurile atât de nesigure ale veacului al doisprezecelea. Şi, iarăşi, “aserţiunea atât de des citată, cum că Al Şaizeci şi cincilea s-ar fi născut dintr-un tată pe care nu-l va cunoaşte niciodată şi dintr-o mamă şi ea cu o biografie dispusă să nască legende” poate tocmai la povestea “Mâinii Albe” se referea. Ajutorul nesperat pomenit de scrib, ajutor venit din mărturiile acelui Alcuin, cel aflat la debutul primei cruciade la Mainz, constă în aceea că el pomeneşte despre un “vezan cu o obârşie veche şi cumplită”, atunci când trece în revistă cavalerii cei mai importanţi aflaţi în drum spre eliberarea Ierusalimului. Desigur, nu poate fi vorba despre Al Şaizeci şi cincilea, Alcuin scriind cu cel puţin o generaţie mai devreme, şi nici măcar despre Richard la Noir, acela dispărând în timpul cruciadei următoare. Şi nici chiar despre Al Şaizeci şi treilea nu poate fi vorba, Genealogul n-a fost cavaler şi cu atât mai puţin l-a însoţit pe regele său în Orient. Memoria omenirii reprezintă memoria oamenilor, iar oamenii nu sunt decât nişte materiale imperfecte, cu resurse, de cele mai multe ori, necizelate. Istoria lor este plină de anacronisme, aşa că erorile ţin de regulă, iar adevărurile sunt cele care conţin excepţiile. Excepţii pentru care individul om nici măcar nu are simţuri educate pentru a le recunoaşte ca atare.

Scribul a învăţat că nu e bine să pui prea multe întrebări: răspunsurile sunt infinite şi se amestecă în mintea curiosului, zăpăcindu-l şi mai tare. Încât faptul că Vezanul lui Alcuin s-ar putea să nu fie acelaşi cu Vezanul – Al Şaizeci şi cincilea nu i se mai pare scribului un capăt de ţară, mai ales că, odată cu trecerea timpului, nici o viaţă nu mai are cum să rămână fidelă ei însăşi. Ceea ce nu-l împiedică pe Alcuin să facă trimitere la un destin ale cărui trăsături să fie atât de apropiate de cele ale fiului lui Richard le Noir.

Şi, pentru ca să închidem acolada părinţilor, despre acea Tiboldi (sau Tipoldi), care s-a îndreptat spre Adriatica, Alcuin povesteşte tot felul de întâmplări provenite, poate, dintr-o altă epopee. Al Şaizeci şi cincilea, Mesagerul, nepotul Genealogului, Templierul şi fiul cavalerului bernardin, Vezanul îşi va croi propria legendă.

Să acceptăm, deci, că personajul nostru, asemenea multora dintre bunii săi, va copilări la Vaza, apărat de nenumăratele primejdii ale unui timp bolnav şi educat în spiritul istoriei locului. Despre acest spirit al locului scribul trebuie să facă, totuşi, o observaţie: născuţi parcă pentru a nu se despărţi niciodată de defileul găzduind aşezarea lor, unici băştinaşi de patru veacuri, oamenii aceia n-aveau vise care să treacă de limitele munţilor dimprejur. Nici cu fapta, dar nici măcar cu gândul. Ei reprezentau continuitatea şi, totodată, esenţa unui trai unic. Numai că ei acceptau, în interiorul disciplinei atât de severe, creşterea şi educarea unor anumiţi prunci, aduşi la ei după regulile ipotezei emise de scrib. Erau, probabil, câteva vlăstare ale castei conducătoare ale (fostei?) confrerii. Copiii aceia erau singurii care, odată crescuţi, erau lansaţi în lumea cea mare, plină de primejdii, unde trebuiau să perpetueze învăţătura primită. Unii dintre ei au reuşit, pentru alţii văzduhul liber de peste munţi a fost prea tare. Câţiva – şi, în privinţa aceasta, scribul are dovezi preluate din catastifele vechi din Vaza – s-au reîntors şi au devenit asemenea albinelor lucrătoare din stup. Rolul de matcă s-a dovedit prea mare pentru ei.

Nu şi pentru Al Şaizeci şi cincilea. Biografia acestuia pare să înceapă la… Naumburg, unde lucrează la construcţia originară a uneia dintre cele mai singulare catedrale rămase până în zilele noastre. La Naumburg, dăm de un ucenic lăudat de întreaga breaslă pentru priceperea sa nu numai în zidărit, dar şi în cioplirea pietrei şi în modelarea ornamentelor. Mult mai devreme ca alţi tineri, Vezanul primeşte misiunea nu numai de a cizela decoraţiunile de pe ziduri, ci chiar de a da chip unor personaje: la început, e drept, doar animalele ce ies din ferestre, prevenind oamenii şi spiritele duşmănoase că lăcaşul este bine păzit, apoi faldurile veşmintelor figurilor celor mai importante şi, mai timpuriu ca oriunde, tânărul a primit înalta misiune de a lucra şi la feţele ctitorilor. (Aşa că tânărul ucenic trebuie că a fost în mod special perceput de la început …)

Este vorba despre cripta vechii catedrale în stil roman, singura urmă a primei construcţii. După ce papa Ioan al XIX-lea a mutat sediul episcopal de la Zeitz la Naumburg, urmaşii lui Ekkehard I, acel nobil puternic – pe care doar moartea prin trădare l-a împiedicat să ajungă împărat – au ridicat o biserică unde să se odihnească toţi membrii familiei duşi în ceruri. Vezanul nu a avut nici 20 de ani, atunci când scribul l-a găsit cioplind piatra unui sarcofag şi va avea în jur de 60, în ziua când episcopul Engelhard va încerca să dea o nouă formă vechiului dom.

Despre naşterea acelei cripte au apărut o mulţime de legende – parcă transmise nu din trăiri dobândite, ci doar prin ereditate…-, iar personajul ucenic joacă – ca niciunde altundeva – rolul principal. Este vorba despre un tânăr venit din sud, însă cunoscând foarte multe lucruri despre mănăstirile franceze, un băiat prea crud pentru a fi admis deja printre călugări, deşi, cu toate intrigile şi geloziile unei comunităţi închise, membrii acesteia îl considerau mai dotat şi mai instruit decât ei. Adolescentul ştia mai multe limbi, cunoştea slovele şi avea noţiuni temeinice în diferitele ştiinţe. Pentru el nici chiar sculptura nu constituia o artă, ci un meşteşug bazat pe învăţătură. La fel ca şi arhitectura. “Doar cine are mâna condusă de divinitate şi nu de mintea proprie poate pretinde că face artă” spunea, recunoscând, cu modestie, că acela nu era şi cazul lui. El l-a sfătuit, cu aceeaşi umilinţă, şi pe maestrul constructor în privinţa arcurilor şi rostea fiecare cuvânt desenând, între timp, totul bazat pe calcule. Chiar şi nasul şi gura figurilor heruvimilor de pe latura criptei le-a cioplit socotind proporţiile, aproape fără a privi ceea ce dăltuia.

Rămas la rangul de ucenic până ce a părăsit, pentru prima oară, oraşul, Al Şaizeci şi cincilea s-a aflat şi în poziţia de a coordona întreaga lucrare, atunci când maestrul constructor s-a îmbolnăvit şi tânărul i-a luat locul. Şi nici unul dintre ceilalţi meşteri zidari, dulgheri, cioplitori ori sticlari n-a protestat. Şi cu atât mai puţin calfele. Pe la 1170 întregul ansamblu şi, în primul rând, cripta au fost terminate. Era o construcţie despre care contemporanii scriu că reprezenta giuvaerul Saxoniei. Că oamenii veneau de foarte departe să se roage, să se minuneze şi să mulţumească Domnului pentru că le-a dăruit frumosul. Şi, totuşi, tânărul ucenic a trebuit să plece pe nepusă masă. “Pentru că şi-a terminat misiunea” au scris urmaşii lui Alcuin din Mainz. Pentru că a trebuit să fugă, spun alţii. Pentru că a fost chemat altundeva, crede scribul.

Că şi-a terminat misiunea la Naumgburg, cel puţin pentru o vreme, era limpede. “Pentru că ar fi trebuit să fugă” provine din faptul că, nu mult după plecarea sa, statuile ctitorilor au fost îndepărtate, iar episcopul Engelhard a dispus modificarea întregului edificiu, chiar păstrându-i vechiul stil romanic târziu. O altă reconstrucţie a domului începe prin 1210, aşadar aproape jumătate de veac după terminarea criptei. Enorma faimă a primei biserici ţinuse foarte puţin şi secase brusc, curând după plecarea Vezanului. Iar reparaţia încercată de episcopul Engelhard s-a dovedit iluzorie. Înnoirea avansa cu numeroase schimbări de intenţie, iar întregul nu mai avea nici un stil. Se afla acolo ceva atât de grav, încât trebuia ferit de privirile celor mulţi? Ascuns după schelele mereu modificate, timp de decenii, domul n-a mai putut fi nici măcar vizitat, darămite utilizat în spiritul pentru care a fost conceput.

Scribului i se pare cu totul remarcabil cum de n-au dispărut cu totul sculpturile ctitorilor, atât de straniu izgonite din criptă. Cum de nu s-a dus până la capăt misterioasa sentinţă de a fi distruse. Un spirit aparte pluteşte şi astăzi asupra domului din Naumburg. Acolo unde astăzi a fost şi ieri şi, probabil, va fi şi mâine. (Când şi-a cumpărat biletul de intrare, scribul a văzut, în mica sală friguroasă care permite accesul spre interior, un bărbat, probabil un băştinaş, stând de vorbă cu funcţionara şi ţinând în lesă un câine. Era câinele pe care l-a sculptat Vezanul în faţa porţii criptei, îl străfulgeră pe scrib. Când a părăsit edificiul, scribul a trebuit să treacă din nou pe lângă dulău. Acesta lătra selectiv turiştii.

• Pe mine de ce mă tolerează? a întrebat scribul, apropriindu-se imprudent de animal.

• Aveţi grijă! îl preveni stăpânul. Însă, puţin mai târziu, văzând reacţia câinelui, mormăi: Poate v-a mai întâlnit.

Poate. Ereditatea, de data asta, asupra inconştientului individual. Al unui individ dulău.)

Ce s-a descoperit la Naumburg, astfel încât abia plecat Al Şaizeci şi cincilea, sculpturile ctitorilor să trebuiască să fie îndepărtate, iar întregul edificiu să intre într-o reparaţie capitală care va ţine mai mult de o jumătate de veac? Ce mesaj a fost descoperit acolo, mesaj ce n-ar fi trebuit să fie transmis?