CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (6)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

La 25 mai 1176 a avut loc bătălia de la Legnano. În dimineaţa aceea, o armată de 1000 de cavaleri în zale grele şi 1000 de pedestraşi, în frunte cu însuşi Barbarossa şi însoţită de mari demnitari ai imperiului, s-a pomenit, brusc, faţă în faţă cu miliţiile orăşeneşti ale Comunelor italiene, localnici ordonaţi în jurul carelor lor cu patru roţi – “carroccio” – pe care se aflau martinella¹, un altar, stema oraşului, precum şi întreaga nădejde şi onoare a apărătorilor. Întâlnirea, mai degrabă surprinzătoare, s-a terminat crâncen: comunarzii, având prea multe pilde proaspete despre ce li se pregătea în caz de înfrângere, au luptat cu întreaga furie a disperării, în vreme ce imperialii, uimiţi că sunt obligaţi să se înfrunte cavaleri cu pedestraşi, au aşteptat ca victoria să le vină de la sine, ca într-o dispută sportivă în care se întâlneau două echipe de valori cu totul diferite. Lombarzii luptau cu spatele la zidurile cetăţii Milano, cea care a mai trecut prin represaliile lui Friedrich. Aşa că nu numai nevoia, dar şi experienţa i-a deprins multe. În primul rând, au devenit mai disciplinaţi, rămânând în grupuri compacte, apărate strâns de un zid de scuturi. În al doilea rând, au învăţat unde să lovească. După ce au reuşit să-l doboare de pe cal pe stegarul cavalerilor, au indus sentimentul că ar putea chiar învinge. Iar după ce şi împăratul a fost doborât de pe armăsarul superb împodobit, oamenii săi nemaiavând sub ochi armura strălucitoare a stăpânului lor, care îi apăra prin simpla prezenţă tutelară, degringolada germanilor n-a mai putut fi oprită. Philipp, arhiepiscopul de Köln, ducele Berthold de Zähringen, şi desigur încă un Philipp, ducele Flandrei, s-au numărat printre prizonieri. Iar faptul că împăratul, după ce căzuse de pe cal, pur şi simplu dispăruse alimenta cele mai fanteziste zvonuri. Pline de speranţe pentru unii, cu totul sumbre pentru alţii.

Pe urmă, s-a dovedit că acele zvonuri, mult mai mult decât amploarea încăierării, au fost cele ce au fixat în istorie bătălia de la Legnano. După doar câteva zile, Barbarossa a apărut la Pavia, unde îl aştepta îngrijorat grosul armatei. Şi chiar dacă şi pierderile s-au dovedit mai mici decât au părut la început, Friedrich a trecut, între timp, prin momente cu adevărat dificile şi veşnicul său apetit de a soluţiona orice prin forţă s-a mai domolit. “Dacă scap şi de data asta…”, eternul prilej de rugăciuni solemne, s-a sfârşit şi în cazul său cu o fermă promisiune făcută divinităţii. Mai degrabă decât armele şi disperarea miliţiilor comunelor, frica resimţită atunci de împăratul căzut de pe cal şi reuşind să scape atât de greu din iureşul armatei retrăgându-se la întâmplare a decis următoarele luni atât de dense în întâlniri la cel mai înalt nivel, când parcă s-a întâlnit întreaga putere decizionară a lumii.

Tratativele au început imediat, dar a durat mai mult de un an până ce rezultatul lor a fost parafat în mod solemn la Veneţia. La festivităţile din Piaţa San Marco, împăratul a pupat picioarele papei, primind, în schimb, de la acesta sărutul păcii. A fost scena cu adevărat importantă: atunci s-a terminat, practic, schisma din sânul bisericii catolice (prin recunoaşterea lui Alexandru drept papă legitim, după 18 ani de dispute cu cei trei antipapi succesivi), atunci s-a mai sfârşit un capitol al rivalităţii dintre Friedrich Barbarossa şi Heinrich Leul (după noul refuz al welfului de a-şi ajuta verişorul), atunci s-au schimbat lucrurile şi în Răsărit (după greaua înfrângere a lui Manuel Comnenul şi reconsiderarea de către acesta a coloniei venete din imperiu şi din Constantinopol – ceea ce a dus, implicit, la eliberarea şi repunerea în drepturi a celor zece mii de arestaţi cu patru ani înainte), atunci a părut că se va ajunge la un modus vivendi şi cu regele Italiei de Sud. Atunci, în Piaţa San Marco, soarele a privit cu îngăduinţă spre locuitorii Terrei. Chiar dacă, la fel ca de obicei, aceştia vor spulbera în curând, din nou, promisiunile unui cer senin.

Şi tot atunci, îl reîntâlnim la Veneţia pe Vezan. În 1172, pe când Al Şaizeci şi cincilea trăia la Laib, fusese asasinat dogele Vitalie al II-lea Michel. Urmaşul său, un Ziani, adică unul dintre cei mai bogaţi locuitori ai lumii, cumpărase demnitatea supremă a Reginei Adriaticii cu câţiva pumni de bani aruncaţi mulţimii. Sebastiano Ziani nu era doar foarte avut, ci şi un negustor desăvârşit, un om obişnuit cu valorile, ştiind să le preţuiască şi să se bucure de ele, un fost diplomat cu experienţă, un om chibzuit. Era căsătorit cu Troiba, o femeie foarte frumoasă, despre originea căreia au circulat fel de fel de zvonuri: ca de obicei, unele în favoarea ei, altele nu. Vorbele erau alimentate din împrejurarea că femeia nu era venetă, ci apăruse în lagună adusă de soţul ei. Astfel, pe de o parte, se pretindea că Troiba (sau Froiba) ar fi urmaşa regelui unuia dintre statele creştine din Orient, că ar proveni din stirpea imperială din cetatea lui Constantin, dar şi că ar fi fost ultima descendentă a unei misterioase familii romane. Pe de altă parte, pizmaşii lui Sebastiano bârfeau că soţia dogelui nu fusese decât o curtezană celebră în capitala Răsăritului, că era fiica unui demnitar arab scăpătat, de la care Ziani pur şi simplu ar fi cumpărat-o, aşa cum îşi cumpărase şi scaunul de şef al Veneţiei; ba alţii şopteau că nu era vorba decât despre fiica unui faimos bagauz ce-şi ţinea ascunse averile pe insula Sebenico, de pe coasta dalmată şi care, cu preţul frumoasei femei, spera să-şi dobândească legitimitatea. Fiecare dintre aceste supoziţii – rostite mereu pe un ton de sentinţă exclusivă – îşi avea sâmburele ei de adevăr. Să le luăm pe rând: în timpul peregrinărilor sale din Orient, Ziani îşi rotunjise averea şi prin comerţul cu piper, implicându-l în afacere şi pe Amaury I, regele de atunci al Ierusalimului, cu care se ştia că a avut relaţii speciale. (De aceea nu părea decât firească intruziunea bogatului negustor venet în anturajul curţilor creştine din jurul Ţării Sfinte.) La fel, la Constantinopol se bucurase, într-adevăr de un renume foarte bun, datorită muncii sale diplomatice, dovadă că doar după plecarea sa de acolo, bazileul a îndrăznit să treacă la represaliile împotriva coloniei veneţiene, nemaifiind cine să o apere de lucrăturile genovezilor şi pisanilor. (Argumente destule pentru a face probabile şi zvonurile legate de obârşia porphigenetă a Troibei.) Şi pizmaşii îşi puneau la bătaie ceea ce considerau dovezi în sprijinul aserţiunilor lor: o anume Froiba fusese o curtezană de notorietate în cetatea bazileilor (de aceea, probabil, alternativa peiorativă Froiba pentru Troiba). Apoi, faptul că soţia dogelui – păstrând un nume atât de puţin curent în Cetatea Lagunelor – îi încânta (şi) prin superbii ei ochi migdalaţii pe cei ce aveau privilegiul de a o privi, îndreptăţea în mod evident prezumţia unei origini exotice, ungare sau, poate, turceşti. Pentru noi, mai interesant este cel de al treilea zvon reţinut de scrib, atât în varianta răuvoitoare, cât şi în cea favorabilă: faptul că femeia ar fi fost urmaşa unei misterioase vechi familii romane, dar şi a unui la fel de misterios tâlhar cu sediul pe insula Sebenico. Or, la Sebenico, Sebastiano Ziani a fost o vreme guvernator. Şi nu este vorba decât despre acelaşi Sebenico care fusese eliberat de sub dominaţia ungurilor prin legendara ispravă a lui Richard le Noir, tatăl de sânge al Celui de Al Şaizeci şi cincilea. Şi nimerim din nou peste orientalii cu trăsături asiatice, ungurii stabiliţi în câmpia panonică…(Troiba însăşi nu răspundea la întrebări şi lăsa misterul învăluit în privirea ei răpitoare.)

Prin soţia dogelui, mai ales prin zvonurile despre obârşia ei, îl reîntâlnim pe Al Şaizeci şi cincilea. Şi, în mod ciudat, acele zvonuri – o parte dintre ele, dar şi bogata lor încrengătură -, mai mult decât documentele certe, vin să aducă un dram de logică în prea puţin iscusita reconstrucţie a scribului.

Să procedăm şi în legătură cu Vezanul ca şi cu Troiba şi să încercăm să-i găsim şi lui locul în acea posibilă poveste. Prin politica ei de emancipare, Veneţia se orienta tot mai mult spre papă şi spre forţele din peninsulă, interesate să nu cadă sub centralismul imperial. Faima universală a Sfântului Scaun garanta legitimitate. Sub această umbrelă şi în numele Cetăţii Lagunelor, Ziani a ştiut să-şi ofere oficiile încă din tinereţe, profitând, la rândul său, din plin. Scribul nu ştie – şi e puţin probabil să afle vreodată – dacă Al Şaizeci şi cincilea a fost vreodată, până atunci, în Ţara Sfântă, dar crucea templierilor şi renumele tatălui său, luptător în cruciada a doua, şi dispărut în acele evenimente, îl legau şi pe el de Orient. Nenumăratele sale drumuri prin Europa Transalpină îmbrăcat în armura cu însemnele ordinului îl fac mesagerul credibil în ochii oricui. El devine mai degrabă reprezentantul unei comanderii, decât al unei miliţii, bătându-se în lupte doar în epopei, fără ca scribul să găsească o atestare certă a unei astfel de fapte. Şi, întorcându-ne la Sebenico, unde Ziani a fost o vreme guvernator, nu putem să nu ne aducem aminte de legenda eliberării insulei de către Al Şaizeci şi patrulea. Pe de altă parte, faptul că Vezanul refuză să vorbească despre tatăl său, poate avea şi el mai multe motive, unul dintre ele putând fi şi acela că Richard le Noir ar fi intrat, la un moment-dat, în conflict cu cei pentru care s-a distins în atâtea fapte de vitejie legendară, situaţie în care dispariţia sa misterioasă şi definitivă la nord de Danubiu pare o încheiere tocmai potrivită pentru un sfârşit de epopee, în care eroul nu putea să iasă pătat. (Scribul a pomenit, în prea lunga-i poveste despre destui eroi ai inconştientului colectiv al umanităţii, eroi ce, în realitate, au avut suficiente defecte şi nu dintre cele mai mici…)

Cel de al treilea zvon – atât cel pozitiv, cât şi cel negativ – în privinţa obârşiei frumoasei Troiba insinuează legături din lumea subterană. Nu se excludea nici posibilitatea ca numele ciudat pe care-l purta să nu fie decât o minciună adoptată spre a-i ascunde adevărata origine. Numai că asemenea afirmaţii aveau mai degrabă un sens duşmănos faţă de femeie, ungurii atacând şi jefuind de prea multe ori teritoriile venete. (Pe de altă parte, însă, noii regi unguri s-au înrudit de destule ori în ultima vreme cu suveranii Apusului, adică tocmai cu cei ce stăteau mai mult în calea libertăţilor cetăţii. Doar că aceia ce spuneau toate astea, au uitat că şi Veneţia însăşi avea o contribuţie de sânge în trupurile oligarhiei maghiare.) Oricum, suspiciunea de mister – întotdeauna atât de binevenită în biografie unei figuri deosebite – se amesteca mereu cu legende ale unor dinastii de bandiţi. Pentru ca la Vaza, în orgolioasele poveşti ale localnicilor, scribul să audă şi un episod despre două băştinaşe ajunse soţii a doi dogi veneţieni. Din păcate, anul acelor întâmplări nu este consemnat şi nu avem nici o dovadă că una dintre ele ar fi fost Troiba. La fel cum nu avem nici un argument împotrivă… Când se ajunge la atâtea supoziţii, doar fiindcă ele nu sunt contrazise în mod cert, desigur că posibil este orice. Dar coincidenţele sunt multe, iar acceptarea lor, în context, aduce un sens vieţii unuia dintre cei mai enigmatici eroi ai lungului şir. Pentru că din nou se întoarce scribul la vechea sa întrebare, care îl frământă de la începutul descrierii acestui destin: cum de a fost acceptat băieţandrul din Roma la Naumburg şi la Laib, apoi mesagerul sosit în cele mai onorabile – la fel ca şi în cele mai obscure – destinaţii? Pe cine reprezenta el? Cine garanta pentru el? Cine avea o încredere atât de nelimitată în Al Şaizeci şi cincilea? Dacă admitem că între el şi Vaza legătura era una arhaică, dar solidă şi perfect păstrată în acel unic spaţiu securizant, atunci putem crede că Mesagerul n-a făcut decât să ducă mai departe misiunile tatălui său, un tată poate vinovat, dar celebru. Aşa s-ar explica şi traseele fiului, şi aderarea sa la ordinul templier – şi nu la cel bernardin slujit de Richar le Noir, apartenenţa la alt ordin putând explica şi “apartenenţa la un alt tată” -, priceperea lui în diferitele meşteşuguri ale vechilor confrerii ale constructorilor, haltele traseelor sale, unde era întotdeauna bine primit. (Şi singure, numeroasele comanderii templiere, tot mai răspândite pe tot cuprinsul Occidentului, limitau dificultăţile drumurilor Vezanului.) Aşa s-ar întări firele descendenţei şi aşa s-ar explica şi multe alte amănunte, care şi-ar găsi locul în scenariu. Doar ce a transmis Mesagerul în tot acel timp nu ştim încă.