CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

AL ŞAIZECI ŞI ŞASELEA

Omul fără nume (– El –) – un destin adamic (1173 – 1221)

Noul Epicur: “Să bei, să iubeşti, să uiţi şi să mănânci sau coincidenţa lui 66”

Al Şaizeci şi şaselea – dar el, desigur, n-a ştiut niciodată că ar fi tocmai al şaizeci şi şaselea din lungul şir – a reprezentat diabolicul, forma prescurtată a distrugerii, a infernului structurat, însă, mai ales, a răului încarnat. (Degeaba cred unii specialişti că 66 nu reprezintă nimic şi că doar 666 înmănunchează relele infernale! Aşa cum a spus încă Glosus – care, o vreme, a fost numit chiar Sfântul Glosus, deşi nimeni n-ar fi putut spune când a fost sanctificat -, 66 nu este decât un 666 individualizat, mai puţin puternic, dar conţinând în nuce toate grozăviile închipuite şi descrise, precum şi cele vag închipuite şi niciodată arătându-se în întregime omului de pe pământ. Şi, cum bine o ştie oricine, grozăviile vag închipuite sunt cele mai cumplite, cele de care nu prea ai cum te feri.) Aşa că scribul a purces la descrierea şi a acestei vieţi, pregătit să dea doar de pucioasă, de ură primordială, de victorie a suferinţei şi de bucurie a nemerniciei. Şi a dat, într-adevăr, de multe dintre toate cele amintite, însă nici unele şi nici altele nu i s-au părut suficient de înfiorătoare, pentru că nici unele şi nici altele nu erau mult diferite de veşnicele condimente amare ale trecerilor predecesorilor Omului fără Nume. Iar bietul scrib a tot aşteptat să vadă noi forme de nenorociri, precum şi oftaturi şi mai puternice, fiind mereu dezamăgit de suferinţele cotidiene din vremurile în care s-a mişcat Al Şaizeci şi şaselea. Până la urmă, scribul a trebuit să-şi recunoască: ori şi-a scos capul la lumină sadicul ascuns în el şi nici o grozăvie nu i se mai pare suficient de satisfăcătoare, ori încă nu se pricepe să descifreze adevăratul tâlc al vieţii, pe care degeaba încearcă să-l descrie. Pierzându-se printre atâtea supoziţii – în lipsa unor date certe -, bietul scrib caută, tot timpul, să demonstreze ceea ce lui i se pare, de la început, a fi o certitudine şi, limitat de ochelarii săi de cal, merge cu capul în pământ pe cărarea lui, oricât ar fi aceasta de înfundată. Da, scribul nu are încă nici capacitatea de a sesiza iadul din peisajul terestru, cum nu simte nici raiul aceluiaşi loc. Nu are încă acea capacitate şi nu ştie dacă o va avea vreodată, oricât s-ar strădui s-o descopere.

Vezanul şi Corrado Monferrat au rămas, în istorie şi în cântece, drept salvatorii Antiohiei, după ce Regatul Creştin al Oraşului Sfânt a căzut. Templierul cu mantaua albă, dar cu crucea roşie şi nu neagră asemenea uniformei tuturor fraţilor săi, nu s-a întâlnit pentru prima oară cu Monferrat sub zidurile cetăţii împresurate, aşa cum textul – ca de obicei imperfect al scribului – lasă să se creadă. Marele eveniment al apărării Antiohiei în faţa unui Saladin, ce păruse de neoprit, a avut loc în 1187, imediat după prăbuşirea Ierusalimului. Or, Al Şaizeci şi şaselea avea, la acea dată, 14 ani. Dacă femeia “pe care a adus-o din Orient” Cavalerul fără Chip a fost într-adevăr o rudă apropiată a marchizului de Monferrat – soră, după unii, nepoată, după alţii -, atunci cei doi bărbaţi ar fi trebuit să se cunoască de multă vreme. Mai mult, Corrado (sau Conrad ori Konrad) se pare că ar fi plecat în Orient încă din timpul cruciadei a doua. Adică din 1173. Şi că ar fi rămas în posesiunile creştine, fiind un obişnuit al noii protipendade de acolo. Misterioasa sa soră sau nepoată, foarte tânără la acea vreme, frumoasă, şi retrasă, fusese considerată drept o pedeapsă a familiei, fiind născută – se spunea în bârfele rivalilor tot mai puternicei familii Monferrat – dintr-o legătură extraconjugală, fruct al păcatului. Păcat ce – spunea acelaşi zvon rău intenţionat – ar fi dus la mai multe gelozii cumplite, adesea terminate cu crime. Drept pecetluire a blestemului, fata s-a născut mută, dând de înţeles că nu reprezintă decât un memento pentru toate câte s-au întâmplat, însă despre care, spre binele tuturor, nu trebuie să se mai vorbească nimic. Bunul cititor poate că îşi mai aduce aminte că veşnicele drumuri atât de discrete ale Vezanului au început nu multă vreme după ce tânărul a ajuns la Laib şi a consolidat marea biserică a mănăstirii, destabilizată prin îndepărtarea brutală de către albigenzi a tuturor podoabelor pe care le-a conţinut iniţial. Tot atunci, deşi tocmai s-a ajuns la o înţelegere formală, domeniile marchizilor de Monferrat fuseseră împrăştiate în cele patru vânturi, după evenimentele sumbre legate de naşterea fetiţei mute, astfel încât părţile lezate să se întâlnească pe cât de rar se putea. Copila însăşi a fost plasată în custodia lui Corrado, nu la Alba, pe malul fluviului Po, ci într-unul dintre locurile cele mai încântătoare, în centrul vastului domeniu de vânătoare; domeniu de vânătoare ce-i revenise marchizului şi care se afla nu departe de drumurile spre vest ale Cavalerului fără Chip. Relaţia echivocă dintre unchi (sau frate?) şi tânăra domnişoară ne face să bănuim că legăturile lor ar fi fost foarte apropiate cu evenimentele triste care au dus la destrămarea familiei, evenimente pe care rudele voiau să le ascundă şi să le uite. Chiar în vremea plecării unchiului (sau fratelui mai mare…) în cruciadă, se va naşte un băiat, care va fi crescut la fel de discret ca şi mama sa. (Şi despre Al Şaizeci şi cincilea ştim că a fost educat într-un mediu închis, la Vaza, doar că acolo el a fost un răsfăţat al comunităţii, în vreme ce se pare că fiul său îşi va petrece primii ani din viaţă mai degrabă ca un proscris, de care nu trebuia să afle nimeni. Dar despre zicerea aceasta ignorantul scrib va mai reveni.)

Aşadar, iată o nouă coincidenţă: Omul fără Nume s-a născut tocmai odată cu cea de a doua cruciadă.

Scribul zâmbeşte amar: asemenea coincidenţe nu numai că sunt la îndemână, dar aproape imposibil de evitat. Să ne amintim cât de fericit a fost acelaşi scrib, atunci când a descoperit că Vezanul s-a considerat drept fiul spiritual al Sfântului Malachie (şi) fiindcă s-a născut exact atunci când Dumnezeu l-a chemat la el pe blândul episcop. În fond, dacă acceptăm ceea ce credeau şi numeroşi iniţiaţi ai veacului Celui de Al Şaizeci şi şaselea că, după moartea fizică a unui om, sufletul se odihneşte doar atâta vreme până ce-i vine iar vremea să coboare într-un alt trup pe cale de a se închega¹, atunci asemenea coincidenţe nu fac parte dintre excepţii, ci, mult mai degrabă dintre reguli. Pe deasupra, întotdeauna se întâmplă ceva ce se poate lega de altceva.

Revenind la tânăra mamă mută şi la pruncul ei, Cavalerul fără Chip îi vizita pe cât de des îi permiteau mesajele pe care le ducea în locuri anumite. Dovadă că, după primul născut, au mai venit încă doi copii, un alt băiat şi o fată. Aceştia aveau să moară, împreună cu mama lor, în incendiul de la Laib, iar amintirea le va dispărea în acele flăcări. De aceea, în ciuda unor indicii, scribul nu poate afirma cu certitudine că Al Şaizeci şi şaselea a fost primul născut, deşi aceasta este ipoteza cea mai probabilă. Altfel, tatăl ar fi trebuit să cutreiere terenurile de vânătoare ale marchizului de Monferrat într-o perioadă când încă nici nu terminase munca de consolidare a bisericii. Oricum, între naşterea copiilor şi sosirea în chip de eliberatori a celor doi cavaleri sub zidurile Antiohiei a trecut suficientă vreme ca relaţia dintre ei să fi fost extrem de consolidată. Pe de altă parte, faptul că Vezanul şi-a adus familia la Laib din Orient – să nu uităm că mai circula o legendă cum că femeia ar fi fost membra unei case domnitoare recent creştinate, că se exprima greu în limba locului unde a fost adusă de soţul ei şi că de aceea n-ar fi auzit-o nimeni vorbind – este o dovadă că nici Cavalerul fără Chip n-a ajuns sub zidurile Antiohiei venind de departe şi că şi el, împreună cu familia sa, a trăit mai multă vreme prin posesiunile cucerite de cruciaţi.

De ce s-au întors, totuşi, imediat după salvarea Antiohiei, Vezanul şi ai săi în Europa? Şi de ce tocmai la Laib şi nu în domeniul unde au trăit până atunci mama şi copiii? Şi de ce s-au despărţit de marchizul devenit pentru câteva săptămâni rege al Acrei, noua capitală a statului creştin, înainte de a fi asasinat, după scurtă vreme? Abia ajunşi la aceste întrebări, şi evenimentele, şi datele şi localităţile notate mai înainte drept certe nu mai par să fie atât de sigure, deşi scribul s-a străduit să elimine, din start, anacronismele evidente, strecurate în conştiinţa contemporanilor şi a urmaşilor lor. De pildă, faptul că Al Şaizeci şi şaselea s-ar fi născut în 1166, reprezintă o dată pentru care s-a forţat “calendarul vechi”, precum şi “calendarul special” folosit de albigenzi la Laib. Omul fără Nume nu s-a putut naşte, ca fiu al Mesagerului, în data simbolică, formată din două cifre duble şi terminată în 66¹, pentru simplul fapt că, pe vremea aceea, Vezanul mai era ucenic la ridicarea şi decorarea domului din Naumburg şi ar fi fost un fapt cu totul de mirare să fi putut pleca de acolo, cale de multe zile de drum, fără ca acest lucru să fi fost amintit în vreun fel. Dar şi mai de mirare ar fi fost ca frumoasa mută să poată procrea la acea vârstă, când n-ar fi putut avea mai mult de câţiva anişori. (Cel puţin zvonurile nenorocirilor care au urmat naşterii ei, îi plasează venirea pe lume undeva puţin înainte de 1160.)

O ipoteză îndrăzneaţă o plasează pe mamă şi pe cei trei copii… la Vaza. Argumentele vin, mai ales, pornind de la un fapt aparent lipsit de importanţă: Al Şaizeci şi şaselea, după numeroasele dezamăgiri pe care le-a provocat, nu va fi acceptat să se refugieze la Vaza, fapt ce a constituit o serioasă excepţie de la tratamentul de care s-au bucurat misterioşii copiii de străini crescuţi acolo. Este un moment la care scribul va reveni la timpul potrivit. În cazul acela, marchizul n-a fost multă vreme protectorul fetei, ea găsindu-şi azilul cu totul altundeva. Undeva unde, în schimb, Mesagerul putea ajunge oricând şi fără riscuri. Ba, mai mult, păzit cu grijă! Dar partea frumoasă e că, dacă nu ştim de a fost sau nu întreaga familie a Celui de Al Şaizeci şi cincilea în Orient pe vremea când acesta, împreună cu Corrado de Monferrat au despresurat Antiohia, avem informaţii plauzibile după care Omul fără Nume s-a aflat acolo. Şi încă înaintea tatălui său! Iată ce aflăm, pornind de la poemul Sabia şi scutul al trubadurului întârziat Ulrich von und mit der Flamme, poate ultimul cântăreţ înflăcărat al cruciadelor: Ulrich provenea, se pare, dintr-o familie foarte importantă, chiar dintre Welfi, dacă ar fi să-l credem pe Bruno din Genova, atât de controversatul biograf al papei Inocenţiu al IV-lea – suveranul pontif fiind el însuşi originar din Genova -, care pretinde că Heinrich “cel Negru”, din 1120 duce de Bavaria, ar fi avut un nepot atât de nesupus, încât tatăl său a fost obligat să-l închidă într-o mănăstire. Însă adolescentul “a făcut atâta rău” acelui lăcaş de cult, că ar fi fost izgonit şi de acolo. Atunci, Ulrich, renunţând la o obârşie care i-ar fi putut oferi, în chip legitim, orice viitor semeţ în viaţă, “a ales calea fărădelegilor şi a celor mai de jos artişti”. În realitate, fiul risipitor a ajuns, într-adevăr, un bandit la drumul mare, nesfiindu-se să atace cu predilecţie chiar domeniile familiei sale. Din răzbunare sau pentru că era mai în cunoştinţă de cauză cu locurile. Oricum, el reprezenta răul, însă poate că şi faima sa malefică l-a făcut şi un menestrel cu adevărat celebru în epocă. Iar Bruno, încă sub impresia teribilă a predecesorului patronului său, neîmblânzitul papă Grigore al IX-lea, asimila răul ereziei în credinţă cu greşelile din viaţa laică. Acest Ulrich va pleca în nefericita cruciadă franceză nu în calitate de cavaler, cum i-ar fi permis adevărata obârşie, ci “pe lângă drum”, aşa cum procedau, de regulă, tâlharii. Alături de el se afla, mai mult hărţuindu-i pe cruciaţi decât sprijinindu-i, un grup compact de briganzi. Printre cei descrişi, scribului nu-i vine deloc greu să-l identifice pe Omul fără Nume, “un adolescent atât de şters, încât nimeni nu şi-l putea fixa în memorie”. Şi, mai departe: “un copil rău, căruia simplul rău al altora îi producea plăcere şi nu se temea deloc să-şi îngăduie oriunde şi oricând acest deliciu diavolesc”.

Aşadar, fugind de lângă mama sa, Al Şaizeci şi Şaselea colindase lumea de timpuriu şi a ajuns în Orient cu mult înainte ca tatăl, împreună cu marchizul de Monferrat, să se acopere de glorie la salvarea cetăţii Antiohiei. Să fi plecat mama cu ceilalţi doi copii în căutarea oii pierdute?

Al Şaizeci şi şaselea fugise de mic, de mai multe ori de acasă, intrând adesea în cele mai urâte aventuri. Trebuise, de fiecare dată, să fie recuperat, dar o dată a venit şi singur înapoi la Vaza, împreună cu un grup de vântură-lume. Era acesta delictul cel mai greu de iertat: vezanii nu acceptau – din motive lesne de înţeles – intruşi. Şi, cu atât mai puţin, intruşi inopinaţi. Din clipa aceea, pentru că a călcat – şi nu o dată – orice cutumă, Al Şaizeci şi şaselea n-a mai fost dorit de către băştinaşi. (Se spune că delictele fiului Templierului au fost mai grave, vorbindu-se chiar de o crimă săvârşită asupra unei fetiţe localnice.) Oricum, este singurul caz cunoscut de scrib, când vezanii şi-au refuzat vechea misiune de a mai apăra necondiţionat pe unul dintre urmaşii (presupuşi?) ai Mâinii Albe, aşa că Omul fără Nume a devenit la Vaza un proscris, chiar dacă un proscris cu un statut cu totul special.

În 1183 – cel mai târziu – îl găsim deja la Ierusalim, într-un episod despre care ştim mai multe. (Dar şi până atunci fiul Mesagerului – un copil mic – plecase de mai multe ori de lângă mama sa.) Ceea ce i-a atras atenţia scribului a fost că prima – sau una dintre primele – escapade îl găseşte pe băiatul de numai câţiva ani “în locul acela nu departe de Cetatea Dogelui”. Să fi fost vorba despre Vaza? Şi cum a ajuns copilul să traverseze singur(?) Alpii? Mai mult, de unde să fi ştiut băiatul de localitatea ascunsă în munţi? Nu cumva tânărul să fi fugit chiar de la Vaza şi nu la Vaza? Deocamdată, vom nota doar că micul fugar este cert că a fost recuperat de fiecare dată şi adus înapoi la mama sa. Unde? Amănuntul nu mai poate fi decât dedus, dar nici domeniile de vânătoare ale marchizului de Montferrat, nici Vaza şi nici Palestina nu pot fi ignorate. Şi nu este exclus ca toate aceste puncte geografice atât de depărtate între ele să fi făcut într-adevăr parte din reşedinţele unde soarta stabilise, pe rând, familia Mesagerului. Băiatul – asemenea lui Ulrich von und mit der Flamme – n-avea astâmpăr şi crea probleme oriunde se afla. Cum mama spera ca vremea să-l aducă pe o cale mai bună şi cum lucrul acesta nu s-a întâmplat, dispariţia lui la doar opt ani a oferit o perioadă de refacere pentru toţi ai săi. Până ce, în drum spre Orient, Cavalerul fără Chip îşi va lua şi femeia şi ceilalţi copii cu el. Pentru a-l găsi pe Al Şaizeci şi şaselea? De aceea a şi plecat Cavalerul Templier spre Ierusalim? Greu de crezut. Pentru acesta ar fi trebuit să ştie cu siguranţă că fiul său mai mare se afla acolo. Ceea ce n-ar fi fost imposibil, însă pare greu de acceptat că Vezanul să-şi fi întrerupt drumurile atât de riguros programate în numele oricărei cauze care n-ar fi venit din partea resorturilor ce-l mânau neîntrerupt. Mai degrabă, Al Şaizeci şi şaselea s-a folosit de şansa de a trebui să facă şi drumul acela atât de lung într-un loc unde bănuia că se află oaia sa fugară.