CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Al Şaptezecilea a fost un bun grădinar. Şi un bun veterinar. Şi un bun decorator. Şi un călugăr credincios. Cam atât a constatat scribul ajuns la acest moment al biografiei. De ce lucruri ieşite din comun am putea să ne aşteptăm de la un asemenea destin? Şi ce ar putea interesa pe bunul cititor dintr-un trai relativ monoton – aşa cum şi-l doresc mai toţi meşterii din vocaţie, speriaţi că orice eveniment mai deosebit i-ar putea scoate de pe făgaşul muncii lor? Scribul a avut grijă să pomenească, de la început, că viaţa acestui personaj nu s-a distins prin fapte extraordinare. Totuşi, primul semn de îndoială, în sensul că lucrurile ar putea sta şi altfel, scribul l-a recepţionat când, brusc, după ce l-a părăsit pe călugărul grădinar robotind prin acareturile unei mănăstiri, l-a regăsit pe acelaşi la Le Source Noir, în calitate de călugăr templier. Ce a modificat atât de mult traiectoria acelei vieţi? În aparenţă, lucrurile par simple: Al Şaptezecilea a fost urmaşul direct al unui şir de templieri – chiar dacă al unor templieri absolut atipici pentru percepţia schematică şi pervertită de literatura comercială oferită cititorului din secolul al XXI-lea – şi nu este decât firesc să-l vezi şi pe el înfăşurat în mantia cu cruce. Scribul a fost obligat să se mulţumească de prea multe ori cu asemenea explicaţii, mai ales atunci când intuiţia şi experienţa îi şopteau că există un ceva pe care nu e capabil să-l descrie. De data aceasta, întâmplarea şi norocul l-au făcut să dea şi de informaţii în plus. Desigur, din catastifele unor procese verbale întocmite de grefierii tribunalelor.

Pentru obiectivitate, trebuie subliniat, de la început, că multe dintre cele aflate din asemenea documente nu pot fi luate drept argumente. Declaraţiile provin de la persoane extrem de speriate, dispuse să recunoască orice pentru a-şi arăta căinţa şi disponibilitatea de a se îndrepta, şansă care de foarte multe ori le era acordată. De aceea, din acele acte aflăm şi o mulţime de poveşti fantastice, potrivindu-se ecoului spaimelor colective. În ceea ce-l priveşte pe Cuviosul grădinar, acesta, găsim în consemnarea unei dispoziţii, ar fi fost şi personajul care ar fi avut în grijă cultivarea plantelor din care templierii din Bordeaux ar fi fabricat loţiunile necesare practicării ceremoniilor lor. Martorul de la care provine informaţia n-a fost cavaler templier, ci un mirean angajat pentru transportul celor necesare călugărilor. Este vorba despre ţăranul de 60 de ani Jean din satul Dorure, după cum reiese din protocol, un om jignit că tânărul părinte grădinar n-a avut încredere în el şi a verificat întotdeauna în amănunţime tot ce aducea pentru mănăstire. De câteva ori, i-a şi reproşat, chiar dacă pe un ton cât se poate de politicos, dacă nu chiar umil – „cu făţărnicia caracteristică celor asemenea lui” – că furajele livrate ar conţine buruieni dăunătoare animalelor. Tot oftând şi cerându-şi iertare, tânărul a fost în stare să arunce nu odată părţi întregi din transport sau transportul în totalitate. Până ce, povesteşte acelaşi martor, un demers de felul acesta l-a scos atât de mult din sărite – fiindcă numai el ştia cât de multe a trebuit să îndure, pe cea mai cumplită arşiţă care a ars ţinutul de când îşi aminteau bătrânii locului, ca să poată încărca şi aduce la timp căruţa până în faţa grajdurilor –, încât n-a mai răbdat şi a luat un snop din nutreţul azvârlit de ticălosul în rasă călugărească şi l-a mâncat în faţa aceluia. (Ca să dovedească astfel că ierburile erau de cea mai bună calitate, indicate şi pentru oameni, darămite pentru vite – nota scribului.) La care ticălosul ar fi început să plângă. De milă, după cum a vrut să arate. Cert este că martorul s-a îmbolnăvit şi a zăcut mai multe luni. Când s-a înzdrăvenit suficient pentru a-şi putea relua slujba, venind cu un alt transport la mănăstire, a dat acolo de un servitor mirean, care-i ţinea locul Cuviosului grădinar dus să îngrijească animalele bolnave taman din grajdurile episcopului. Sluga aceea i-ar fi povestit că, puţin după incidentul care l-a făcut pe ţăran să zacă în apropierea morţii atâta amar de vreme, la mănăstire ar fi venit mai mulţi nobili cavaleri templieri, ar fi rămas acolo trei zile şi ar fi plecat împreună cu Al Şaptezecilea. Când s-a întors, acesta ar fi purtat, la rândul său, mantia ordinului.

Documentul provine din dosarul incriminării Celui de Al Şaptezecilea în urma arestării sale în 1309. Martorul a declarat că servitorul acela i-ar mai fi povestit că pe tot timpul cât au mas în mănăstire, nobilii cavaleri s-ar fi simţit extrem de bine, că ar fi fost foarte voioşi şi că, în răstimpurile dintre serviciile religioase, s-ar fi întreţinut îndelung cu Cuviosul Grădinar. Odată, i-a surprins spunând că tânărul frate ar fi ştiut nu numai limba animalelor, dar şi a păsărilor şi a insectelor, care toate îi ascultau fără crâcnire poruncile. Întrebat dacă a auzit sau dacă ştia ce le poruncea împricinatul necuvântătoarelor, martorul a susţinut că nu poate relata decât din spusele acelui servitor, dar şi din cuvintele altora, care cu toţii ar fi povestit că ticălosul nu le vorbea niciodată plantelor şi animalelor în prezenţa altor oameni, asigurându-se de intimitatea relaţiilor cu ele. Dar se zvonea că acele porunci le făcea pe bietele necuvântătoare să se supună necondiţionat şi să participe activ la ceremoniile diavoleşti. Mai multe amănunte ce să dea? Lumea e prudentă, chiar şi în faţa înalţilor judecători, s-a scuzat căruţaşul, fiindcă nu ştii ce poţi păţi dacă abordezi un astfel de subiect.

Din aceleaşi surse mai aflăm că al Şaptezecilea n-a făcut niciodată caz de calitatea sa de călugăr templier, că nici n-a purtat decât foarte rar însemnele ordinului, că se mulţumea doar cu rasa cea mai umilă, pe care o proteja cu un sorţ. Părea mai degrabă servitorul celui mai demn de milă ţăran, decât membru al unuia dintre cele mai puternice şi mai bogate ordine cavalereşti.

Despre umilinţa extremă a acestui bărbat, circula o legendă, preluată şi în legătură cu alte personaje date drept exemplu pentru condiţia lor slugarnică până la înjosire. „Te porţi de parcă ai fi Cuviosul grădinar”, a circulat în vorbirea curentă, chiar şi când nimeni n-ar mai fi putut spune cine a fost personajul la care făcea referire. Într-o zi, într-un castel episcopal, unde a fost chemat pentru a pune la punct grădina la nivelul celei pe care a decorat-o la palatul marchizului d’Egelbert, grădină devenită prilej de uimire pentru toţi cei ce au admirat-o, sosind înaltul prelat să inspecteze modul cum avansau lucrările şi părându-i-se că monahul n-ar fi făcut decât să tragă chiulul timp de o lună, vreme cât a beneficiat de un trai bun pe costurile comanditarului, roşu de mânie, i-ar fi strigat:

– Dacă n-ai purta rasa călugărească, aş fi pus să fii biciuit!

La care Cuviosul grădinar şi-ar fi lepădat veşmântul, spre a-i oferi prilejul episcopului de a-l pedepsi. Ceea ce acela n-a perceput decât drept o revoltătoare sfidare. Şi mai îmbujorat de furie, episcopul a început să profereze cele mai mireane ameninţări, până ce tânărul monah a luat o nuia şi a început să se lovească singur. Şi a făcut-o cu atâta hotărâre, încât şi-a umplut spatele de sânge. Prelatul l-a privit o vreme descumpănit, apoi l-a trimis înapoi la mănăstirea sa.

Dar episcopul a trebuit să-şi recunoască, înciudat, că în felul acesta nu s-a rezolvat situaţia grădinii din palatul său: în vreme ce el se bucura mai degrabă de un teren viran, marchizul d’Egelbert dădea petreceri superbe într-un peisaj de vis. Între timp sosise toamna şi prelatul a plecat, până în primăvara următoare, într-o misiune care l-a ţinut departe. Când s-a întors, anul următor, a putut admira, uimit, o vegetaţie tânără, măiestru dispusă, oferind privirii cele mai superbe aranjamente şi culori, iar mirosului aromele cele mai îmbătătoare. Minunea, despre care servitorii au încercat să-i povestească cât a fost plecat şi pe care a refuzat-o întotdeauna cu gesturi de neîncredere enervată, i se releva mult mai frumoasă decât ar fi îndrăznit să se aştepte. Celebra grădină a marchizului avea o concurenţă serioasă, iar tinereţea plantelor făcea din împrejurimile palatului episcopal o adevărată gură de rai. Fu chemat Al Şaptezecilea şi preasfântul ierarh vru să ştie de ce s-a supus Cuviosul grădinar la durerile şi la umilinţa nuielei, atâta vreme cât nu numai că n-a fost vinovat de nimic rău, dar şi-a şi terminat cu atâta succes munca.

– Am sperat, a răspuns tânărul în şoaptă¹, cu vocea sa umilă, că nu mă vei alunga şi că mă vei lăsa să continui până la capăt ceea ce am început.

– Dar ai fost deja gata, altfel n-ar fi răsărit, după plecarea ta, această vegetaţie atât de minunată.

Al Şaptezecilea se grăbi să mai sărute o dată inelul episcopului.

– Dacă aş fi fost lăsat să mai lucrez doar câteva zile, astăzi grădina ar fi fost copleşită de ciripit de păsărele. Aşa am reuşit să produc plăcere sufletului doar prin ochi şi nas. Urechile nu au prea multe motive de a se bucura.

Seara, episcopul, tot gândindu-se la întâmplare, îşi aminti că monahul nu i-a răspuns la întrebare. Aşa că l-a chemat şi a doua zi.

– Nu mi-ai răspuns de ce ai acceptat durerile şi umilinţa nuielei, atâta vreme cât nu numai că n-ai fost vinovat de nimic rău, dar ţi-ai şi terminat cu atâta succes munca.

– Nu sunt în măsură să-ţi lămuresc eu întrebările! Cuviosul grădinar se lăsă în genunchi şi continuă în şoaptă: Cred că m-am exprimat complet greşit data trecută. Martor mi-e Domnul că n-a fost în intenţia mea de a ascunde faptul că n-am avut nici o scuză pentru purtarea mea. Am stat o lună aici, am fost tratat cu o nesperată bunătate, iar eu n-am fost în stare, la o adică, să prezint nimic cu care să-mi arăt adânca recunoştinţă.

– Dar tu ţi-ai făcut deja treaba.

– Da, dar acum pe aici ar fi trebuit să fie nu numai aceste plante frumoase, ci şi alte creaturi binecuvântate ale lui Dumnezeu: căprioare, iepuri, păsări. Se vede că nu mi-am făcut până la capăt datoria: la ce să vină aici acele fiinţe?

Nici noaptea următoare, episcopul nu izbuti să doarmă. Se sculă şi mai rosti o rugăciune, însă gândul i se întorcea iarăşi şi iarăşi la tânărul călugăr, care nu numai că nu s-a străduit în nici un fel să-şi arate nevinovăţia, dar şi-a aplicat el singur pedeapsa.

În zori, episcopul plecă la mănăstirea unde îl găsi pe Cuviosul grădinar aplecat peste verzele lui. Când l-a văzut pe prelat, tânărul se grăbi iar să-i sărute inelul. Stareţul îl lăudă superiorului, precizând că niciodată nu s-au bucurat călugării de atâta siguranţă, ştiind că, fie secetă, fie ploi devastatoare, grădina, grajdurile şi coteţele mănăstirii le vor asigura şi în continuare atâta hrană cât să aibă putere să-I poată mulţumi cum se cuvine lui Dumnezeu pentru marea-I bunătate.

Într-adevăr, inspectând ogoarele, grădinile, grajdurile cu vite, cai, catâri şi măgari, precum şi coteţele pline cu păsări, episcopul a recunoscut că n-a văzut altă mănăstire atât de bine gospodărită. Şi-şi făcu socoteala că de acolo e rost să profite mult mai mult. Ghicindu-i gândurile, stareţul şi-a dat seama cu întârziere că n-a procedat cel mai înţelept, că singur i-a oferit episcopului prilejul de a-şi lua pentru cămările sale, pe viitor, tot ce a văzut şi tot ceea ce credea că a văzut şi, drept urmare, vru să se plângă de nenumăratele primejdii la care erau expuse holdele, grădina, animalele şi păsările îngrijite de Al Şaptezecilea. Însă tocmai acesta i-a venit în ajutor:

– Lui Dumnezeu îi pasă de toţi şi de toate. El ne dă întotdeauna exact atât cât ni se cuvine. Eu, în nimicnicia mea, n-am cum să lucrez pământul pentru a da roade mai multe şi mai bune decât merităm. Aşa că eu, cel mai mare păcătos dintre toţi, dacă nu aduc recolta sperată, înseamnă că n-am fost vrednic de munca mea şi nu merit decât să fiu iarăşi biciuit. Iar, de mă pune Domnul la încercare şi ajung să produc recolte mult prea mari, înseamnă că ajung în mod inevitabil să-i duc în ispită pe bunii mei fraţi, ceea ce ar trebui să mă condamne din nou la pedeapsă.

Însă acum episcopul se gândea mai mult la atât de nesperatele posibilităţi oferite de un asemenea belşug enoriaşilor, dar şi nevoilor rangului său. Iar stareţul se gândea mai mult la cât o să-l coste de atunci încolo urmările inspecţiei superiorului său. Şi Al Şaptezecilea ar fi început să plângă şi le-ar mai fi spus celor doi ierarhi că simte nevoia să se spovedească. Înduioşaţi, cei doi l-ar fi primit fiecare. Episcopului, Cuviosul grădinar i-ar fi mărturisit că dacă toamna trecută nu şi-ar fi făcut cele câteva zgârieturi pe spate, în mod sigur ar fi fost mult mai sever pedepsit. Prelatul şi-ar fi recunoscut şi el că, într-adevăr, pe vremea aceea, nimic nu l-ar fi putut convinge că munca umilului călugăr va da asemenea roade. Iar faţă de stareţul său, Al Şaptezecilea s-ar fi învinovăţit, tot plângând, că, dacă ar fi primit până la capăt laudele, în mod sigur episcopul ar fi impus pretenţii şi mai mari.