CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În 1371, Al Şaptezeci şi treilea se va afla la Avignon înfăşurat în rasa dominicană. Istoria se găsea, din nou, într-un moment în care părea că se repetă identic. Noul papă, Grigore al IX-lea, purtase, ca laic, acelaşi nume ca şi unchiul său, Pierre Roger de Beaufort, fostul suveran pontif Clement VI; Fra Angelo se afla tot acolo, războiul dintre francezi şi englezi continua, ciuma nu contenea să macine Europa, doar Cola di Rienzo dispăruse, iar Magnus poeta et historicus Francesco Petrarca se ascundea prin Italia de spaima cumplitei boli. Ultimul papă francez nu era pe placul tânărului călugăr, aşa cum unchiul său nu i-a plăcut tatălui său, doar că din alt motiv: Bizantinul avusese o stranie presimţire că acel papă ştia mai multe despre Fugar decât voia să spună, iar Al Şaptezeci şi treilea vedea în Grigore al IX-lea un om prea rafinat, prea cult, prea diplomat pentru cel ce – în imaginea sa – ar fi trebuit să arate cu totul altfel: mult mai smerit, mai umil – cel mai umil dintre creştini -, mai simplu, aplecat doar spre Dumnezeu şi indiferent la cele prea lumeşti. Pe vremea aceea, tânărul încă mai încerca să se poarte el însuşi aşa cum şi-l dorea pe ierarh şi cum nu-l vedea în faţa sa. Cu vremea, şi convingerile sale se vor schimba radical…

Şi Al Şaptezeci şi doilea, şi Al Şaptezeci şi treilea s-au înfăţişat la Avignon fără a avea o biografie fermă în spate. Menestrelului nici nu i se potrivea aşa ceva, un menestrel era prin definiţie un hoinar prin spaţiu şi timp – chiar dacă, în realitate, asemenea strămoşului său Al Patruzecilea, Etiopianul, – n-a făcut toată viaţa decât să-şi caute tatăl, trecutul. În schimb, tânărul călugăr avea toate motivele să-şi găsească o istorie personală credibilă, nimic neputând fi mai cumplit decât oroarea renumelui de a fi venit din spatele gardului de scânduri de la Hanul Bufonului din Paris: era de parcă ar fi recunoscut că şi-a făcut apariţia direct din iad, devenind, astfel, el însuşi un mesager al iadului. Faimă de care n-a reuşit să scape întrutotul şi care-l va urmări insidios, ca o umbră tot mai lipsită de contururi odată cu lăsarea înserării.

Scribul riscă să propună că fiul Bizantinului ar fi îmbrăcat rasa mai mult pentru a-şi schimba identitatea şi că a venit la Avignon spre a-şi pierde urma, chiar dacă a sosit acolo cu o scrisoare de recomandare din partea abatelui de la Biserica Saint Julien din Tours¹. Chiar Fra Angelo este cel ce ni-l descrie: „Era un tânăr uscăţiv, mai degrabă slab, uşor încovoiat din spate, poate din pricina umilinţei sale extreme, ferindu-şi privirea de parcă ar fi avut ceva de ascuns. Însă, atunci când îşi ridica faţa, aveai surpriza de a descoperi nişte ochi ieşit din comun de pătrunzători, născând în oricine un sentiment de nelinişte din pricină că privirea lor te scormonea până în măruntaie. Şi glasul îi era extrem de pătrunzător, deşi tânărul rostea cuvintele mai degrabă în şoaptă. Poate că tocmai de aceea, adică fiindcă te obliga să-ţi ascuţi auzul, stârnea în celălalt o alertă ciudată”. Într-adevăr, ochii şi vocea Exorcistului aveau să fie armele sale cele mai eficiente. Al Şaptezeci şi treilea, oricât îşi ascundea faţa, nu reuşea să rămână în umbră. La Avignon forfotea multă lume, oameni de toate soiurile, însă nu chiar atâţia ca aceia care, nefăcând parte din fluctuaţia mare de veniţi şi plecaţi, să nu ajungă să se ştie între ei. Iar cei ce au intrat în contact cu tânărul călugăr dominican n-aveau cum să-l uite.

Iniţial, fiul Bizantinului avea să fie un soi de mărunt funcţionar al curţii papale, însărcinat cu supravegherea unor mici tranzacţii comerciale pe lângă sucursalele băncilor din Siena şi din Florenţa. Fusese ales pentru acele însărcinări întrucât era atât de sărac, încât n-avea decât hainele de pe el şi nici nu părea să dorească mai mult. Se povesteşte că, uneori, rămânea în chilia sa pentru simplul motiv că, după ce îşi spăla straiele, neavând altele de schimb, trebuia să aştepte ca acelea să se uşte cât de cât. În chilia sa, se mai spunea, nu se găsea nici un obiect personal, lucru neobişnuit chiar şi pentru un călugăr oricât de auster². Asta presupunea că sumele pe care le gestiona nu reprezentau o tentaţie pentru el. Fra Angelo continuă descrierea astfel: „Era tipul de tânăr extrem de zelos în convingeri, neacceptând să se abată nici cu un deget de la ele şi netolerând nici la alţii vreo deviere”. (Iată, aşa o fi fost Al Şaptezeci şi treilea pe care l-a cunoscut Fra Angelo. Altul va fi, în curând, Al Şaptezeci şi treilea, cel păstrat în legende…) Aşa că a fost inevitabil să ajungă la disensiuni cu şefii lui, mult mai dispuşi la compromisuri privind traiul sever monahal. Încă papa Clement al VI-lea respinsese austeritatea excesivă, stabilind că un ierarh trebuie să se distingă şi prin aspect şi prin nivelul de prestanţă, atât spirituală, cât şi materială, de cei mai prejos decât el. Fra Angelo însuşi, prietenul şi sfătuitorul lui Rienzo, era de aceeaşi părere. La fel ca mai toţi cei ce-şi puteau permite un trai mai îmbelşugat. La Avignon, nu umilinţa materială a fost prioritatea urmărită de biserica catolică. Până ce părerile junelui călugăr să deranjeze, Al Şaptezeci şi treilea a ajuns să manipuleze, în numele mandatarilor săi, sume tot mai mari de bani. Printre numeroasele cunoştinţe pe care şi le-a făcut cu acel prilej, au fost şi câţiva negustori aciuiţi într-un vad comercial atât de bogat. Unul dintre ei se numea Ţipor şi era evreu. Tânărul dominican era ceea ce s-ar numi astăzi, când scribul aşterne aceste rânduri, un fundamentalist, însă, ca de atâtea ori, tocmai un fundamentalist creştin a ajuns să aibă o legătură de durată cu un necreştin. Nu a fost acesta un lucru neobişnuit: un tânăr ca Al Şaptezeci şi treilea simţea nevoia să-şi expună şi să-şi perfecţioneze argumentele. Şi în faţa cui să facă asemenea exerciţii decât înaintea cuiva aflat de cealaltă parte a baricadei? După fiecare asemenea dezbatere – pe care o percepea tot mai conştient drept un rău neplăcut, însă cu atât mai necesar³ -, constata că devine mai convingător în relaţiile cu coreligionarii săi. Ceea ce nu l-a împiedicat să intre foarte repede în contradicţie chiar cu aceştia.

Primul conflict a apărut de la senzaţia ciudată pe care i-a transmis-o unui preot venit din Florenţa, cetatea cea mai recalcitrantă faţă de papa francez şi faţă de abuzurile oamenilor săi. Întâlnindu-l printre bancherii din Siena şi luându-l drept ceea ce nu era, florentinul l-a considerat pe Al Şaptezeci şi treilea unul dintre finanţiştii importanţi (şi veroşi) ai administraţiei papale, iar când, după ce l-a admonestat, i-a văzut şi faţa şi ochii şi, auzindu-i vocea, nu s-a mai putut opri şi cearta a fost gata. Numai că, dându-şi drumul, preotul nu a mai putut să-şi reţină nici gândurile pe care îndeobşte ştia foarte bine că nu este indicat să le exprime în public şi, cu atât mai puţin, la Avignon. Vocea şi ochii tânărului dominican au acţionat asemenea unui sfredel puternic şi au scos la suprafaţă tot ce se găsea în mintea celuilalt. Disputa s-a petrecut în prezenţa a numeroşi martori şi a avut un ecou atât de mare, încât i-a schimbat dominicanului întreaga viaţă. Deşi acesta a mai trecut şi înainte prin asemenea întâmplări şi izbânzi, atunci, în 1371, la Avignon, fiul Bizantinului s-a ales cu cognomenul „Exorcistul”: el reuşise să scoată dintr-un om – chiar întâlnit pentru prima oară – toate gândurile rele, toate intenţiile duşmănoase, tot mâlul ce se ascundea în acel personaj dovedit drept duşman al ordinii papale şi care avea să plătească scump vorbele-i lipsite de înţelepciune. Şi acest moment avea să-i fie adus la cunoştinţă suveranului pontif, iar cardinalii pretindeau că nici un inchizitor n-ar fi fost capabil depisteze răul şi să scoată atât de repede şi de eficient la lumină ceea ce a izbutit tânărul călugăr dominican. Exorcistul a fost chemat în faţa lui Grigore al XI-lea, primit într-o audienţă festivă şi tratat cu toată bunăvoinţa. Numai că întâlnirea n-a decurs aşa cum se spera: fără o explicaţie punctuală, ochii şi vocea tânărului au reuşit să inducă o stare de neplăcere chiar şi printre ierarhi. Nu acesta era omul pe care nădăjduiseră să-l poată folosi. Arma găsită se dovedea imprevizibilă, putând oricând să-şi schimbe ţinta.

Din ziua aceea, a început o relaţie deosebită între Al Şaptezeci şi treilea şi autorităţi, o relaţie care se va perpetua pe parcursul întregii sale vieţi. Oficialităţilor, oricare ar fi fost ele, tânărul le insufla o antipatie evidentă, însă calităţile sale erau prea valoroase pentru a nu se încerca folosirea lor. Aşa că, fără a fi fost angajat formal, Exorcistul a primit un statut special, fiind protejat, însă nefiind răsplătit altfel.

La Avignon avea loc o făţişă luptă de rutină între rudele papei şi ale celorlalţi demnitari francezi, pe de o parte şi între toţi aceştia şi dregătorii conştienţi că rămânerea suveranului pontif departe de Roma va duce, mai devreme sau mai târziu, la pierderea teritoriilor din Peninsulă, pe de altă parte. Răscoalele neîncetate pricinuite de emisari neputincioşi (asemenea locţiitorului papal Philippe de Cabassoles, episcopul-cardinal de Sabina) ori prea zeloşi (precum acel căpitan al celor 10.000 de mercenari bretoni trimişi să „facă ordine” ori acel Robert din familia de Genevois, deocamdată cardinal, în curând antipapă sub numele Clement al VII-lea) nu reuşeau decât să menţină o prelungită stare de încordare, multă vărsare inutilă de sânge şi nenumărate oportunităţi economice pierdute. Grigore al XI-lea, după ce a dat dovadă de un antitalent diplomatic ieşit din comun, fiind mult mai priceput în a strânge în jurul său artiştii şi savanţii cei mai importanţi, a trebuit să cedeze. Până la urmă, prorocirile Sfintei Brigida a Suediei şi insistenţele Sfintei Clara, venită special de la Florenţa – unde s-au adunat cei mai importanţi şi cei mai puternici duşmani ai papei – l-au determinat să se întoarcă la Roma, încheind astfel „Captivitatea Babiloneană” de la Avignon.

Însă, încă înainte de a se îmbarca, papa l-a mai primit, cel puţin o dată, pe Exorcist. A fost aceea o întâlnire resimţită ca extrem de neplăcută de ambele părţi, totuşi o întâlnire care a trebuit să aibă loc. Grigore n-a uitat de prima audienţă, iar Al Şaptezeci şi treilea îl considera pe papă drept o copie nereuşită a majorităţii predecesorilor săi Iată ce ne povesteşte Locatus: „El (Al Şaptezeci şi treilea – nota scribului) spunea:

– Nici un papă din ultimele veacuri n-a izbutit să rămână el însuşi. Fiecare a încercat să-şi imite predecesorii, care nici ei n-au fost mai breji. De la papii Formosus, Romanus şi Landon, n-a mai existat unul care să îndrăznească să-şi ia un nume originar. Ce înseamnă asta? Că nici unul n-a fost el însuşi, că nici unul n-a avut curajul să se poarte asemenea locţiitorului lui Isus pe pământ.

– Ce ştii tu despre Landon?, ar fi fost tânărul întrebat de către ierarhii consternaţi. Despre Formosus nici să-şi amintească nu cutezau.

– Landon din Sabina va reveni! La fel şi martiriul lui Formosus! îi ameninţă el, în loc de alt răspuns. Dar, până atunci, este demn de cercetat ce a căutat fiecare papă în moştenirea predecesorilor al căror nume l-a preluat. Pentru că o asemenea alegere nu poate fi întâmplătoare.

– Mulţi dintre suveranii pontifi cu acelaşi nume s-au deosebit categoric între ei şi ca evlavie, şi ca har de a conduce creştinătatea, i-au replicat iarăşi aceia.

– Asta pentru că oamenii văd ceea ce pot şi nu ceea ce este, iar papii s-au dovedit cu prisosinţă că nu sunt decât oameni.

Cardinalii l-au privit consternaţi şi au răsuflat uşuraţi la încheierea audienţei. Mai ales că tânărul monah mirosea şi mai puternic a hoit.”⁴

De ar fi să credem că asemenea dialoguri au avut loc, este lesne de priceput de ce Exorcistul n-a fost pe placul ierarhilor, doar talentul lui extraordinar „de a scoate cu ochii şi cu glasul mâlul adânc ascuns în tainiţele sufletelor celor mai păcătoase” fiind considerat un instrument atât de valoros încât să nu fie indicat a fi înlăturat. Prorocirea „revenirii martiriului lui Formosus” se va adeveri. În ceea ce-l privea pe acel aproape total uitat papă Lando(n), supravieţuind doar prin numele său singular, însă nu şi prin vreo faptă de ţinut minte, Al Şaptezeci şi treilea îl cita des şi insinua că ştie mai multe decât ceilalţi despre titularul acelui pontificat de doar jumătate de an. Ba mai mult, acelaşi Locatus povesteşte că Exorcistul spunea, cu vocea sa ieşită parcă din adâncurile pământului, că papa Lando era acela ce-i transmitea cele mai importante indicii despre oamenii pe care-i făcea atât de uşor să se dea de gol. („Îţi şopteşte el acele adevăruri?” „Nu, el nu are cum să-mi şoptească, el face mult mai mult, mă învaţă să trag concluzii. Oamenii se trădează prin fiecare gest, prin fiecare gând pronunţat ori doar schiţat. Acele semne se pierd îndeobşte în van. Lando ne-a învăţat să le descifrăm şi să le dăm sensul real.”⁵)

În audienţa în care Grigore, înainte de a se îmbarca pentru Italia, l-a primit pe Exorcist, al Şaptezeci şi treilea l-a prevenit pe suveranul pontif aflat între ciocan şi nicovală că drumul acela, pe care nu şi-l doreşte, îl va sfârşi în lumea asta şi-i va da cale liberă pentru posteritate.

– Nu vrea să plece, dar va pleca; va muri în curând, dar va trăi pentru că a repus tripla coroană la Roma; îi e atât de teamă, încât va acţiona, mormăi Exorcistul, de parcă i-ar fi dat raportul unui personaj aflat de faţă, dar nevăzut de ceilalţi. Exorcistul n-avea veleităţi de proroc, el „doar tălmăcea ceea ce înţelegea din spusele extrase de la celălalt şi rostea cu voce tare vorbele papilor originari”. Însă, totodată, el se folosea şi de o armă despre care puţină lume ştia: calendarul magic, pe care, de-l atingeai, se înroşea până la culoarea focului data în care vei muri, dată care s-a dovedit că nimeni n-o putea schimba. A cunoscut papa Grigore această armă? După cum vom vedea, da.

Iniţial, ca de obicei, tânărul a stat în faţa papei tăcut şi cu faţa plecată, într-o tăcere ce părea să fie veşnică. Era felul său de a-l obliga pe celălalt să înceapă să vorbească. Apoi, ridicându-şi brusc privirea, îl prindea în plasa sa de păianjen. Iar când celălalt se oprea din vorbit, îşi punea în valoare şi vocea, iniţial un mormăit venind din adâncuri, o interogaţie obligând la un răspuns. Grigore, amintindu-şi de multe ori de acea scenă, trebuia să-şi recunoască faptul că într-adevăr a plecat fără nici o plăcere din pestriţul Avignon, oază binefăcătoare de rafinament şi linişte.