CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cu cât trece timpul, scribul e

Oare când s-a întâmplat noua diversiune? Turcii veneau din perioada preislamică aducând cu ei uitate totemuri străvechi. Înainte de a deveni turci, ei venerau bourul – őkũz¹ -, mai târziu, trecând la viaţa de stepă, principalul simbol a devenit lupul. Or, Al Şaptezeci şi treilea a descoperit o evoluţie inversă a acelor totemuri în istoria neamului în mijlocul căruia trăia: băştinaşii se lăudau că se trăgeau din dacii ţinând de seminţia tracilor şi că, în luptele lor glorioase, strămoşii lor îşi înspăimântau duşmanii prin sunetul asemănător cu răgetul lupului, sunet scos de vâjâitul aerului năvălind prin „gâtlejul” gurii deschise a capului de lup ce înfăţişa stindardele lor de luptă. Iar atunci, taman pe vremea cât Exorcistul a trăit printre ei, bourul a devenit simbolul tutelar al urmaşilor celor ce au venerat lupul. Între timp, chiar şi pentru turci, Muntele Őtűken a intrat în legendă, la fel şi rolul lupului, dar informaţiile aduse de Exorcist au stabilit relaţii fanteziste între turci şi moldoveni. Pe vremea papei Urban al VI-lea, acelaşi cardinal Toldi, pornind de la „descoperirile Celui de Al Şaptezeci şi treilea”, se întreba dacă nu cumva există chiar şi o alianţă de sânge între turci, locuitorii „ţării dinspre tătari” şi… boemi². Iar dacă da, atunci înseamnă că turcii au „aliaţi perfizi” chiar şi printre creştini. Toldi l-a convins pe papă să ia lucrurile foarte în serios, să trimită neîntârziat emisari care să cerceteze la faţa locului şi, în acelaşi timp, să ameninţe cu măsuri extreme, în caz că „adoratorii păgâni ai bourului” nu-şi recunosc greşelile şi nu trec – „cu convingere şi nu făţarnic” – de partea Adevăratei Credinţe.

Cu acest prilej, minoriţii părând a nu fi îndeajuns de eficienţi, în Moldova a sosit şi o delegaţie de călugări dominicani, în frunte cu un episcop. Iniţial mesagerii papei au fost primiţi de către regele polon, cel ce, în acel moment, se bucura de deplină încredere din partea Sfântului Scaun. Numai că, la o distanţă atât de mare de Roma şi de Avignon, statutul emisarilor a devenit incert. Bazându-se pe un simplu zvon, trimişii au fost consideraţi a fi solii antipapei şi arestaţi.

Eliberaţi după aproape un an, ei au sosit în Moldova mai degrabă ca nişte refugiaţi. Luptele dintre papi şi antipapi, precum şi cele dintre diferitele tabere ale stăpânitorilor lumeşti ştirbeau orice autoritate. Brusc, totul devenise discutabil. Iar Moldova, „Ţara dinspre tătari”, îşi avea propriile probleme. Evenimentele se succedau prea repede, iar numele diferiţilor stăpâni deveniseră şi ele efemere. Suspiciunile cardinalului Nicola Toldi aveau să fie uitate. Doar o pe cât de scurtă, pe atât de sângeroasă „incursiune de avertisment” a mercenarilor aliaţilor papei în Boemia urma să rămână singura lor consecinţă³.

Iar Exorcistul n-a plecat nici atunci din Moldova.

Un scriitor ar fi abordat cele ce urmează zugrăvind cerul plumburiu, pe care o armată de nouri, asemenea oştirii duşmane, s-ar fi năpustit spre vârfurile apropiate ale munţilor. Apoi ar fi descris fiecare dintre acei nouri, pentru că fiecare semăna cu câte unul dintre cumpliţii inamici, aşa cum şi-i aminteau puţinii dintre cei ce i-au văzut de aproape şi au mai apucat să vorbească. Un scriitor sigur aşa ar fi făcut. Numai că scriitorul are talent şi-şi poate folosi în voie şi imaginaţia. Bietul scrib, în schimb, n-are acces nici la culoarea cerului din acea zi, nici la formele ciudate ale norilor. El tot ce poate face este să scormonească printre hârţoage vechi, să se îmbolnăvească de bolile adormite de veacuri în suporturile mucegăite de ciuperci şi trezite doar de curiozitatea mâinilor nepoftite, să copieze cele găsite în înscrisuri. Eroii scriitorului talentat sunt oameni, umbrele înfăţişate de scrib simple personaje.

De aceea, scribul se cramponează de amănuntele descoperite cu mult noroc, asemenea faptului că Al Şaptezeci şi treilea îi îngreţoşa pe cei din jurul său prin mirosul de cadavru pe care-l emana, mai ales în timpul investigaţiilor sale. Informaţie livrescă şi aceea. Meritul scribului se măsoară în funcţie de cum reuşeşte să descifreze textele şi fragmentele de texte, cum aşează una după alta acele copii, ce preia şi ce omite. Iar de va avea noroc, acel puzzle propus de el va deveni ceea ce numim „adevărul istoric”. A! Imaginaţia mai bine să şi-o uite! Scribul n-are parte de culorile cerului sumbru şi de armata de nouri răsturnând orizonturile şi oglindind fidel în înalturi armatele de pe pământ.

Nu aşa au stat lucrurile întotdeauna. Fratele Serenius, deşi tot scrib, a dat dovadă că e şi scriitor. Asta este bine, dar este şi rău. Cunoscut în primul rând ca autor al uneia dintre primele istorii ale incursiunilor de început ale turcilor în Europa, evenimente povestite de către cineva care a fugit succesiv din Grecia, Bulgaria şi Ţara Românească, care a scris în Moldova şi şi-a sfârşit zilele în Polonia, Fratele Serenius nu ne-a lăsat altă dovadă a existenţei sale decât povestea peripeţiilor permanentului său refugiu din faţa năvălitorilor. Vorbele-i sunt măiestru înşirate şi cele aproape trei sute de file zdrenţuite pot fi citite pe nerăsuflate. Aşa a fost ori ne aflăm doar în poveste? Limba îi este bogată, latina elevată trădând o educaţie îngrijită. Însă, totodată, aceeaşi limbă lipsită de orice accent specific unui loc sau unui timp nu ne dă nici un alt indiciu despre autor. Nu există adnotări, nu există date concrete sau nume recognoscibile printre actorii unor vremuri anume. Doar turcii amintirilor cumplite, însă şi spaimele nedefinite, constituie permanenţele acelei fugi neîntrerupte, descrierea colorată a unei veşnice retrageri din faţa primejdiei „care vine tot timpul asemenea umbrei în urma trupului dornic să se ascundă. Iar atunci când nu mai există umbra care să te urmeze şi de care să te temi, înseamnă că nu mai există nici lumină şi e noapte, noaptea care nu-i decât moarte”. Aşa a scris Fratele Serenius, iar ceea ce a rezultat nu este nici jurnal de călătorie a bejeniei sale nesfârşite, nici cronică a vremurilor acelei bejenii, ci un poem nelimitat – nici de timp şi nici de spaţiu. Doar lacunele din text – nu foarte multe – mai lasă loc de interpretări în favoarea personajelor bănuite. Bietul scrib, dând tocmai atunci de acel manuscris, a fost bucuros peste măsură: opera Fratelui Serenius, puţin cunoscută chiar şi de către istoricii rugaţi de către editură să facă revizia de specialitate a textului scribului⁴, s-a dovedit a conţine referiri foarte posibile la Cel de Al Şaptezeci şi treilea şi la personajele din preajma sa. Cel puţin aşa a crezut scribul, iar bucuria descoperirilor – cunoscută doar de cine şi-a dedicat viaţa scotocirii prin trecut – i-a dăruit câteva zile de sublim entuziasm. Pe urmă, specialiştii s-au documentat şi au descoperit, în aceleaşi personaje ale textului Fratelui Serenius, şi alţi corespondenţi atestaţi în istorie. Scribul a continuat să-şi susţină propriile ipoteze, iar savanţii pe ale lor. Iată şi unul dintre fragmentele în care scribul este – şi în continuare – încredinţat că l-a găsit pe Exorcist, un fragment mult mai plastic decât propriul său stil încâlcit şi greoi⁵:

„Şi fratele nostru a fost chemat la căpătâiul bolnavei, în vreme ce rudele îşi frângeau mâinile, disperate de apropiata pierdere. Nobila tânără doamnă zăcea în patul uriaş şi se micise, de părea că va dispărea în aşternuturi. Înaltă şi zvealtă fusese până nu de mult, tot mai măruntă devenise în iatacul ei, trupul, ajuns rigid, parcă se încovoiase rupt de mâinile cumplite ale unui gâde lipsit de milă, încât corpul îi semăna tot mai mult cu o seceră, picioarele părând să constituie mânerul, iar restul trunchiului tăişul. Doar părul lung şi negru risipit pe pernă mai amintea de domniţa de odinioară. Neamurile îndurerate aşteptau ca monahul să-i dea ultimele sfaturi pentru lungul drum ce-o aştepta, însă călugărul nu i-a oferit nici sfânta împărtăşanie, nici n-a iertat-o de păcate şi nici n-a binecuvântat-o. Fratele nostru, privind-o fix, a început a-şi răsuci sfredelul în sufletul bietei muribunde. Iar corpul [ei] a preluat şi el tensiunea privirii şi a vorbelor şi se arcuia mai tare şi mai tare, într-o poziţie atât de nefirească încât [ce-i de faţă] au căzut în genunchi şi au ajuns să tremure de groază [văzând cele ce se petreceau]. Fratele nostru sfredelea cu privirea şi în aceeaşi măsură şi cu vorbele încruntate şi neiertătoare. Iar trupul tinerei femei se tot încovriga în poziţie nefirească şi din adâncul [acelui corp] atât de chinuit ieşea o vocea care, cu timpul, s-a transformat într-un glas nepământean. Neamurile şi servitorii îngenunchiaţi au mărturisit apoi că au auzit vocea venind din cealaltă lume. Şi faţa nefericitei îşi schimbă pe nesimţite culoarea, ca la sfârşit să ardă roşu-negru asemenea flăcărilor iadului.”

Călugărul, emanând el însuşi tot mai mult miros de hoit, a întrebat-o de păcatele ei şi domniţa nu s-a jenat de cei de faţă şi a mărturisit tot: şi cum a tânjit ea de mică la giuvaerurile şi la respectul cu care era înconjurată fiica domnitorului, cu care era de o vârstă şi cu care avusese cinstea să crească împreună. Cum, deja de atunci, îi încolţiseră în minte gândurile de răzbunare pe cea care, fără a avea nici un merit, o eclipsa mereu, cum i-a pricinuit mici necazuri, stricându-i pe ascuns păpuşile şi murdărindu-i neştiută rochiile. Cum o provoca să nu se supună poruncilor „mamei” care avea grijă de educaţia ei, o femeie investită cu toate drepturile asupra copiilor domneşti şi cum n-a găsit mai mare bucurie decât atunci când nobila ei prietenă era pedepsită şi, mai ales, când o vedea stând smerită în genunchi cu toate podoabele scumpe pe ea. „Copilul trebuie făcut să sufere pentru a se obişnui cu viaţa asta”. Iar „mama”, „o femeie extrem de vânjoasă”, nu se sfiia să folosească nici coerciţia fizică, „momente sublime”, când domniţa noastră simţea o satisfacţie asemănătoare cu clipe încă necunoscute de ea, „clipele când se desăvârşeşte amorul”⁶. Şi, dacă toate astea n-au fost decât „zvârcolirile dracilor ascunşi în toţi copiii, care, după cum ştie oricine, se bucură tare de suferinţa celor din jur”, crescând, scenele în care fiica stăpânului – prietena ei cea mai bună – era pedepsită i-au devenit de neînlocuit şi nu mai era interesată decât să provoace asemenea momente, chiar cu riscul de a fi descoperită şi de a suferi ea însăşi consecinţele. Atunci, îşi imagina că nu ea este cea umilită, ci tot cealaltă şi era atât de convinsă de aceasta, încât nu simţea loviturile, chiar dacă erau mult mai numeroase şi mai puternice decât cele destinate, pentru o vină similară, progeniturii domneşti.

Fratele Serenius narează pe îndelete adevărate scene sado-masochiste. O fiică a lui Petru I al Moldovei va muri în condiţii neelucidate, în timpul unei călătorii la o mănăstire. Bolnava a mărturisit cum s-au desfăşurat evenimentele. Ea, despre care se ştia că a fost martora şi a altor nenorociri, în special în legătură cu tinere femei de neam, s-a dovedit a se fi aflat la originea acelor grozăvii. Rudele ascultau înmărmurite, făcându-şi nenumărate cruci. Femeia aceea – aparent atât de sfioasă şi de vulnerabilă, cum îi stă bine uneia de neamul ei şi beneficiind de o educaţie pe măsură – se dovedea a fi unealta cea mai perfidă a diavolului însuşi. „După ce a terminat de povestit, mărturisind toate acele păcate, mirosul monahului devenise pestilenţial. Medicul evreu ce-l însoţea îi luă sânge muribundei. Apoi Şmuil⁷ i-a prescris nişte ceaiuri conţinând purgative puternice, astfel încât suferinda s-a curăţat fără încetare timp de mai multe zile. După care femeia şi-a revenit văzând cu ochii şi şi-a recăpătat înfăţişarea de dinainte de a cădea la pat, o domniţă, frumoasă, modestă şi sfioasă. Şi, atunci când s-a pus iarăşi pe picioare şi s-a îmbujorat la obraji, a fost dată gâdelui pentru toate păcatele pe care le-a săvârşit.” Şi Fratele Serenius încheie acest fragment remarcând că osândita, în vreme ce era dezonorată şi batjocorită public, spre deliciul norodului, înainte de a fi omorâtă, parcă nu simţea nici frică şi nici durere, ci „în ochi avea o privire încântată ce se uita altundeva şi parcă vedea mulţumită că altcineva pătimeşte ceea ce tocmai i se întâmpla ei”. Fratele Serenius povesteşte cu lux de amănunte, iar scribul şi-l imaginează având parcă în ochi o privire la fel de încântată, asemenea eroinei sale.