CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Revenind, însă, la Al Şaptezeci şi cincilea: orientându-se după convingerea sa de o viaţă, conform căreia „judecăţile definitive nu-i aparţin decât lui Dumnezeu”, Înţeleptul şi-a îmbogăţit apelativul şi deoarece, în spiritul acestei axiome, nu avea idei preconcepute şi, deci, nu evita pe nimeni. Mai ales de „judecăţile definitive” negative se ferea Al Şaptezeci şi cincilea: „acelea nu fac decât să crească în om o stare rea, chiar încă înainte de a se realiza contactul cu celălalt. Judecăţile definitive negative înlătură judecata şi nasc ură”¹.

Nici „judecăţile definitive pozitive” nu sunt întru totul mai bune. O judecată pozitivă necondiţionată face trimitere la o alternativă pozitivă, iar alternativa pozitivă este singura cauză a suferinţelor psihice. („Dacă nu ştiu că există şi altă hrană decât pâinea cea mai neagră alături de o ulcică de apă leşioasă, mă voi alimenta astfel, mulţumit, toată viaţa. Doar în clipa când voi vedea că altul mănâncă fripturi, trufe şi prăjituri şi bea vin greu şi siropuri răcoritoare, voi simţii o mare suferinţă şi voi înghiţi cu multe noduri bietul meu boţ de pâine”, exemplifică Cornelius Humilliatus această afirmaţie.²) Aşa că Al Şaptezeci şi cincilea nu s-a raportat niciodată la o altă realitate decât la strict ceea care îi era dat s-o trăiască. El nu a avut idei preconcepute despre nimeni şi despre nimic, nu s-a lasă ros de veşnicele alternative posibile şi astfel, ne asigură cronicarul său, episcopul n-a suferit nici din ură şi nici din pricina unor ispite ce niciodată pentru el nu se aflau la îndemână.

Amedeo a ajuns antipapă într-un an în care se întrezărea, în sfârşit, un final fericit concret pentru marea schismă. Ioan Paleologul, împăratul Răsăritului, a venit personal la Florenţa şi nu singur, ci împreună cu Patriarhul Iosif al Constantinopolului. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat: ortodoxia a pogorât în braţele larg deschise ale catolicismului. În calitate de episcop, Înţeleptul a lucrat într-o comisie mixtă la „Formula de Unire” a celor două biserici surori. O muncă dificilă, întrucât rezultatul ei trebuia să depăşească tocmai ceea ce a stat la baza filosofiei de viaţă a Celui de Al Şaptezeci şi cincilea, evitarea prejudecăţilor bazate pe sentinţe definitive. A fost aceasta o muncă în care Înţeleptul a dat, din nou, dovadă de diplomaţia sa proverbială, fiind „omul destinului” în Comisie. Ceea ce nu l-a împiedicat să părăsească deseori tratativele şi să plece la Basel. Un alt fapt ce ridică destule alte semne de întrebare: în mod cert, succesul încheierii marii schisme i-ar fi oferit un avantaj decisiv lui Eugen faţă de Felix, fiind aşadar greu de imaginat ca antipapa să fie dispus să colaboreze în vederea unui deznodământ pozitiv al tratativelor de la Florenţa. Întrebarea de ce a făcut acele drumuri Al Şaptezeci şi cincilea l-a frământat multă vreme pe scribul care simţea că nu va putea trece mai departe în descrierea viţii Înţeleptului, până ce nu va găsi un răspuns satisfăcător. Cornelius Humilliatus nu oferă nici el vreo explicaţie, părând neinteresat de subiect, iar desfăşurarea evenimentelor nu avea decât să nască noi enigme.

Între timp, Omul din fereastră, tatăl Înţeleptului, a avut ce vedea de la posturile sale de observaţie în toată acea vreme. Chiar dacă la Florenţa, în timpul Conciliului, nu s-a adunat atâta lume ca şi cu douăzeci de ani mai devreme la Konstanz (unde se spune că au fost prezenţi 18.000 clerici şi peste 100.000 mireni), odată cu sosirea împăratului Bizanţului şi a patriarhului Constantinopolului, şi oraşul de pe Arno, transformat în metropola lumii, a devenit prea strâmt. Procesiunile solemne, slujbele pline de fast, dar şi viaţa mondenă au cunoscut o amploare mai mare ca niciodată. Spectacolele cele mai rafinate, alături de tradiţiile cele mai populare, se derulau într-un ritm ce a adunat tot mai multe personaje în cetatea ajunsă neîncăpătoare. Cum încasările au fost pe măsură, Florenţa prospera. Omul din fereastră admira cu mare plăcere spectacolul, faţa sa trădându-i tot mai mult satisfacţia.

Şi, brusc, după ce, la 8 iunie 1439, abia ce s-a semnat „Formula de Unire” între cele două biserici surori, consfinţind primatul episcopului Romei, două zile mai târziu a murit patriarhul Iosif, prilej de nenumărate speculaţii. Moment deosebit de delicat: pentru Eugen, uriaşul succes nu trebuia să fie umbrit în nici un fel, aşa că supoziţiile au rămas consemnate sub cea mai strictă cenzură. Fără a putea fi înăbuşite cu totul. Mai ales că au fost stimulate mai mult ori mai puţin subtil de cealaltă tabără.

Moment delicat nu numai pentru actorii poveştii, ci şi pentru scrib. Un referent binevoitor a găsit mai multe anacronisme decât de obicei în acest fragment, iar scribul, ajuns la capătul puterilor, a ripostat nepotrivit. Pe parcursul cuvintelor tot mai tari rostite, prietenul ajuns referent de ocazie a dezvăluit şi alte neajunsuri ale manuscrisului în ansamblul său, neajunsuri pe care, până atunci, din delicateţe, le-a ţinut doar pentru el. Îndeajuns pentru ca scribul să şteargă din memoria calculatorului întregul capitol despre Cel de Al Şaptezeci şi cincilea. A fost prima întâmplare de acest soi şi, în urma ei, scribul n-a mai adăugat, vreme de câteva luni, nici o literă la voluminosul dosar al Celor O Sută. Însă nici nu şi-a găsit în felul acesta liniştea. Aşa că, scotocind printre notiţele făcute în timpul documentării despre Înţelept, a dat de mai multe amănunte ce i-au atras atenţia. Amănunte ce, amestecate acum cu ecoul reproşurilor primite, i-au ieşit de mult din memorie. Ceea ce a creat o harababură şi mai mare în mintea scribului, nemaiştiind nici el ce era valid şi ce era compromis în textul pierdut şi revenit doar parţial în amintire. Şi, ca şi atunci când, cu ani în urmă, fiul i-a şters din greşeală din calculator pe Al Cincizeci şi treilea (Colludwig), şi de data asta scribul a făcut greşeala să încerce să reproducă un text ce nu mai exista. Şi, tot ca atunci, şi de data asta, a trebuit să constate că aşa ceva este imposibil şi, drept urmare, şi-a impus să ignore ce s-a întâmplat şi să ia totul de la început, lăsându-i libertate doar inconştientului să mai revină la cele uitate. Oricum, un lucru a devenit limpede: nu există cale de vindecare pentru scrib – el nu-şi va găsi niciodată liniştea în viaţă, până nu va pune şi ultimul punct al biografiei Celui de Al O Sutălea. (Şi asta chiar şi în condiţiile în care – de parcă pierderea paginilor iniţiale din viaţa Celui de Al Şaptezeci şi cincilea n-ar fi fost de ajuns – un voal negru de tăcere apăsătoare a fost aruncat peste întregul demers al scribului şi tocmai atunci nici o editură n-a mai vrut să ştie despre volumul anterior. Scribul simţea tot mai mult că latră la lună şi că pomelnicul său nu va avea şansa nici măcar peste ani să fie descoperit, atâta vreme cât faţa sa tipărită risca să se întrerupă definitiv după Al Şaizeci şi patrulea. Scribul era disperat. Şi nici chiar aşa nu exista cale de vindecare pentru bietul scrib: el trebuia să-şi ducă mai departe stânca pe un urcuş pe care toţi cei din jur se făceau că nu-l sesizează.)

Cel dintâi amănunt care i-a atras atenţia scribului în notiţele despre Al Şaptezeci şi cincilea a fost calupul de însemnări despre Ordinul Sfântului Mauriciu. În legătură cu care n-a ştiut nimic, până ce n-a ajuns la antipapa Felix al V-lea, Amedeo, duce de Savoia. Cel mult, îşi amintea vag de legenda martiriului legiunii tebane, compusă exclusiv din creştini care au preferat moartea, decât să aducă jertfe idolilor păgâni, aşa cum le-a cerut împăratul Maximian Hercules, înaintea unei bătălii. Sacrificiul suprem al legiunii comandate de un primicerius³ negru, Mauriciu, ar fi costat viaţa a 6.666 credincioşi întru Hristos. O grozăvie mai mare decât cea sugerată de 66, şi mai mare chiar decât cea la care trimite cumplitul 666! ( Totuşi, în „Passio Acaunensium martyrum”, episcopul Leon Eucheriu, în anul 450, deci la 150 de ani după desfăşurarea evenimentelor, vorbeşte de „doar” 1.000 de martiri. Cifra 6.666 este însă mult mai edificatoare în grozăvia ei, atât în mod concret, cât şi prin asimilarea hiperbolică a simbolului răului. )

În manuscrisul de la Ferme zu Chiuso sunt nominalizaţi cei şase cavaleri care l-au însoţit pe Amedeo de Savoia să fondeze ordinul său la Agaune. O poziţie din această înşiruire (a cincia) este vacantă. În mintea scribului au început să se nască o mulţime de asocieri, unele, probabil, de-a dreptul forţate şi acoperite mereu de ecoul cuvintelor de reproş ale prietenului ajuns referent de ocazie, dar înarmat şi cu cultură, şi cu bun simţ. Ceea ce a dus la o severă autocenzură din partea scribului, care n-a izbutit nicicum să-şi înfrângă ispita de a continua pe drumul aceleiaşi supoziţii. Să vedem, aşadar, unde l-a dus drumul respectiv: câteva generaţii mai târziu, membrii ordinului au negat originea africană (nubiană ori etiopiană) a patronului lor, înfăţişat deja de la origini cu pielea închisă şi au pretins că Mauriciu a fost chiar din Valais, în nordul Alpilor. Deci, martirul ar fi fost unul de-ai lor şi nu un venetic. Şi în nici un caz unul cu pielea neagră!

În răstimpul celor câteva luni, cât a încercat să se vindece de povara Celor O Sută, scribul, crezându-se eliberat de obligaţia de a citi doar despre momentul la care a ajuns cu naraţiunea sa şi neştiind de ce altă preocupare să se apuce, a parcurs numeroase documente despre cel de al doilea război mondial. Întâmplător sau nu, a căutat tot mai multe elemente ale doctrinelor esoterice prin care naziştii au reuşit să-şi disciplineze până la fanatism numeroşii adepţi. A citit despre precursori, despre legendele wiebelungilor lui Richard Wagner, despre preluarea istoriei cavalerilor teutoni, literatura în legătură cu Thule, cu Vril, despre Ordinul Germanic. Şi aşa a dat şi peste „Ordinul Negru”. Fondat de către Reichsfűhrerul S.S. Heinrich Himmler, călăul a milioane de oameni şi totodată preferatul lui Hitler. „Der treue Heinrich”⁴ a ajuns în acel ordin secret, la fel ca şi în Thule, în funcţia supremă, Hitler tolerând să-i fie subordonat în societăţile ultrasecrete. De aici, se pare, erau recrutaţi şefii unor formaţiuni de cea mai mare încredere, oameni suficient de îndoctrinaţi spre a duce la sfârşit orice misiune, oricât de atroce. Este vorba despre cei mai de încredere comandanţi de Sonderkommando, Einsatzgruppen şi Leibstandarde sau SS Totenkopf Sturmbanne, trupe speciale trimise în teritoriile ocupate spre a „ameliora rasa”, mai întâi prin deportări, apoi prin lichidarea membrilor „naţiunilor inferioare”, precum şi de gărzile de corp ale Führerului. Toţi aceştia purtau uniforme negre. Ritualurile de iniţiere erau secrete şi ţinteau atât disponibilitatea spre un mare efort şi spre actele cele mai crude, precum şi supunere necondiţionată faţă de ordinele superiorilor. (Supunerea necondiţionată este cerută în orice formaţiunea militară, cu atât mai mult în una paramilitară. Însă singură supunerea, s-a dovedit de prea multe ori, nu este suficientă în lipsa capacităţii fizice şi psihice de a executa toate misiunile. Aşa că membrii Ordinului Negru, pentru a fi admişi, trebuiau să treacă un examen deosebit de riguros şi de feroce, riscându-şi chiar integritatea fizică şi viaţa. Partea ciudată, care l-a izbit prima pe scrib, a fost aceea că membrii ordinului practicau şi ceremonii secrete, însă se manifestau şi public declinându-şi identitatea, mai ales cu prilejul unor manifestări alegorice populare, pe care le supravegheau. Astfel ei erau acoperiţi, însă se desfăşurau şi la lumină.

Al doilea lucru care i-a adus aminte scribului de munca sa întreruptă a fost un grup de texte de Guido von List, iniţiatorul şi şeful H.A.O. – Înaltul Ordin al Armanilor -, precum şi din protocoalele Lojei Wotan, devenită în 1912 „Ordinul Germanilor”, organizaţii conduse de Theodor Fritsch. Dacă aceste texte sunt mai puţin cunoscute publicului larg, lucrări ale lui Arthur Gobineau (de exemplu, Eseu asupra inegalităţii raselor umane) sau Huston Stewart Chamberlain şi nu mai puţin celebrul Biarritz a lui Sir John Retcliffe (Hermann Goedsche) împreună cu, desigur, urmarea directă a acestui roman, Protocoalele înţelepţilor Sionului se pot găsi şi astăzi în multe librării din lume. În discuţiile dintre Felix al V-lea, Amedeo, duce de Savoia şi Înţelept, notate de Cornelius Humilliatus, găsim pasaje identice din aceste scrieri, după ce scribul a verificat atent cele două variante: …cele din veacul al cincisprezecelea şi cele mai târzii cu o jumătate de mileniu.