CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Doar că neînţelegerile au apărut între cei doi, Al Şaptezeci şi cincilea şi Ţipor. Rolul neoficial de consilieri personali pe care l-au primit ar fi trebuit să îi facă să iniţieze planuri concrete pe care să le supună papei: Înţeleptul să gândească ţintele şi acţiunile, iar evreul să le calculeze fezabilitatea. Însă Al Şaptezeci şi cincilea a început să-l bănuiască pe Ţipor că nu mai oferă datele obiective cele mai favorabile, întrucât se erija în avocatul neamului său. Concret, „consilierul cu strategia” avea două domenii importante de lucru: pe de o parte, el trebuia să verifice tot timpul atât de schimbătoarele relaţii dintre Roma şi diferiţii reprezentanţi mai importanţi ori mai puţin importanţi ai centrelor de putere şi, pe de altă parte, să se ocupe de proiectata cruciadă împotriva turcilor, „cea mai importantă misiune a creştinătăţii”, după cum au afirmat deja predecesorii lui Pius al II-lea. Aşadar, Înţeleptul venea cu sugestii, iar negustorul era chemat să aducă mijloacele materiale pentru îndeplinirea planurilor. Însă Ţipor lua în calcul şi atitudinea diferiţilor seniori faţă de evrei şi îşi aducea aminte şi de cumplitele pogromuri care au însoţit de la început toate drumurile cruciaţilor. Ţipor nu sabota ideile Înţeleptului, însă căuta, de fiecare dată, soluţiile cele mai puţin scumpe pentru neamul său. Pe lângă aceste discordanţe dintre cei doi, se şoptea că fiecare pas era analizat şi de confreria bănuită, aşa că forma finală a sfaturilor date papei erau rezultatul a mult mai multor considerente¹. Ca să nu mai amintim că deciziile, până la urmă, erau luate tot doar de Piccolomini însuşi, papa Pius al II-lea. Şi, cu cât trecea vremea, cu atât acesta asculta mai puţin de oricine avea idei ce nu slujeau exclusiv misiunii sale de a elibera lumea doar el: el, în calitate de trimis al Domnului. N-a trebuit să li se atragă atenţia celor doi de situaţia la care s-a ajuns, însă amândoi au continuat să procedeze de parcă îndemnurile lor ar mai fi avut vreo eficienţă.

În acest spirit, nu trebuie să ne mire că Pius al II-lea a acceptat (mai degrabă indiferent) demonstraţia lui Lorenzzo Valla cum că povestea cu Constitutum Constantini, teritoriile care ar fi fost lăsate de sfântul împărat episcopului Romei, nu reprezenta decât un fals. Oricum, nu împăratul din răsărit trebuia să constituie statul suveran şi puternic, celest şi lumesc al Vaticanului: papa însuşi era cel ce l-a iniţiat, consolidat şi ridicat peste toate coroanele mireane ale lumii. Vaticanul trebuia să fie considerat statul pământean al lui Dumnezeu. Aşa că era necesar să fie condus de un om al lui Dumnezeu. Şi cine era mai indicat pentru aceasta decât un papă curajos, puternic şi gata să se jertfească pentru un astfel de deziderat?

Statul pământean al lui Dumnezeu urma să fie tot pământul, cu toţi munţii, apele şi câmpiile sale. Şi cu tot ce trăieşte şi se hrăneşte de aici. În felul acesta nu vor mai fi nici războaie, în felul acesta se va reîntoarce pacea primordială. Înţeleptul a plătit mai mulţi poeţi apţi să descrie în versurile cele mai melodioase şi cu cuvintele cele mai dulci sublima armonie ce va pogorî peste omenirea atât de încercată, după ce papa Pis al II-lea va aduce lumea întreagă sub aceeaşi binecuvântare. Lucrezio Dante, Fra Damaschino d’Angelli ori abatele Massimo Conte au scris cu sârg nu numai epopeile comandate, dar au livrat şi preoţilor şi ierarhilor material pentru înflăcărate predici cu acelaşi conţinut.

Mai înainte, papa a luat locul împăratului la dieta de la Mantova şi a proclamat cruciada anti-turcească. Acolo, la Mantova, Silvio Enea a aşteptat patru luni în zadar: deşi soseau emisari de pe toate meridianele, nici un suveran nu şi-a făcut apariţia. Până şi Pius a început să-şi caute alte îndeletniciri pentru a minţi timpul ce se scurgea fără folos. Acolo a lucrat la volumul al doilea din Cosmographia² sa, volumul despre Europa, iar curierii nu erau însărcinaţi doar cu actele guvernării, ci şi cu adusul unor cărţi din diferitele biblioteci. Totuşi, după cum se vede şi din jurnalul său, orice făcea, Piccolomini se întorcea cu gândul la cruciada împotriva turcilor. Aşa că orice trebuia să se întâmple, conform gândirii lui Piccolomini, devenise şi gândirea celor din jurul său. Era o convingere nestrămutată nici măcar de eşecul apelului său de a convoca suveranii creştini la Mantova. Aşa că apusul n-a fost deloc mirat când Pius al II-lea s-a răzgândit şi i-a scris sultanului, mai oferindu-i o şansă şi cerându-i să se convertească, împreună cu întregul său popor, la creştinism, aşa cum au făcut-o şi altădată cei mai puternici dintre conducătorii veniţi din pâlnia nesfârşită a răsăritului. Drept răsplată, Dumnezeu, prin mâna papei, îi va pune pe creştet însăşi coroana Sfântului Constantin cel Mare, iar Mehmed se va regăsi în vecii vecilor sfânt creştin. Mai degrabă a fost uimită populaţia Romei că sultanul păgân nu s-a grăbit să dea curs generoasei invitaţii, ceea ce dovedea că nu voinţa Domnului îl mâna, ci ura satanei. Afluenţa pelerinilor veniţi din toate părţile într-un şuvoi neîntrerupt nu putea decât să-l facă pe papă şi mai sigur că Domnul insufla voinţa în oameni şi că doar stăpânii mireni erau cei ţinuţi în nemişcare de marea încercare sfântă.

Aşa că nici pasul al doilea n-a stârnit mirare, fiind consecinţa directă a primului. Citind astfel pontificatul lui Pius al II-lea, acesta ni se pare unul perfect coerent, chiar dacă, privit cu ochii de astăzi, apare îndreptat spre o direcţie stranie privind raportul de forţe şi fezabilitatea argumentelor³.

Continuarea nu putea fi decât una: cruciada anunţată, mai ales după ce sultanul a refuzat mântuirea, dovedindu-se în mod indiscutabil a fi însuşi antihristul. Şi, la fel de logic a devenit şi faptul că în lupta împotriva turcilor trebuia să fie în frunte papa. Deşi bolnav, Pius a luat asupra-i greaua sarcină şi a considerat slăbiciunea trupului său încă o piatră de încercare pentru „ultima mare bătălie pentru instaurarea păcii creştine universale: Dacă un tânăr în plină putere ar pleca la marea luptă, fapta sa, demnă de gloria veşnică, n-ar fi decât un lucru firesc” scrie papa. „Dar dacă un bătrân bolnav ia o asemenea hotărâre şi o duce la capăt, înseamnă că opera îi este mânată de elanul dăruit de Dumnezeu Singurul, altfel nici un om normal nu s-ar angaja la o asemenea lucrare”.

Înţeleptul a scos din panoplia tradiţiei tot ce mai putea fi din nou folositor: de pildă, pe sfântul Andrei şi a lămurit poporul neştiutor despre forţa extraordinară a coincidenţelor pe care le conţine, de fiecare dată, pomenirea martirului de la Patras. Nu întâmplător a adus Dumnezeu aminte oamenilor ignoranţi că şi Geoffroy de Bouillon a plecat în prima dintre cruciade cu strigătul de luptă: „Sfântul Andrei din Patras!”, cum n-a fost întâmplător nici că ultimul dintre Paleologi a adus capul martirului la Roma, înainte de a cădea el însuşi ca un martir în lupta pentru apărarea capitalei Sfântului Constantin în faţa păgânilor. Aşa că Înţeleptul a organizat o procesiune solemnă cu capul sfântului apostol – „Iată, turcii n-au reuşit să pună mâna pe el!” -, iar lumea de pe străzi striga înflăcărată, asemenea cruciaţilor lui Geoffroy de Bouillon, „Sfântul Andrei din Patras!” şi ţipetele nu erau doar războinice, ci şi pline de bucurie evlavioasă. Şi tot la fel ca şi cu peste trei veacuri şi jumătate în urmă, oamenii se pregăteau să plece să elibereze iar răsăritul, mai înainte cetatea Sfântului Constantin, aflată în drum, apoi desigur Oraşul Sfânt al lui Isus. Şi tot ca atunci, primele pregătiri ţineau de „stârpirea a ceea ce era aproape, înainte de a se ajunge la luptele cu necredincioşii din răsărit”, aşa că au fost atacate casele evreilor. Doar influenţa lui Ţipor a reuşit să împiedice un pogrom generalizat, ceea ce n-a fost pe placul cardinalilor, în schimb Pius, la sugestia Înţeleptului, a făcut ca Ţipor, arestat de către oamenii episcopului de Mantova⁴, să nu fie omorât, ci doar expulzat din Italia, dându-i-se voie să ia cu el câţi conaţionali erau dispuşi să-l însoţească, salvându-şi pielea cu preţul bunurilor pe care trebuiau să le lase la locurile lor. O cruciadă pretindea unitatea tuturor celor implicaţi şi salvarea evreilor putea naşte noi divergenţe. Soluţia găsită constituia un aranjament bun, l-a asigurat Al Şaptezeci şi cincilea pe Pius, pentru că în felul acela nu s-a ajuns la distrugeri, funcţionarii papali putând să inventarieze în linişte tot ce a rămas în gospodăriile părăsite, urmând să le transporte în ordine acolo unde suveranul pontif va crede de cuviinţă. Iar de se vor petrece şi mici jafuri, acelea să fie trecute cu vederea şi, astfel, toată lumea va fi mulţumită.

Timpul trecea şi, în afara entuziasmului primit de la amvon, oamenii nu se grăbeau să plece să-i convertească prin nimicire pe turci. Nici emisarii trimişi către mai toţi suveranii Europei nu au revenit cu mai mult decât cu darurile convenţionale şi cu câteva promisiuni vagi. În rest, nimeni nu a făcut nici cel mai mic gest concret de a urma îndemnurile eroice ale papei Pius al II-lea. Nimeni în afara unor principi-eroi-locali din Balcani, Skanderbeg în Albania sau Atleta Christi, Ştefan cel Mare, în Moldova, ţara dinspre tătari, de unde a venit şi Cel de Al Şaptezeci şi cincilea şi antecesorii săi. Aşa că papa, revenindu-i în memorie poemele entuziaste scrise de mult, pentru care a fost încoronat cu laurii poeziei, la Frankfurt, personal de către împăratul Frederic al III-lea, a tradus realităţile zilei prin mesajul lui Dumnezeu, cum că însuşi suveranul pontif trebuie să pornească la luptă, doar exemplul său de om bolnav dispus să înfrunte greutăţile călătoriei şi ale bătăliilor propriu-zise putând mişca din loc armatele încremenite ale regilor şi ale împăraţilor ce degeaba îşi spuneau creştini.

În toamna lui 1463 a fost proclamată cruciada şi Pius nu excludea, în adâncul sufletului, că oficializarea intenţiei îl va determina pe sultanul turcilor să reconsidere propunerea de a trece cu întregul său popor la creştinism. Cum nu au venit nici în următoarea jumătate de an dinspre Orient semne clare în acel sens, în afara unor zvonuri aduse de cei ce voiau să-i intre sub piele papei, la începutul verii următoare, sfântul părinte a pornit singur, asemenea eroilor antici, la lupta cu monstrul. Pius al II-lea era atât de convins de demersul său încât întâmpina cu ochii plini de nădejde orice sol venit în preajma sa: fie va primi vestea că împăratul sau un rege sau câţiva mari seniori urmau să sosească imediat în urma emisarului, aducând cu ei câte o armată numeroasă şi bine înzestrată, fie că împăratul turcilor însuşi soseşte implorând îndurare. Pentru ambele aceste aşteptări avea pregătite mai multe variante de discursuri, urmând doar să-l aleagă, la iminentul moment respectiv, pe cel mai potrivit. Şi chiar şi după ce, pe întreg drumul până la Ancona, locul unde a hotărât adunarea forţelor expediţionare, n-a sosit nici una dintre veştile aşteptate, papa l-a asigurat pe episcopul său credincios, Al Şaptezeci şi cincilea, că momentul acela era aproape, că vestea aşteptată va sosi. Câteodată, Înţeleptul credea că boala îl face pe Piccolomini să delireze, însă era atâta fericire în ochii papei, când vorbea despre speranţele aflate pe punctul de a se confirma, încât acea stare părea venită de la Însuşi Dumnezeu şi binecuvântată de Cerescul Părinte.

Şi, în sfârşit, tot mai îmbătrânit, papa ajunge la 12 iulie 1464 la ţărmul mării. Era o amiază caldă, iar luciul nesfârşit al apei părea să reflecte întregul pământ, încât Silvio Enea îşi miji ochii şi văzu întreaga istoria omenirii în faţa sa: şi eroii antici, chiar dacă păgâni şi păcătoşi, viteji aşa cum i-a descris în epopeile sale, pe care le-a renegat după ce a îmbrăcat odăjdiile, însă care nu i-au ieşit şi din memoria afectivă; şi a văzut şi pe fiecare rege şi principe şi duce mişcându-se fără nici un rost dintr-un loc într-altul şi devenind tot mai palid, la fel cum palid până la dispariţie s-a oglindit în apele mării şi încăpăţânatul sultan turc, până ce nu s-a ivit din nimic un val care l-a înghiţit cu totul; dar a văzut cu ochii săi şi meleagurile atât de îndepărtate ale Asiei, cea pe care a descris-o în Cosmographia sa, i-a văzut atât de limpede marginile zdrenţuite pe care se sprijinea pământul, încât a putut să le suprapună peste harta sa păstrată intactă în amintire şi să corecteze micile inadvertenţe. Marea, marea este adevărata cale spre măreţie! Gânduri răzleţe i se învârteau prin cap, doar popoarele care au înfruntat valurile oceanelor au cucerit lumea (…) Contador, cel ce poseda armata sa de piraţi, „piraţii contelui” (…) insulele misterioase pline de comori ascunse de învingătorii prudenţi ai tuturor timpurilor (…) popoarele care au intrat în istorie întrucât au avut îndrăzneala de a naviga. Afundat în pernele unui jilţ aurit ce i-a fost adus pe dealul San Ciriaco, papa părea să fi plecat de mult, deşi mulţimea adunată îl vedea cum continua să binecuvânteze cu gesturi largi lumea oglindită în mare, o lume ce nu i se arăta decât lui.

Al Şaptezeci şi cincilea, rămas în picioare la dreapta lui Pius, îl urmărea în tăcere şi avea grijă ca nimeni să nu tulbure viziunile sanctităţii sale: era limpede că suveranul părinte se contopea cu cele pe care le vedea şi că dispărea încetul cu încetul în acea lume – pe care Domnul numai lui i-o arăta.

Papa a rămas în fotoliul de pe promontoriu, într-o lungă beatitudine, cu faţa spre mare, cu ochii scrutători pentru a nu pierde nimic din ceea ce i se oferea. Se spune că înainte de moarte, oamenii îşi retrăiesc rezumatul întregului trecut. Şi-a amintit Silvio Enea şi despre iubirile sale din tinereţe ori Pius rememora psalmii?