CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Iar Al Şaptezeci şi cincilea l-a vegheat până la capăt. Locul a devenit interzis tuturor, înalţilor ierarhi şi mulţimii uriaşe venite din toate părţile şi adunate la poalele dealului. Episcopul Al Şaptezeci şi cincilea prelua mesajele, iar papa doar îşi întorcea pentru o clipă ochii spre emisari: nu era dezamăgire în privirea lui Pius, ci, chiar dimpotrivă, mulţumirea că prevestirile i se împlineau.

Papa a rămas în jilţul său de pe San Ciriaco timp de peste o lună. O dată pe zi, doi călugări tineri aduceau o draperie şi, în spatele ei, îi făceau toaleta. După care Pius al II-lea putea fi zărit zi şi noapte în aceeaşi poziţie. Nici un alt om n-a avut voie să-i tulbure straja, mulţimea rugându-se de departe, într-o atmosferă „care n-a mai fost pământeană”, după cum afirmă Înţeleptul. El, Al Şaptezeci şi cincilea, venea din când în când şi îi oferea un lichid gras dintr-o cupă de aur, cupă păstrată şi azi în tezaurul Vaticanului. Apoi se retrăgea la câţiva paşi, lăsând privirii credincioşilor doar pe papa scrutând marea şi nota tot ceea ce a şoptit abia perceptibil Silvio Enea¹. În vedeniile sale, papa conducea cruciada şi nu-şi cruţa defel trupul şi sufletul. Era atât de departe, încât doar în anumite puţine clipe revenea la Ancona, faţa i se schimba şi-l întreba pe credinciosul Al Şaptezeci şi cincilea: „Au venit? Unde sunt?”, iar Înţeleptul îi răspundea invariabil: „Sunt pe drum, sanctitate, Dumnezeu ni-i va arăta în curând”.

35 zile a durat veghea lui Pius al II-lea: 35 zile în care niciuna dintre forţele aşteptate să sosească din toată creştinătatea pentru a se regrupa în vederea cruciadei nu a apărut la orizont şi doar papa însuşi, în fruntea armatei văzute doar de el, se avânta bolnav în lupta cu necredincioşii. În cronici scrie că la 15 august, de Sfânta Marie Mare, Maica Domnului, ascultând vocile miilor de pelerini veniţi la malul mării să se roage alături de suveranul pontif, s-a milostivit şi a făcut ca, de ziua Ei, la orizont să apară douăsprezece corăbii veneţiene de luptă. Venit de undeva de foarte departe, Pius ar fi rostit către Al Şaptezeci şi cincilea: „Până astăzi, ceea ce îmi lipsea era o flotă, în această lume. Acum voi fi eu cel ce-i va lipsi, în această lume, flotei”. Şi, adaugă Înţeleptul, „Corăbiile veneţiene, desigur insuficiente pentru marea expediţie, n-au făcut decât să tulbure apele mării, distrugând cu carenele lor eroicele lupte văzute şi trăite de papă. Şi, pentru ca să nu strice totul, sfântul părinte a hotărât să piară glorios în bătălia reflectată de marea liniştită, înainte ca valurile stârnite de înaintarea corăbiilor să zădărnicească realitatea din vis.”

Dacă în deschiderea vieţii Celui de Al Şaptezeci şi patrulea, Omul din fereastră, scribul a notat FAE – Frei aber Einsam / Liber dar singur – papa devenea clipă de clipă tot mai singur şi tot mai liber. În timp ce o dulce stare de otium² îl învăluia, la poalele dealului s-a mai format o procesiune şi mii de oameni se rugau pentru ploaie.

Papa Pius al II-lea era convins că Dumnezeu i-a dăruit o moarte pe măsură, că se va întovărăşi cu războinicii profesionişti intraţi în legendă şi că, pentru el, cultul morţii frumoase a devenit realitate. Iar miile de pelerini, sosiţi nu să lupte împotriva turcilor, ci să fie martori la eveniment, s-au hrănit şi ei cu sublimul moment. Aşa a scris, mai smulgându-şi un ciob din frunte, Al Şaptezeci şi cincilea.

Aici se opreşte relatarea Înţeleptului. Dar ce s-a întâmplat, după moartea lui Pius al II-lea, cu fiul Omului din fereastră? Întrebare grea pentru scrib, întrucât şi Cornelius Humilliatus îşi încheie relatarea cu episodul minunat de la Ancona. De unde să afle bietul scrib mai multe? Pentru prima oară, sursele inepuizabile de la mănăstirile Ferme zu Chiuso şi de pe Insula Lerins au refuzat să-l ajute. Pe deasupra, aşa cum s-a arătat, „nici Alvar Pelayo, nici atât de severul Fra Gregorio, nici abatele Contador şi nici măcar amintitele <Minuni ale Sfintei Fecioare>, toate atât de atente cu Omul din fereastră, nu fac măcar o singură referire despre faptele Înţeleptului!” Scribul s-a gândit să termine această biografie „literar”, adică să imagineze că şi acest personaj a sfârşit alături de prietenul său, pe care l-a slujit cu totală credinţă atâţia ani. O descriere a unui asemenea final putea fi chiar de efect, însă asta ar fi însemnat o abdicare de la onestitatea întregului demers. Aşa că bietul scrib, măcinat de îndoieli, a continuat să caute, iar acest efort documentar l-a costat mai mult timp decât aflarea în documente a întregii vieţi atestate a eroului său. Până la urmă, scribul a recitit de mai multe ori toate sursele care l-au servit până atunci şi, împotriva convenţiei pe care singur şi-a impus-o, a recitit şi capitolul dedicat tatălui Celui de Al Şaptezeci şi cincilea. Şi – minune! – într-o zi luminoasă, Dumnezeu şi-a amintit de neînsemnatul său rob şi i-a fost milă de el. Lăudat fie numele Domnului! Revelaţia a venit din biografia neterminată a ultimului Bosci. Scrie în descrierea vieţii Omului din fereastră: „Totuşi, aşa cum vom vedea la timpul potrivit, biografia ultimului descendent al lui Roger Chiorul nu s-a terminat odată cu pierderea averii şi cu retragerea sa în două cămăruţe de la etajul al doilea al fostului său palat. Identitatea i-a fost preluată de alţii, încât devine actor în numeroase întâmplări la care n-a mai apucat să ajungă în traiul său pământean.” Aşa că scribul a schimbat ţinta cercetărilor sale şi s-a dus pe urmele lui Raul Bosci, iar strădania i-a fost răsplătită. Tocmai în vara (?) anului 1464, după plecarea papei şi a Înţeleptului la Ancona, cineva, a apărut la Florenţa şi, dându-se drept fiu nelegitim al ultimului Bosci, a deschis un proces prin care a încercat să dovedească „mari vicii” ale contractului prin care Al Şaptezeci şi patrulea a cumpărat palatul. Omul din fereastră şi-a angajat mai mulţi avocaţi celebri şi şi-a continuat nestingherit viaţa de la geamurile sale. Se pare, însă, că lucrurile n-au mers aşa cum se aştepta, pentru că avem un protocol de la acel proces şi, spre bucuria scribului, la dezbateri a fost prezent şi Înţeleptul. Suntem la începutul anului 1465, iar fiul Omului din fereastră a schimbat tactica apărătorilor familiei sale şi a mers pe ideea că solicitantul ar fi un uzurpator. Pentru aceasta, a adus doi alţi pretendenţi la succesiunea familiei Bosci, doi alţi bărbaţi care au spus că sunt bastarzii lui Raul şi că omul apărut de niciunde, însă cu pretenţii atât de neruşinate n-ar fi fost decât un impostor care, oricum, n-a fost recunoscut niciodată de tatăl lor. De unde este de presupus că actul de vânzare-cumpărare al edificiului în cauză se găsea într-adevăr grevat de iregularităţi, altfel Al Şaptezeci şi cincilea n-ar fi avut motive să aducă acei martori neaşteptaţi. Mai trebuie amintit că ambii acei presupuşi fii recunoscuţi au fost despăgubiţi de Înţelept, aşa că procesul s-a stins³. Dar ceea ce e important pentru munca scribului este că avem o dovadă că Înţeleptul n-a dispărut la Ancona şi că s-a întors la Florenţa.

În continuare, scribul a mai dat de o pistă şi pentru ultimii ani ai personajului: episcopul care a fost Al Şaptezeci şi cincilea a rămas şi în apropierea succesorilor lui Silvio Enea, Paul al II-lea şi Sixtus al IV-lea. Despre Paul al II-lea, avem poate cele mai colorate date provenind tocmai din spuse ale Înţeleptului şi păstrate sub pseudonim în biblioteci. Identificarea autorului lor real a demonstrat încă o dată că Înţeleptul a mai trăit, o vreme, la Roma, înainte de a se întoarce la Florenţa, retrăgându-se, se pare, până şi din demnitatea episcopală. Dacă acest traseu rămâne doar o ipoteză⁴, ne-a parvenit un alt aspect al ultimilor săi ani: în tot acel timp, n-a făcut decât să încerce să demonteze teoriile conspiraţioniste, pe care deja şi mai înainte le-a considerat drept cauza a numeroase nenorociri: „plăcerea oamenilor de a se juca de-a conjuraţiile pe care le numesc secrete, dar pe care nu contenesc de a le populariza într-un mod cât mai misterios nu face decât să nască noi şi noi contrareacţii”, a scris el încă pe vremea cât a participat în Comisia pentru Formula de Unire a celor două biserici. Mai ales după ce Paul al II-lea a arestat „conjuraţia umaniştilor”, Al Şaptezeci şi cincilea a încercat să-i salveze pe cei ce au ajuns să-şi depăşească public mirarea faţă de comportamentul unui papă pe cât de autocrat, pe atât de păgân. Care tot ce făcea era lipsit de logica obişnuită, care nu întâmplător a vrut iniţial să se numească Formosus ori Marco şi care, erudit şi cu simţul frumosului, a coborât cunoaşterea la cele mai joase nivele, desfiinţând până şi Academia Romană şi redeşteptând un fel de jocuri olimpice şi carnavaluri deloc creştine. Veneţian ca şi contele Pattazi, între cei doi ar fi existat relaţii prin intermediul abatelui Contador şi a… Celui de Al Şaptezeci şi cincilea. Numai că Înţeleptul se dezice de toate relaţiile acelea subterane, nu apare niciunde în listele conspirative şi se străduieşte să-i convingă atât pe Paul al II-lea, cât şi pe Sixtus al IV-lea că progresul păşeşte pe lumină, că doar diavolul se strecoară prin întuneric, că, mai ales, de cele mai multe ori, toate jocurile conspiraţioniste nu sunt decât spectacol şi butaforie. Numai că ambii suverani pontifi aveau toate motivele să nu-l creadă, ştiut fiind că fiecare conducător este pizmuit şi orice tron, oricât de înalt, este dorit de mulţi pigmei nedemni. Într-un episcop descris de Platina, cel ce va deveni celebru în calitate de bibliotecar al Vaticanului sub Sixtus al IV-lea, însă după ce a pătimit atât sub Paul al II-lea, scribul crede că-l regăseşte pe Înţelept. Cum istoria papilor mereu adăugită a lui Platina constituie un material bibliografic indispensabil oricui vrea să priceapă cât de cât cele întâmplate între zidurile Vaticanului ne prezintă epoca lui Paul al II-lea în culori atât de întunecate, episcopul amintit iese în evidenţă prin moderaţie, bun simţ şi… înţelepciune⁵. Al Şaptezeci şi cincilea apare, sub această înfăţişare, drept omul care se opune din răsputeri unor tulburări inutile, „născute din joaca de-a conspiraţiile”. Iată ce ne povesteşte acelaşi Platina: „… nu l-a putut convinge nici pe Paul şi nici pe Sixt că majoritatea societăţilor subterane trebuie lăsate să se epuizeze în joaca lor şi în iluziile pe care le propagă emfatic. Ele doar dacă le acorzi importanţă ajung active. […] dădea de înţeles că vorbeşte din proprie experienţă. Drept urmare, ca şi alţii asemenea lui, înţeleptul episcop a fost şters de pe listele celor ce, până nu demult, îl socoteau de-al lor. Mai ales după dispariţia lui Pius al II-lea, rolul lui […] a scăzut mereu.” Şi concluzionează Platina: „În viaţă este greu, dacă nu imposibil, să fi şi puternic şi înţelept”⁶.

Urmărind acelaşi fir, îl găsim pe Al Şaptezeci şi cincilea renunţând la toate titlurile şi la toate demnităţile şi, după o perioadă petrecută în palatul Bosci, se retrage la mănăstirea San Antonio, unde moare în jurul lui 1476, oricum puţin înaintea tatălui său. În arhiva mănăstirii, sunt trecute numeroasele vizite ale unor demnitari, dar şi ale unor oameni simpli, veniţi cu toţii să primească sfaturi de la cel ce era considerat bărbatul cel mai înţelept al vremii sale. Iar acela îi asculta pe toţi, le spunea că deciziile lor reprezintă apărarea în faţa Judecăţii şi că doar Dumnezeu are dreptul să decidă dacă au procedat bine. Aşa că dânsul nu-i sfătuieşte nimic, fiecare este dator să procedeze după cum îi permite evoluţia sufletului, însă le poate spune cum ar proceda el însuşi în situaţia dată, fără a încerca, în felul acela, să-i influenţeze în vreun fel. (Dar bineînţeles că îi influenţa, altfel aceia n-ar fi venit şi de la mari depărtări, datorită unui renume consolidat, să ceară să fie consiliaţi.)

Ultima asemenea audienţă a fost consemnată pentru data de 14 aprilie 1476. Înţeleptul era de acum foarte bolnav, fiind descris la mănăstirea San Antonio cu o statură mai degrabă măruntă: „Micuţul Înţelept”.

Înţeleptul n-a păstrat, asemenea Omului din fereastră, cele văzute doar pentru el. În alte stampe, din biblioteca aceleaşi mănăstiri, îl recunoaştem explicându-i ceva unui adolescent, desigur fiul său, ori oamenilor veniţi să-l consulte (avându-l şi atunci alături pe acelaşi adolescent. Care rămâne în desene foarte tânăr, deşi la moartea Înţeleptului avea şi el… bine peste cincizeci de ani…).

Viaţa Înţeleptului este risipită în numeroase surse disparate şi reconstituirea acelui puzzle presupune serioase riscuri în ceea ce priveşte autenticitatea celor adunate de scrib. Pe mormântul Celui de Al Şaptezeci şi cincilea (?) scrie:

„Aici Se Odihneşte Cel Mai Înţelept Om Al Vremii Sale: Nu S-a Grăbit Niciodată, Nu S-a Enervat Niciodată Şi Nu S-a Considerat Niciodată Victimă. A Avut O Moarte Frumoasă, Întrucât Ştia Că Omul Este O Creaţie Unică Şi Tot Ce Înconjoară Un Caracter Puternic Nu Face Decât Să Limiteze Acest Dar Al Lui Dumnezeu Şi Că Judecăţile Definitive Îi Aparţin Doar Domnului Care Este Dumnezeu Şi Care Este Unul.”