CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (43)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

La o primă vedere, Al Şaptezeci şi şaselea – dacă scribul a identificat corect tabloul¹ – ne apare ca un tânăr patrician al timpului, în picioare, ţinând o carte în mâna stângă şi ducându-şi dreapta la ceafă. Din câte şi-a dat seama scribul în încercarea sa de a reconstrui galeria de tablouri care ar fi împodobit casa scării principale a Palatului Bosci, doar Al Şaptezeci şi şaselea a fost înfăţişat într-o manieră atât de străină cutumelor vremii, chiar dacă şi alte portrete mai încălcau convenţiile. Pe de altă parte, după stilul şi tehnicile folosite, scribul are impresia că toate portretele acelea, până la cel al Nătăfleţului, aparţin aceluiaşi atelier, astfel încât ele ar fi fost realizate la o comandă ulterioară – de ce nu chiar a Celui de Al Şaptezeci şi şaselea, cel care a construit şi sera şi care a ornat clădirea cu opere de artă şi curţile cu statui? Aşa că avem, probabil, chipurile înaintaşilor săi pictate nu după modelele vii, ci după descrieri. Toţi acei bărbaţi şi toate acele doamne, deşi păstrează, aşa cum se cuvine, o mină serioasă, chiar severă, arătându-şi prin toate mijloacele rangul, averea şi demnităţile la care au ajuns, au şi câte ceva ce nu se găseşte, de obicei, în asemenea producţii. De pildă, Omul din fereastră, sprijinit de pervazul incastrat într-un zid bogat ornamentat cu desene alambicate, a fost subiectul a numeroase încercări, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, de a depista un cod al unui limbaj alchimic sau, mai des, al mesajului secret al unei confrerii². În felul acesta, personajul central aproape că a fost ignorat, peretele în care se afla fereastra acaparând tot interesul cercetătorilor curioşi. Mai ales după ce s-a descoperit şi tehnica oglinzii catoptrice a desenului, lucrarea a stârnit controverse între criticii de artă, dar şi între căutătorii de senzaţional. Privită din diferite unghiuri, pânza dezvăluie alte şi alte imagini. Al Şaptezeci şi patrulea, adevăratul Om din fereastră, ar avea şi el, privit dintr-un anumit unghi, „ochiul atotvăzător” încastrat într-un triunghi vizibil sub bonetă, pe frunte… (Postându-se în diferite poziţii faţă de tablou, scribul n-a reuşit să-l depisteze…)

În general, însă, putem vedea în piesele acelui muzeu risipit în lume cavaleri, patricieni, un episcop (Înţeleptul) şi mai ales bărbaţi purtând straie de luptă. Atitudinea le este sobră şi gestica firească pentru amintirea dorită a fi lăsată urmaşilor. Şi chiar dacă unul dintre ei ţine în mână un pergament înfăşurat (probabil tatăl Omului din fereastră, Al Şaptezeci şi treilea, Exorcistul), nici acela nu face excepţie. (Scribul, privind îndelung şi acea pânză, şi-a imaginat că pumnul închis care strângea între degete înscrisul ar fi putut fi fost repictat, după ce, iniţial, apucase mânerul unei săbii…) Dar portretul Nătăfleţului face în mod evident figură distinctă, mai ales prin ţinuta mâinilor. Stânga, păstrând cartea, nu se sprijină pe o masă şi nici nu cade lângă trup: ea este întinsă înainte într-un gest ce pare că vrea să ne arate cu tot dinadinsul mesajul: „Aici este totul!”. Privind cu lupa, sub titlu putem desluşi opt portrete de bărbaţi, ordinea acestora fiind preluată de scrib în identificarea personajelor. Coperţile cărţii sunt din metal preţios, iar încuietoarea este prevăzută cu lacăt. Nătăfleţul pare să întrebe unde este cheia acelui lacăt (sau cel puţin aceasta este impresia lăsată asupra scribului). Mâna dreaptă, în schimb, are o poziţie cu totul nefirească, palma este ascunsă în spatele cefei, parcă susţinând capul. A avut Al Şaptezeci şi şaselea persistente cefalee, pentru ca acest lucru să fie atât de semnificativ pentru viaţa sa încât să merite a-i ilustra chipul pentru eternitate? Să fi fost acele dureri de cap cauza comportamentului său introvertit şi unul dintre motivele fricilor sale? Să-i fi supt desele accese de cefalee energia, încât să apară ca un „nătăfleţ” în faţa oamenilor? Gianni Vengeri spune că tatăl Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea era, pe lângă toate, şi neîndemânatec „chiar şi cu mâna stângă”, ceea ce ne lasă să înţelegem că dreapta îi era şi mai puţin aptă. Să fi fost doar stângaci ori să fi avut un beteşug, motiv pentru care-şi ascunde palma, lucru ce ar putea fi şi el un motiv al lipsei sale de sociabilitate? Dar nu era mai simplu să-şi ascundă dizabilitatea într-un mod mai firesc, plasându-şi, de pildă, mâna la spate, aşa cum şi-au plasat-o în poziţii marţiale numeroşi contemporani? Scribul înclină să creadă că pictorul l-a înfăţişat ţinându-se de cap din pricina cumplitelor sale experienţe nocturne, apte de a produce dezordine în orice creier. Pentru Nătăfleţ, visul nu era o simplă retrăire a vieţii strămoşilor, ci singurul tărâm unde ne întâlnim faţă în faţă cu morţii. Întâlnire mai degrabă cutremurătoare, nesemănând cu, de pildă, revederea cu o rudă revenită dintr-o călătorie îndelungată. Visul devenise pentru Al Şaptezeci şi şaselea Ziua de Apoi, când toţi morţii învie şi se întâlnesc. Un spectacol aşteptat cu speranţă de cei ce şi-i i-au pierdut pe cei dragi, dar şi cu o emoţie extrem de apropiată spaimei. Şi pentru maeştrii vremurilor Nătăfleţului, subiectul a devenit de mare actualitate, însă tablourile lor, în care morţii ieşeau din morminte, semănau mai degrabă cu scene din Apocalipsă, decât să ofere imagini ale unor momente pe care lumea să-şi dorească să le trăiască în momentul următor. Şi, trebuie să-şi recunoască scribul, memoria transcedentală putea să-l tulbure până la disperare pe Nătăfleţ, singurul muritor devorat de asemenea amintiri. Personajul pare să transmită că simte că îi plesneşte capul, că spaimele ce-l bântuiau la trezire nu făceau decât să se adune cu spaimele momentelor limită trăite în alte ipostaze, spaime pentru care Nătăfleţul nu era pregătit. Toţi ne dorim să ne reîntâlnim cu cei dragi, de care ne este atât de dor, însă cine se poate lăuda că nu-i este frică de cineva revenit dintr-un tărâm despre care nu ştim nimic? Al Şaptezeci şi şaselea încerca să trăiască normal pe timpul zilei, încerca să se bucure de libertatea sa, de posibilitatea de a-şi îndeplini toate visele alese de el, dar trăia activ şi nopţile. Lipsa odihnei, atât de necesară oricărui om, îl făcea să fie tot mai epuizat. Da, putem înţelege de ce simţea că-i plesneşte capul.

Nătăfleţul a încercat să-şi caute liniştea în înţelepciunea bibliei, mai ales că ştia că oamenii nu-l pot ajuta. Şi a găsit, într-adevăr, pasaje care ar fi trebuit să-l consoleze. (Cum ar fi „De fapt, din ziua în care strămoşii noştri au adormit în moarte, toate lucrurile continuă exact ca de la începutul creaţiei.” – 2 Petru 3:3, 4). Dar scrisul este scris şi viaţa este viaţă, iar fiul Înţeleptului a reuşit prea puţin să trăiască legătura dintre ele.

Când nu dormea singur în încăpere, arătările trecutului se fereau să-i apară. Erau nopţile binecuvântate când bateriile i se puteau reîncărca şi când somnul nu-i era confiscat de visele ce-i cereau, clipă de clipă, o acţiune, o atitudine, o judecată, un răspuns. Al Şaptezeci şi şaselea era conştient de toate astea şi totuşi nu a găsit o soluţie acceptabilă în stare să-l apere. Prima ieşire din impas ar fi fost să-şi ia o femeie cu care să-şi împartă patul şi după moartea mamei şi după ce Francesca a început să-şi vadă de propria ei viaţă. Francesca³ în mod sigur nu i-ar fi reproşat acel lucru, mai ales că ea a fost prima care a trădat taina căsătoriei, iar a-ţi ţine o amantă nu era în nici un caz atât de blamabil ca şi să preferi să dormi, tu, om matur, în aceeaşi cameră cu doica, cu tata ori cu un servitor de încredere. Este ciudat că scribul nu deţine nici cea mai vagă insinuare că Al Şaptezeci şi şaselea ar fi fost homosexual⁴. Nu, despre fiul Înţeleptului nu se vorbea decât ca despre cineva care, suferind de un infantilism patologic, n-a reuşit să-şi taie cordonul ombilical nici atunci când a devenit el însuşi tată.

În rătăcirile sale în alte trupuri, sufletul Nătăfleţului prelua bucuriile, însă mai ales spaimele şi urile dezlănţuite, de multe ori neputincioase, ale fiecărui strămoş în parte. Precum şi reacţiile, uneori cu totul disproporţionate, faţă de cineva ori faţă de ceva. Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, de morţile dramatice cărora le-au fost destinaţi cardinalii Cenzo şi Toldo, precum şi alţi oameni mult mai umili, după ce au ajuns într-un contact prea apropiat de Genealogia Universalis. În special momentele premergătoare asasinării cardinalului Toldo reprezintă, se pare, o perioadă crâncenă în viaţa Celui de Al Şaptezeci şi treilea, Exorcistul, chiar dacă scribul nu a găsit, la momentul respectiv, mărturii suficiente pentru a putea descrie în toată grozăvia lor acele scene. Nu este singura scădere a scribului… şi bunul cititor probabil că s-a obişnuit cu nereuşitele care se îngrămădesc în (mult prea) lunga naraţiune. La o retrăire a evenimentelor de către Nătăfleţ, scribul a descoperit alte şi alte personaje. Era de parcă orice zi din istorie nu este decât un tablou anamorfotic, asemenea desenelor schimbătoare de pe zidul din portretul Omului din fereastră supraveghind Florenţa sprijinit de pervaz. Iată, acum, privind din alt unghi aceleaşi evenimente, scribul îi descoperă şi pe Lorenzati şi pe Giulio Franzotti. Primul trebuia să-l omoare pe cardinalul Toldo, al doilea era cel ce trebuia să-l omoare pe asasin. Şi însuşi rolul Exorcistului ne apare cu totul altfel. Păi, cum să nu ne apară altfel rolul Exorcistului, când în biografia prezentată, Lorenzati şi Franzotti nici nu apar?

Franzotti, cel ce trebuia să şteargă urmele, se pare că avea ca sarcină să-l elimine chiar şi pe Exorcist. Cel puţin aşa a simţit Nătăfleţul, atunci când s-a aflat din nou în trupul Celui de Al Şaptezeci şi treilea, corpul străbunicului său, mort cu opt ani înainte de a se naşte el⁵. Şi, astfel, lupta Exorcistului cu acel atât de greu vizibil ucigaş de ucigaşi s-a transmis şi Nătăfleţului. Care a ajuns să se lupte cu un personaj care a murit de mult. Blestemul devorator al memoriei sale transcedentale îl făcea să nu uite întâmplările anterioare tocmai retrăite. Iar sufletul său să părăsească greu un corp pentru a reveni în trupul Celui de Al Şaptezeci şi şaselea. În privinţa lui Franzotti, de exemplu, Nătăfleţul a imaginat numeroase strategii de apărare pentru Exorcist şi… pentru el însuşi. Nimeni nu ştia de aceste lupte crâncene pe care le dădea fiul Înţeleptului, nimeni nici măcar nu le bănuia, fiindcă nimeni nu le-ar fi putut înţelege. Cum să explici că un om se poate simţi atât de ameninţat de un alt om de multă vreme decedat? Şi, cu cât intensitatea acelor trăiri era mai mare, devenind câteodată sesizabilă frământarea personajului şi pentru cei din jur, cu atât mai greu era de explicat un asemenea comportament altfel decât drept urmarea unor repetate puseuri de nebunie⁶.