CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Ceea ce înseamnă, îşi spunea Al Şaptezeci şi şaselea, că, eliberat de zidurile timpului şi ale spaţiului, acelea ne mai existând în cazul său, orice succesiune devine iluzorie. Pentru el, pentru nepotul Omului din fereastră, totul se întâmpla simultan, în lipsa timpului care să aşeze evenimentele unele după celelalte. Asta, atâta vreme cât spiritul său călătorea dintr-un corp material într-altul, dar timpul rămânea prezent, iar fiul Înţeleptului era din nou doar Al Şaptezeci şi şaselea. (Şi era, totodată, oricare dintre strămoşii săi.) Cum nu avea nici un control asupra direcţiei peregrinărilor sale, cum nu ştia niciodată încotro i se va îndrepta sufletul ce-i rătăcea asemenea unei corăbii fără vâslaşi şi fără pânze, fără cârmă şi fără catarg, spaimele copilului, apoi ale adolescentului, apoi ale bărbatului în toată firea erau justificate, încât scribul se miră iarăşi cum de acel personaj straniu n-a înnebunit cu totul. (Spaimele îi erau atât de nemiloase, încât îl paralizau, nelăsându-l măcar să-şi dorească una sau alta dintre ipostaze.)

De pildă, pe Ţipor, Nătăfleţul nu l-a văzut numai în anturajul tatălui său ori atunci când urca scările servitorilor din Palatul Bosci pentru a participa la jocul cu Omul din fereastră, ci l-a cunoscut şi datorită numeroaselor alte întâmplări. Giovanni di Bicci şi-a mutat abia în 1397 sediul central al băncii sale de la Roma la Florenţa. Şi Ţipor putea fi întâlnit atât la Roma, cât şi la Florenţa, cât şi la Konstanz. Unde a fost şi Al Şaptezeci şi cincilea, de care, pe vremea aceea, Nătăfleţul se ţinea scai. Şi l-a întâlnit Al Şaptezeci şi şaselea pe Ţipor şi în tovărăşia lui Giovanni şi Piero di Medici, cei doi fii ai lui Cosimo Medici şi nepoţi ai lui Giovanni di Bici. Giovanni şi Piero erau de vârste apropiate cu Nătăfleţul şi au fost în acelaşi timp cu Nătăfleţul la mănăstirea camaldulensă Santa Maria degli Angeli, locul socotit cel mai select de învăţătură pentru copiii protipendadei. Deşi cei doi moştenitori ai Medicilor au rezistat mult mai mult acolo decât Al Şaptezeci şi şaselea incapabil de a trăi între străini, păreau şi ei la fel de ciudaţi: deşi apţi de performanţe intelectuale surprinzătoare pentru vârsta lor, fiind bolnăvicioşi din cale afară, s-au adaptat şi ei cu multă dificultate lumii celei mari. De aceea, nu-i de mirare că, asemănându-se prin bogăţie şi prin inabilitatea de a se descurca singuri, între cei trei adolescenţi s-a legat o prietenie, atât cât sunt asemenea fiinţe capabile de a-şi manifesta sentimentele. Spre deosebire de Nătăfleţ, care se bucura de o avere despre care nici măcar el nu ştia mare lucru, dar care părea că se dezvoltă mereu din ea însăşi, cei doi Medici au fost educaţi de mici pentru a prelua şi apăra prospera bancă, precum şi celelalte afaceri ale familiei. Şi în cine ar fi putut găsi Cosimo un instructor mai bun pentru copiii săi decât în Ţipor? Cosimo era mereu ocupat şi n-avea vreme să se ocupe de băieţi. În schimb, Ţipor, care se tot îmbogăţea văzând cu ochii (şi) datorită sistemului de asigurări pe care l-a conceput şi implementat în mai toată Europa, avea timp 24 de ore din 24 pentru orice i se cerea. Şi pentru băieţii Medici. Şi pentru băiatul Celui de Al Şaptezeci şi cincilea. Ţipor a fost unul dintre puţinii oameni – şi încă un străin, pe deasupra evreu! – care a avut mereu acces şi în acele două palate¹. În reşedinţa Medicilor, Ţipor se amesteca şi cu mulţimea de artişti, printre care cu „subtilul” Puccio Pucci a fost chiar în relaţii strânse, deşi rolurile lor erau total diferite. Ţipor a fost (şi) cel care a livrat constructorilor numeroase materiale mai greu de procurat, iar Pucci avea misiunea de a-şi informa patronii de câte cele ce se vorbeau despre ei în cercurile culte. Când, mult mai târziu, evreul a fost arestat, pe vremea lui Pius II, de către cardinalul de Milano şi s-a pomenit pe punctul de a fi ucis, băieţii lui Cosimo Medici, împreună cu prietenul lor din copilărie Nătăfleţul, au găsit calea de a-l mobiliza pe Înţelept să-l salveze. Mai ales că Nătăfleţul asistase din trupul străbunicului, Cel de Al Şaptezeci şi treilea, Exorcistul, cum acela – obligat şi nu din plăcere – l-a trimis pe evreu la ştreang. Şi din corpul unui străbun mai îndepărtat, Cel de Al Şaizeci şi şaselea, „Omul fără dileme”, a văzut cum acela l-a terminat pe Ţipor la Avignon. Ţipor a fost întotdeauna de folos o vreme şi întotdeauna periculos pentru afacerile viitorului. Însă Nătăfleţului acele repetate „crime justificate” i se păreau prea multe. Mai ales dacă erau exercitate mereu asupra aceluiaşi individ. „Până la urmă, lucrurile astea nu se pot termina pentru nimeni cu bine”, se lamenta el. Iar cei din jur nu-i puteau înţelege nici aceste temeri.

Pornind de la un Ţipor cunoscut de un singur suflet din atâtea trupuri diferite, Al Şaptezeci şi şaselea a întâlnit, din nou, mai multe personaje decât ar fi putut reţine memoria unui singur om. (Cu excepţia celei a Nătăfleţului…) Printre aceste figuri, l-a reţinut (şi) pe Crescas de Carrcassone (Guy Grassonet), bunicul celui ce va uimi lumea sub numele Nostradamus. Asta s-a întâmplat după 1455 şi înainte de 1458, un reper uşor de stabilit, întrucât Gutenberg a scos primul exemplar al Bibliei sale la Strassburg, la 23 februarie 1455, în vreme ce Guy Grassonet, cu aprobarea arhiepiscopului de Arles, s-a creştinat în 1458, devenind Peirre de Nostre-Dame. Ţipor l-a ştiut pe Grassonet încă de la Mainz şi amândoi s-au interesat de munca lui Gutenberg. Tiparul cu piese mobile nu era o cucerire complet nouă, el fiind aplicat deja cu secole în urmă în Orientul Îndepărtat. Ţipor însuşi a introdus într-un cufăr pentru Omul din fereastră două volume provenite din Ţara Soarelui Răsare ieşite dintr-un teasc cu semne mobile. De ce, ideea, deşi cunoscută, n-a fost adoptată mai de mult şi în Occident pare să se datoreze lipsei unei concepţii unitare despre obiectul carte. Pe de o parte, pentru copiştii din mănăstiri, caligrafierea unui manuscris nu era o simplă muncă de reproducere a unui text, ci, în primul rând, o datorie monastică şi o lucrare de iniţiere. Pe de altă parte, pentru cei dispuşi să dea chiar şi o vită pentru un op, cartea reprezenta un obiect de tezaur, mulţi dintre posesorii de biblioteci necunoscând literele. Guy Grassonet şi Ţipor, doi evrei întreprinzători, văzând încercările lui Gutenberg, au simţit potenţialul unei extraordinare afaceri, ei înşişi fiind pasionaţi de lectură. (Ţipor nu s-a despărţit niciodată de un Talmud cu coperte din piele de viţel şi cu colţari şi închizătoare din argint încrustate cu desene florale. Dar şi de un fel de antologie de texte laice conţinând balade, sfaturi şi glume, manuscris care, pentru derutarea unui curios nepoftit era ascuns sub un titlul nevinovat: „Scrierea Sfântă”².) Aşadar, problema a fost mai mult tehnică, iar meşterul a fost mereu îmboldit să grăbească munca şi să înjghebeze o tiparniţă aptă de a tipări cărţi într-un flux cât mai mare. Ceea ce se ştie este că, după ce maşinăria a pornit, Gutenberg n-a prea fost capabil să profite de invenţia sa, neîmbogăţindu-se, deşi cărţile s-au răspândit într-o cantitate pe care nimeni n-a bănuit-o. Ceea ce nu se ştia – şi nu se ştie nici astăzi, însă ceea ce Nătăfleţul a aflat dintr-o călătorie prin trupul tatălui – a fost că Ţipor şi bunicul lui Nostradamus au reuşit, în doar câţiva ani, să vândă în toată Europa mii de exemplare din operele tipărite la Strassburg. Iar preţurile, deşi cu vorbele de acum le-am putea cataloga drept „dumping”, erau încă mai mult decât atrăgătoare pentru negustorii noştri, întrucât cea mai mare parte dintre muşterii, încântaţi de regularitatea literelor, achiziţionau cărţile tot pentru a le expune la vedere şi a se lăuda cu ele în faţa musafirilor, aşa cum se făleau cu o ceaşcă din porţelan fin sau cu o broderie cusută la Anvers.

Scribul n-a amintit întâmplător acel oraş flamand. După ce Gutenberg a tipărit primul său volum, la Anvers, Christofell Plantijn (Plantin) începe să scoată cărţi în sistem industrial. Or, la Anvers, în marele cartier evreiesc, se spune, ar fi fost casa natală şi a acelui Ţipor despre care este vorba aici. Oricum, Ţipor revenea des în Ţările de Jos şi a fost cel care l-a determinat pe Plantin să-şi pornească afacerea. El şi Guy Grassonet. Numai că negoţul acelora cu tipărituri nu era bine văzut, iar mulţimii analfabete i se putea spune orice despre conţinutul textelor găsite mai tot timpul asupra celor doi evrei. Aşa că, de mai multe ori, au fost învinuiţi că fac trafic cu lucrări diavoleşti³. Când Guy de Grassonet a devenit Pierre de Nostredame, lucrurile au părut să intre pe un făgaş mai favorabil. Totuşi aceleaşi pericole n-au dispărut cu totul şi au mai apărut din când în când. În 1562, chiar şi Plantin a fost acuzat că ar fi tipărit o carte cu conţinut considerat eretic, fiind vorba despre reîncarnare şi doar norocul l-a ajutat să dispară pentru un an, după ce a fugit în ultima clipă, de s-a ascuns la Paris.

Pe Plantin l-a salvat ultrareligiosul rege catolic Filip II al Spaniei: flamandul primind însărcinarea şi sprijinul necesar pentru a scoate celebra Biblia Polyglotta, o Sfântă Scriptură în cinci limbi: în latină, în greacă, în ebraică, în siriană veche şi în caldeeană. O lucrare minunată, însă, aşa cum pretindea Ţipor, putea să fi fost scris orice acolo, pentru că muşterii săi tot nu prea cunoşteau literele, darămite acele graiuri. Pentru Plantin, în schimb, lucrurile au intrat pe un făgaş prosper: regele Filip i-a oferit monopolul cărţilor pentru Spania şi pentru toate posesiunile acesteia⁴. Ceea ce i-a îngăduit editorului să scoată în trei decenii şi jumătate peste 1.000 de cărţi. Chiar şi cărţi pentru uzul protestanţilor olandezi, fără să aibă neplăceri din această cauză. Chiar şi cărţi cu care oamenii „îşi pot pierde mintea şi sufletul” (şi trupul). Lumea este mică, iar imaginaţia oamenilor e şi mai mică. Una dintre cărţile acelea prea lumeşti descria tragedia fiicei lui Guido da Polenta, Francesca (căsătorită Malatesta!). Este, bineînţeles, o prelucrare a unui fragment din Divina Comedie a lui Dante⁵. După 200 sau 300 ani – greu de precizat pentru că între Biblia lui Gutenberg şi prima tipăritură a lui Plantin au trecut nu mai puţin de 110 ani tradiţionali – Nătăfleţul a dat de cartea tipărită la Anvers şi a citit şi această naraţiune. Apoi a căutat şi găsit şi versiunea din opera lui Dante. Pe soţia fiului Înţeleptului o chemase tot Francesca Malatesta, înainte de a se căsători cu el şi, fără îndoială, Nătăfleţul era la curent cu aventurile consoartei sale, care l-a înşelat în stânga şi în dreapta, după ce şi-a îndeplinit datoria şi i-a făcut cei trei copii. Însă nimic nu se potrivea între cele două Francesca şi între cei doi soţi înşelaţi: Francesca din carte fusese ea prima înşelată, întrucât tatăl ei, bănuind că nu-l va accepta de bărbat pe infirm, a aranjat ca, până în noaptea nunţii, să-l substituie cu frumosul frate Paolo. Pe când soţia Nătăfleţului, cunoscând bine viaţa de dinaintea căsătoriei cu Al Şaptezeci şi şaselea⁶, nu s-a sfiit să caute satisfacţia în braţele oricărui bărbat, chiar fiind conştientă că ar putea fi pedepsită de Dumnezeu pentru multele-i păcate⁷. În loc de toate astea, Nătăfleţul a găsit, la început, că deosebirea esenţială dintre cele două femei ar fi fost că… pe prima a chemat-o Francesca Malatesta după nuntă, în vreme ce pe a doua a chemat-o aşa înainte de măritiş… Pe urmă, însă, l-a mirat că şi experimentata sa soţie, ca şi ingenua fiică a lui Guido da Polenta, a avut în jur de treizeci de ani în ziua căsătoriei. Ceea ce pentru personajul lui Dante pare greu credibil: o femeie atât de frumoasă şi îndrăgostită feciorelnic se găsea la o etate când, în concepţia vremii, devenise de mult fată bătrână. Şi, totuşi, sursele ne spun că Francesca da Palenta a trăit între 1255 şi 1285, când i-a fost dată lui Giovanni Malatesta.

Mai departe: bunul cititor îşi aminteşte că Al Şaptezeci şi şaselea revenea, atunci când se afla singur în întuneric în trupurile ultimilor săi strămoşi, lucru ce se petrecea într-o cumplită succesiune pe care n-o putea nici înţelege, nici controla. (Poate că şi alţii trăiesc asemenea experienţe – cine ştie, poate chiar şi scribul -, dar, din câte cunoaşte acesta, nici un alt muritor în afara Nătăfleţului n-a mărturisit vreodată că şi-ar aminti cele petrecute într-o ipostază anterioară.) În ordine cronologică, primul dintre corpurile celor opt strămoşi ar fi fost Al Şaizeci şi nouălea, adică străbunicul – bunicului – bunicului, un vieţuitor din partea a doua a veacului al treisprezecelea de după Isus, cel pe care scribul l-a numit Magister Amori. Precursorul celebrului Don Juan, devenit şi el profesor de sex, dar nu numai în Spania, asemenea celui ce i-a preluat şi confiscat, secole mai târziu, faima, n-a putut fi străin de frumoasa Francesca din povestea lui Dante. Aşa că, nimerind sufletul Celui de Al Şaptezeci şi şaselea în trupul lui Magister Amori, Nătăfleţul a cunoscut-o şi el pe acea femeie. Care i s-a ivit cu totul altfel decât cum a aflat-o din versurile marelui poet. Nu era prima oară când i se întâmpla Nătăfleţului să vadă absolut diferit ceva sau pe cineva, după ce convenţiile ulterioare i-au modelat şi amintirile indirecte. Abia de recunoştea până şi Florenţa mai veche cu două veacuri şi i s-a întâmplat, nu o dată, ca, mânat de deprinderi formate în altă perioadă, să se rătăcească în propriul său oraş, observând că o stradă pe care a umblat-o de atâtea ori în drumurile sale zilnice, acum era înfundată, iar o destinaţie obişnuită altădată, la un moment-dat pur şi simplu nu exista. („O deprindere veche este mai greu de modificat, decât de format o deprindere nouă” este un lucru prea bine ştiut, însă cine să facă asemenea cugetări în asemenea situaţii?) Frumoasa Francesca, fiica lui Guido Minore da Polenta nu semăna defel cu tabloul ei aflat în Palatul Bosci. Şi nu semăna nici cu faima şi cu imortalizările ei de peste veacuri. Mai degrabă semăna cu soţia Nătăfleţului. Aşa că acesta s-a grăbit să citească peregrinările din infern ale lui Dante. Ceea ce i s-a părut, înainte, o metaforă, anume că poetul ar fost călăuzit în lumea subpământeană de către anticul Vergiliu, aşa cum a pretins însuşi autorul Divinei Comedii, îi apărea acum cu totul altfel: dacă el, Nătăfleţul a ajuns, o vreme, să colinde lumea în corpul lui Magister Amori – ori, poate, Magister Amori se întâmpla să revină în corpul Nătăfleţului – atunci de ce să nu fie posibil ca şi genialul Vergiliu să se întrupeze în trupul lui Dante Alighieri, păstrându-şi şi acolo genialitatea? (De ce nu spune nicicând explicit acest lucru poetul florentin este uşor de bănuit, îl scuza Nătăfleţul, devenit Magister Amori: pentru că n-ar fi fost nimeni să-l înţeleagă şi, drept urmare, nimeni să-l creadă.)