În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
De la oamenii lui Jack Cade, fiul Francescăi a aflat câte oportunităţi oferă o ţară în conflict intern unui om ambiţios, aşa că a regretat că s-a născut într-un loc unde familia Medici asigura stabilitatea regiunii. Ar fi preferat să se fi ivit mult mai degrabă într-un peisaj unde structurile să nu fie „atât de îngheţate” şi unde fiecare ins să parvină prin meritele proprii. „Ce-ţi lipseşte ţie?” îl întreba fără dojană bunicul, stârnit de suferinţele pricinuite de nerăbdările fiului. „Tu vorbeşti aşa? Tocmai tu? Ce nu ai tu şi ce nu poţi deveni tu, doar să vrei şi să te pregăteşti în direcţia respectivă?” Însă tocmai aici era marea problemă a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, el n-avea răbdare să se pregătească, el dorea să aibă imediat. Iar tatăl îi aducea aminte că a fost conceput tocmai în vremea marii întâlniri, când sub ferestrele Palatului Bosci a defilat cea mai impresionantă procesiune a istoriei în frunte cu papa, patriarhul Constantinopolului şi împăratul Orientului. (Ultimul împărat bizantin…) Or, acea coincidenţă în timp nu putea să nu fi influenţat destinul celui ce se pregătea să se nască. O asemenea soartă, dacă e să credem, aşa cum a spus deja marele Aristotel, plasează impulsul iniţial drept motor al mişcării slobozite din lucrarea lui Dumnezeu. Bunicul a fost înţelept, iar Nătăfleţul cult. Urmaşul lor n-a fost nici una, nici alta. El, strănepotul, nu era decât ambiţia în persoană, o ambiţie care îl situa deasupra tuturor, universul întreg nefiind creat decât pentru a-i sluji lui. De aceea, tot ce făcea i s-a părut mereu legitim şi singura lui problemă a fost că lumea nu se grăbea să-i recunoască statutul. Pentru care recunoaştere a luptat întreaga-i viaţă.
(Scribul se întreabă ce s-ar fi întâmplat cu Al Şaptezeci şi şaptelea dacă ar fi reuşit să ajungă pe culmile visate: întrucât sensul vieţii sale a fost drumul, lupta de a accede până acolo, odată vârful atins, ori ar fi fost profund dezamăgit, ori ar fi căutat şi în continuare duşmani, luptându-se până la urmă chiar şi cu sine. Distrugându-se. Dar, desigur, astea nu sunt, din nou, decât gândurile inutile ale unui scrib care a uitat că rolul său nu este decât să aşterne slovele şi nu să emită păreri.)
Cam la vârsta de 17 ani, băiatul s-a pomenit orfan de mamă. Şi chiar dacă în ultima vreme a dat prea rar pe acasă, Francesca a rămas într-o strânsă legătură cu fiul ei, fiind tot mai încredinţată că îşi va răzbuna soarta de a se fi născut femeie prin Al Şaptezeci şi şaptelea1, iar tânărul a găsit în mama sa singura persoană în faţa căreia putea să-şi verse nestingherit nerăbdarea, fiind şi înţeles aşa cum dorea şi fiind şi stimulat să-şi continue calea. Şi, brusc, toate astea s-au terminat, dispărând mama, a dispărut şi unicul receptor extern binevoitor al gândurilor sale. Cu tatăl n-avea ce discuta, bunicul deşi îl asculta, prin sfaturile pe care i le dădea, era evident că nu-i înţelegea frământările, iar cu străbunicul era imposibil să ai un dialog: un sfinx priveşte, dar nu stă la taclale. Prieteni Al Şaptezeci şi şaptelea nu a avut. Aşa că, şi din Ceruri, mama i-a rămas singura confidentă la victoriile sale prezente şi viitoare2. Deşi părea gata de a-şi găsi locul în orice societate, tânărul nu făcea decât să judece dacă şi cât de mult i-ar putea folosi cei cu care se întâlnea. Oamenii nu erau decât piesele de şatranj ale jocului său cu destinul, oricare dintre ele putând fi sacrificată dacă mersul lucrurilor o cerea. Iar femeile… Singura femeie adevărată în viaţa Martirului n-a fost decât mama sa, apriga Francesca Malatesta, fiinţa elegantă, senzuală şi stârnind toţi masculii întâlniţi şi, totodată, femeia bărbat, imaginabilă la fel de bine în budoar ca şi în armură pe calul de luptă. Celelalte femei erau frumoase – şi, atunci, le atribuia rolul de păpuşi pentru astâmpărarea poftelor fiziologice ori pentru joacă, pentru a le transforma în instrumente de lucru în intrigile disputelor ori pentru a le arunca drept momeli şi elemente de şantaj adversarilor – şi erau şi femei urâte, fiinţe bune doar pentru muncile destinate unor slujitoare credincioase. (Dar nimeni nu era în concepţia fiului Nătăfleţului suficient de sigur pentru a-l putea numi „fiinţă credincioasă”. Nimeni!) Aşa că relaţiile Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea erau sexuale şi nu amoroase. El şi-a început viaţa de bărbat devreme, atunci când a fost pentru prima oară conştient că simte o atracţie fizică pentru o femeie şi că este capabil s-o satisfacă şi nu a ezitat niciodată în faţa unei aventuri, mai ales că a învăţat că o poftă neînfăptuită duce la numeroase gânduri şi acţiuni ce nu fac decât să te distragă de la lucrurile cu adevărat importante. Aşa că nu se sfiia să râdă de toţi poeţii ce-şi declamau amorurile nesfârşite, ba chiar suferind pentru o femeie, în loc să şi-o ia şi să-şi vadă de treburile lor. Odată satisfăcut, un mascul nu mai simte nevoia de a se pierde în scenariile sale imaginative erotice.
Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea a făcut multe femei fericite, însă şi mai multe gata să se sinucidă în urma lui. Ca şi bunicul şi tatăl său, şi el a devenit repede ţinta unor mame ambiţioase şi dornice a şi-l facă ginere. Reputaţia-i tot mai îndoielnică era compensată cu vârf şi îndesat de averea fabuloasă a celor din Palatul Bosci, de firea-i nestăpânită şi de trupul vânjos de armăsar tânăr. Ceea ce n-a împiedicat apariţia a numeroase scandaluri în lumea bună în legătură cu femeile tinere ori mai puţin tinere cu care a avut relaţii de o noapte ori de o săptămână. Al Şaptezeci şi şaptelea nu se îndrăgostea, el şi-a şi interzis să se lege afectiv de cineva, intuind că orice relaţie de durată nu face decât să atârne ca o piatră de moară de picioarele celui ce doreşte să urce cât mai sus. O vreme a trăit cu o doamnă cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el3, apoi evenimentele au început să se precipite în viaţa sa şi s-a îndreptat spre noi aventuri şi spre noi femei.
Fiul Nătăfleţului părea imun faţă de orice sentiment de iubire, chiar dacă, la nevoie, mima cu mult succes dragostea faţă de o femeie sau camaraderia neţărmurită faţă de un tovarăş vremelnic. Totuşi, un lucru era, probabil, în sângele său, la fel ca şi în sângele fiecăruia dintre Cei O Sută: credinţa că, mai presus de toate, misiunea sa era de a perpetua neamul. Aşa că s-a căsătorit şi el şi a avut doi copii, o fată şi un băiat. Bârfa pornită din invidia mamelor dezamăgite că nu au putut confisca pentru odraslele lor un animal atât de frumos şi atât de bogat, taurul Florenţei, spunea că soţia Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea era singura femeie din lume care chiar nu şi l-a dorit şi nu l-a dorit nici după ce a fost măritată cu el şi că, drept urmare, tânărul soţ era obligat s-o violeze, ori de câte ori avea poftă de ea. Fapt cu adevărat revoltător: soţia trebuie să se supună bărbatului şi când bărbatul era atât de arătos ca şi moştenitorul Palatului Bosci era chiar de condamnat atitudinea acelei femei proaste! (Pe Francesca, soţia celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, o chema la fel ca şi pe mama sa, fiind foarte posibil ca această coincidenţă de nume să-i fi determinat soarta. Se zvonea, desigur în mare şoaptă, dar şi cu satisfacţie, că fiul Nătăfleţului îşi poseda nevasta prin ritualuri speciale, umilind-o şi torturând-o. Posibil ca tocmai rezistenţa care i-a opus-o s-o fi făcut dorită de soţul ei obişnuit doar cu interjecţiile pline de dor ale celorlalte femei. Francesca n-a mai ieşit din casă singură, fiind mereu însoţită de servitori ce păreau că formau mai degrabă escorta unei prizoniere. După o vreme n-a mai fost văzută ieşind deloc. Practicile sexuale uzitate cu ea de soţul ei erau mai degrabă brutale decât rafinate şi l-au inspirat pe marchizul de Sade în povestirile sale la fel de lipsite de imaginaţie. Al Şaptezeci şi şaptelea dorea plăcerea întreagă şi imediată. De aceea, scribul nu a avut de ce se mira că nu a găsit nici un cuvinţel despre circumstanţele morţii femeii, mama copiilor Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea dispărând, evaporându-se pur şi simplu în eter, în interiorul cavoului ce i-a fost căminul.)
Împlinind 22 ani, Al Şaptezeci şi şaptelea se simţea nu numai pregătit pentru a prelua puterea, ci chiar profund nemulţumit că n-a primit-o încă. Care putere? Se pare că ambiţiile sale nu aveau încă un contur precis, însă simţea că timpul trece implacabil şi că potenţialul său este împiedicat să se manifeste. Al Şaptezeci şi şaptelea nu mai avea nici măcar atâta răbdare câtă a reuşit să mimeze până atunci şi simţea tot mai acut că nu se poate bizui decât pe sine. Şi iarăşi: străbunicul – parcă nemuritor – era la fel de abordabil ca şi legendarul sfinx; bunicul, după o perioadă de mare influenţă politică, s-a retras şi el în Palatul Bosci, înainte de a pleca să moară împăcat la mănăstire; la tatăl său nici nu merita să se gândească. Da, retragerea din viaţa publică a bunicului îi luase definitiv senzaţia că va reuşi doar prin scurgerea firească a evenimentelor.
Aşa că a simţit că trebuie să schiţeze un alt plan de atac. Pe care l-a început prin a face inventarul persoanelor cunoscute de care s-ar putea folosi. Aşa că primele contacte le-a realizat bazându-se pe notorietatea trecută a bunicului. Un bunic de care a început încă de atunci să se detaşeze: pe de o parte, fiindcă l-a dezamăgit renunţând la tot, lăsându-l pe el lipsit de sprijinul de care până atunci nu s-a îndoit nici o clipă şi, pe de altă parte, întrucât Înţeleptul îl asculta cu un aer pe cât de cald, pe atât de superior, parcă s-ar fi aflat în faţa unui copil. Totuşi, prin relaţiile bunicului, nepotul a reuşit să fie inclus în câteva misiuni diplomatice, foarte necesare pentru ucenicia sa întru politică.
Încă de la prima s-a deplasare într-o echipă, în care nu a fost primit decât pe un rol de figurant, Al Şaptezeci şi şaptelea a reuşit să uimească. În primul rând că se purta extrem de politicos cu toată lumea, în vreme ce nu se putea abţine să nu ducă vorbe de la unul la celălalt, ignorând că într-un colectiv atât de restrâns nici un secret nu supravieţuieşte mai mult de câteva minute. Aşa că a fost trimis acasă. Aceasta a fost prijma lecţie. Pe care n-a uitat-o.
1 Singura ei ezitare în această privinţă pornea de la mirarea că un caracter atât de puternic şi cu o voinţă atât de temerară să se fi născut din sămânţa unui ins atât de moale şi de fricos ca Nătăfleţul.
2 Biograful Gianni Vengeri va povesti cum eroul său stătea ore în şir cu ochii aţintiţi în sus, uneori chiar şi vorbind cu voce tare cu mama sa, cu care-şi împărţea visele.
3 El avea 18-19 ani, Maria Magdalena Fabiani se apropia de 40. Maria Magdalena era soţia unui armurier foarte bogat, dar care a fost multă vreme departe, capturat fiind împreună cu una dintre corăbiile sale de către piraţii africani. Al Şaptezeci şi şaptelea – pentru care banii nu jucau nici un rol – a fost cel care l-a răscumpărat, împreună cu tot echipajul corăbiei, aşa că soţul încornorat i-a trecut cu vedere relaţia de notorietate cu Maria Magdalena. De altfel, Fabiani nu şi-a revenit în întregime după perioada petrecută în acel prizonierat şi a murit la nici doi ani după ce a ajuns acasă. Faptul că răscumpărarea nu l-a costat nimic şi că afacerile i-au mers mai departe şi în lipsă (amantul anterior al soţiei sale, sperând că armurierul nu se va mai întoarce, îngrijindu-se de avere de parcă ar fi fost a lui), l-a făcut să rămână bogat, chiar şi în ultimele-i luni de neputinţă fizică. Ceea ce avea să-i consolideze convingerea Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea că banii singuri nu au putere şi că pentru a fi cu adevărat împlinit mai trebuie ceva în plus.
După ce a părăsit-o pe Signiora Fabiani (al cărei chip îl cunoaştem din picturile păstrate în două muzee), aceasta, rămasă văduvă, s-a căsătorit cu administratorul soţului ei, care astfel şi-a văzut şi el împlinite speranţele.
