CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Înainte de a se despărţi, scribul a vrut să-şi mai lămurească şi misterul numeroaselor picturi care au împânzit hanul „Diavolul Argintiu” din Hanovra.

– Nu ştiu mare lucru despre aceasta. Ca să fiu sincer, nici măcar n-am ştiut despre „muzeul” pe care-l pomeniţi. Mă bucură să aflu acum despre el. Pot, însă, să vă răspund tot cu o întrebare? Tânărul tăcu şi doar buzele i se mişcau: încerca să-şi aducă aminte ceva. Şi chiar şi-a adus aminte: „De fiecare dată, după aceea, / Când corpul nu i se mai mişca, / Şi sufletul îi rămânea prizonier / Pe veci. / Un chip apărea în casa cea mare / Şi privea de pe pereţi”, recită doctorandul. Abia acum mi se pare că înţeleg sensul acestor versuri. „Ale cui au devenit chipurile? / Ale omului ori ale diavolului?”, mai adăugă el. Şi preciză: Vedeţi, poetul n-a întrebat dacă era vorba despre chipurile celor al „căror corp nu se mai mişcau”, ci despre în a cui posesie intrau „chipurile” acelora¹.

La despărţire, cei doi au schimbat adrese şi numere de telefon. N-a fost nevoie ca scribul să aibă iniţiativa, doctorandul a fost atât de încântat că, pentru prima oară, a putut să stea de vorbă cu un om interesat de ceea ce-l preocupa şi pe el, încât, chiar în zilele următoare l-a bombardat cu numeroase mesaje, dintre care multe conţinând informaţii preţioase. „Chiar şi profesorul Hüber², celebrul specialist în istoria medie a Germaniei, cu toată erudiţia sa, nu cunoaşte multe dintre detaliile găsite de mine. A, nu vreau să spun că nu este o mare personalitate – îi voi rămâne pentru totdeauna recunoscător că m-a admis să studiez şi să lucrez cu dânsul – dar el face sinteze, pe când eforturile mele sunt îndreptate pe un crâmpei din crâmpeiul mult mai întins în care se pricepe el atât de bine!” (Mai târziu, când scribul a trecut la personajele următoare şi când a părăsit şi ţinuturile Hansei, doctorandul a fost profund dezamăgit că singura fiinţă preocupată de subiectul său nu mai dădea dovadă de acelaşi elan ca la hanul din apropiere de Bonn. Scribul are o scuză: trecând la alte personaje, trebuie să se ocupe, în primul rând, de noii săi eroi şi de timpul lor, iar memoria scribului este tot mai neputincioasă – „se apară de prea multele informaţii” îl liniştesc apropiaţii – ca să mai păstreze vii amănuntele altor vremuri. Totuşi, relaţiile cu acel tânăr n-au încetat, însă, din păcate doctorandul nu şi-a susţinut încă nici astăzi teza despre naşterea şi organizarea instituţiilor din ţinuturile hanseatice. Ajuns june tomnatic, domeniul acela a rămas pentru el obsesia – singura obsesie – din viaţa sa şi nu s-a îndurat să pună punct nici măcar unei prime variante închegate a temei. Despre o variantă finală nici măcar n-a putut fi vorba…

Scribul a rămas peste noapte la motelul din apropiere şi s-a întors abia a doua zi la Hanovra.

Reîntors la Hanovra, în camera sa de hotel, piesele din desenul acelui puzzle, care reconstituia trecerea pe pământ a Bătrânului, au început să se organizeze. Discuţia cu tânărul doctorand a fost ultima „minune” necesară iluminării negurii din mintea scribului. Şi „armata de oameni” întreţinută de un om foarte zgârcit îşi devoala profitul şi justificarea; şi faptul că fragmentele de avere salvate şi aduse din Palatul Bosci nu erau folosite era explicabil: pe de o parte, Al Optzecilea îşi tot sporea resursele, aşa că n-avea nevoie să intre în acea „rezervă”, pe de altă parte, zgârcitul îşi iubeşte cu patimă obiectele, iar valorificarea lor ar fi însemnat despărţirea de ele; şi tolerarea diavolului argintiu – drept nume al hanului, drept simbol în sala mare şi, mai ales, drept statuie impozantă în spaţiul public – îşi găsise explicaţia: tolerarea aceea din partea unor creştini fervenţi se sprijinea pe spaima faţă de un drac devenit extrem de activ şi nu pe acceptare benevolă; iar pereţii acoperiţi de tablouri îşi puteau aveau într-adevăr originea în teoria doctorandului, conform căreia, Bătrânul păstra în han imaginile victimelor sale, rămase acolo în grădina satanei. (Acest din urmă aspect s-a dezvoltat treptat: doctorandul a formulat o adevărată teorie, după ce a aflat despre mulţimea neobişnuită de tablouri care au acoperit pereţii Diavolului Argintiu. Căutând argumente în documente vechi şi în colecţia sa semnificativă de cântece din epocă, a ajuns să-i trimită în mod regulat şi scribului argumentele sale. Printre multele cam trase de păr, unele păreau acceptabile³.) Informaţiile venite ulterior se conformau cu uşurinţă acestor explicaţii. De pildă, revenirea familiei Dahlbeck, familia izgonită din han cu doar hainele de pe ea din pricina unei foarte aproximative suspiciuni de ciumă. Mulţi ani mai târziu, unul dintre copiii familiei s-a întors la Saxonia Inferioară în calitate de reprezentant al unei bănci italiene şi nimeni dintre localnici n-a făcut legătura cu foştii izgoniţi de către Bătrân din cetate⁴. Până ce, încetul cu încetul, întreaga familie s-a reunit la Hanovra. Oameni înstăriţi, ei s-au bazat pe pilda ciumatului izbăvit, preluându-i faima. Al Optzecilea i-a primit la Diavolul Argintiu ca pe oricare muşterii. Până ce familia Dahlbeck s-a purtat la fel ca şi ceilalţi clienţi. Când au început să se laude că Bătrânul n-a reuşit să-i îngroape, cu ani în urmă, şi că nu se ştie cine pe cine va îngropa, obişnuiţii casei au primit cu neplăcere sâmburele de sfadă care creştea în mijlocul lor. Cei din clanul Dahlbeck nu-şi ascundeau deloc intenţia de a cumpăra hanul. Aceea ar fi fost cea mai dulce răzbunare pentru tot ce au pătimit. Desigur că, deşi nu mai erau de mult săraci, nici nu se puteau gândi să aibă banii Bătrânului: ei acţionau în numele mai multor bănci italiene. „Aici sunt bani veniţi de la Florenţa, de la Milano, de la Genova şi de la Roma. Sunt bani italieni şi în Italia trebuie să se întoarcă!”, spuneau ei. Ei, care se numeau Dahlbeck. Îşi tot spuneau intenţiile pentru a fi auziţi de cel Bătrân. Dar acesta părea să nici nu-i vadă. Într-o zi, tânărul prim revenit la Hanovra a fost dus în faţa unui tablou proaspăt atârnat pe perete: un personaj avea chiar chipul său. (Povestea nu ne descrie conţinutul desenului.) Tânărul s-a amuzat, chiar a cerut să cumpere tabloul – cerere refuzată în ciuda preţului fabulos oferit la beţie -, dar a doua zi a fost găsit în umbra statuii Marelui Diavol Argintiu din faţa hanului. La început, oamenii au crezut că doarme, deşi postura aceea nu s-ar fi potrivit cu atitudinea mai degrabă semeaţă a personajului care s-a crezut întors la Hanovra drept învingător. Pe urmă, s-a constatat că omul era mort, fără a se fi găsit nici o urmă de violenţă asupra corpului său. Alături, se aflau câteva indulgenţe. Familia Dahlbeck a părăsit din nou regiunea. Singurul comentariu al localnicilor a fost că „Aşa a trebuit să se întâmple: Dahlbeck au rămas catolici şi au revenit ca să le ducă banii papistaşilor”. Iar indulgenţele au rămas lângă diavolul cel mare, prinse sub nişte pietre, ca să nu le ia vântul.

Bătrânul împlinise 40 de ani şi va mai trăi încă 59, dar mai departe, nici scribul şi nici doctorandul n-au mai găsit nimic semnificativ în viaţa Celui de Al Optzecilea. „Imposibil! va avea iarăşi dreptate răbdătorul cititor. Cum, într-un secol atât de agitat, când reforma, francezii, pericolul turcesc, dar chiar şi principii germani între ei au fost tot atâtea ameninţări şi fapte cumplite, doar în hanul din Hanovra nu s-a întâmplat nimic? Chiar nimic?”. Scribul acceptă zâmbetul ironic, însă atrage respectuos atenţia că a afirmat că n-a „găsit nimic altceva părând semnificativ în viaţa Celui de Al Optzecilea” şi nu în întreaga perioadă. El, scribul, a dat de o situaţie mai puţin frecventă, deşi deloc singulară: de obicei, când din biografia oficială a unor personaje lipsesc anumite perioade de viaţă, acestea se referă la copilărie, adolescenţă etc. Exemplele sunt prea multe şi prea ilustre pentru a mai fi amintite. În cazul Bătrânului, gaura neagră, dacă îi este scribului permis a se exprima aşa, apare după împlinirea vârstei de 40 ani. Singurele informaţii găsite de scrib provin din registrul contabil, unde mai apare acelaşi scris până în anul 1599. Ceea ce înseamnă că Al Optzecilea a trăit 99 ani⁵. Ce coincidenţă! Al Şaptezeci şi patrulea, Omul din fereastră, cel ce a venit cu un lung şir de căruţe în Toscana punând piatra de temelie a mai multor generaţii care au domnit în Palatul Bosci din Florenţa, Al Şaptezeci şi patrulea, fondatorul, a trăit 99 ani. Al Optzecilea, cel ce a venit de la Florenţa în Saxonia Inferioară, punând piatra de temelie a mai multor generaţii care au domnit în Hanul Diavolul Argintiu din Hanovra, a trăit şi el, după datele de care dispune scribul, exact 99 ani.

De ce s-a ascuns o figură atât de autoritară în umbră, vreme de aproape şase decenii? Este ultima întrebare pe care şi-a pus-o scribul în legătură cu acest personaj. S-a ascuns el într-adevăr în umbră? Scribul se linişteşte, spunându-şi că, mereu de-a lungul istoriei, mulţi oameni extrem de potenţi şi-au exercitat puterea din culise, fără a accepta funcţii oficiale şi ferindu-se de luminile reflectoarelor. Ei au reprezentat o specie rară: cei mai mulţi indivizi doresc puterea tocmai pentru a se bucura public de ea: mai reprezintă ceva forţa, dacă nu este percepută de ceilalţi? Dacă superioritatea unuia nu se raportează la cei din jur, ea nu există. Nu poţi fi superior decât faţă de ceva sau de cineva. Doar puternicii din umbră sunt superiori la absolut. Aceasta este teoria cu care s-a liniştit scribul, după ce a căutat în zadar alte evenimente din viaţa Celui de Al Optzecilea. (Chiar dacă n-a mai trăit mari aventuri, Omul din fereastră, măcar a fost văzut sprijinind pervazurile din punctele sale de observaţie, ba a devenit chiar şi un reper pentru florentini. Poate că şi Bătrânul a putut fi întâlnit şi pe mai departe, însă nu ne-a rămas consemnată nici o întâmplare din a doua parte a vieţii sale. Din punctul de vedere al cititorului, poate că acesta, pe drept cuvânt, se simte păcălit: după cum s-a grozăvit scribul că povestea Bătrânului ar fi reprezentat un adevărat roman poliţist, acest final nu este un final. Dar din punctul de vedere al scribului – punct de vedere subiectiv şi, desigur, mult mai puţin important – important este că şirul nu s-a rupt şi că Al Optzecilea a fondat „dinastia hanseatică” a Celor O Sută, o ispravă suficient de însemnată pentru a nu mai fi nevoie de alte adăugiri.