În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Fiul Bătrânului şi-a intrat în rol fără a-şi clama poziţia: el acţiona la fel ca şi până atunci (se ocupa de trupul celor ce-i solicitau ajutorul, de spiritul celor încrâncenaţi, se interesa de proprietăţile fizice ale materiei şi de relaţiile dintre partea concretă, obiectivă a lucrurilor şi fluidele ezoterice, studia ecourile sunetelor provenite din muzica stelelor, căuta secretele ascunse în fiecare număr). Ceea ce descoperea îi producea o imensă şi încântată uimire, pe care o împărtăşea cu generozitate şi celor din jur. Aceia, majoritatea lor, nu-i înţelegeau întotdeauna tâlcul spuselor, însă erau contaminaţi de încântarea lui. Al Optzeci şi unulea nu s-a declarat conducătorul celor 20.000 de suflete, însă ele l-au urmat şi s-au orientat după fiecare gest al lui: dacă el se pregătea să plece, îşi adunau şi ei lucrurile, dacă el se oprea undeva, îşi căutau şi ei loc de tabără, în vreme ce el îşi vedea de preocupările sale, îşi urmau şi ei preocupările obişnuite. Nu le-a spus nimeni că trebuie să se ia după el, dar au făcut-o cu toţii. Rudolph Kuzmeier riscă să afirme că Al Optzeci şi unulea a iniţiat societatea democratică ideală, o societate unde singura regulă infailibilă a fost ca fiecare membru al ei să fie obligat să-şi asculte doar propriul său imbold. Care nici măcar nu era necesar să fie verbalizat. Care venea de la sine. Marele avantaj al unui asemenea mod de existenţă – nici măcar de organizare – a unui asemenea sistem era că, motorul său pornind din interior – fără nici o constrângere -, viaţa, în asemenea condiţii, nu naşte alternative, deci nu provoacă nici un fel de conflicte: nici tulburări cu tine însuţi şi nici dispute cu ceilalţi.
Aceste concluzii pot fi logice, doar că istoria concretă a trupei a oferit o imagine departe de societatea care l-a entuziasmat, trei secole mai târziu, pe Kuzmeier. (Acesta a avut un argument în plus faţă de cei cărora li se adresa: el a studiat documentele despre trupă, în vreme ce lumea, dusă de val, nu mai ştia nimic în legătură cu ciudata colectivitate nomadă, cea mai mare astfel de adunătură de oameni pribegind printre ţinuturile bântuite de războaiele şi molimele veacului al XVI-lea. Aşa că nimeni nu l-a contrazis pe Kuzmeier, însă nici nu l-a prea înţeles, socotind cele spuse de el doar drept încă un model teoretic al unei societăţi utopice de factură socialistă1.)
Aşa după cum a amintit scribul, primii membrii ai trupei, cei veniţi din Asia, au adus cu ei mentalitatea disciplinei ierarhiilor sectare, iar cei ce li s-au alăturat pe parcurs au trebuit să se acomodeze unui asemenea sistem de valori. Simplul accident al fostului şef nu putea fi suficient pentru a schimba o tradiţie transmisă din străfundurile istoriei. Fără să le-o ceară cineva, oamenii au continuat să-şi respecte cu rigurozitate fiecare locul său pe scara ierarhiei. Mai mult decât atât, chiar dacă admirau, dând admirativ din cap, îndemnul lui Paracelsus, preluându-l ca pe un fel de lozincă a trupei, („Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia. De poate, pentru sine singur să rămână„), nimeni nu se putea abţine să nu-şi ofere serviciile celor pe care-i considera mai presus, iar în privinţa de „a rămâne singur, pentru sine”, lucrurile păreau chiar de neconceput: chiar dimpotrivă, membrii trupei au ajuns la o simbioză greu de imaginat în alte locuri, ajutându-se între ei nu numai cu mâncare, dar şi sprijinindu-se reciproc în toate privinţele, apropierea dintre ei unindu-i atât de puternic încât au fost în stare să lase familii şi cămine şi să treacă la un cu totul alt soi de viaţă. (Să nu mai poată înţelege scribul, cetăţean al secolelor XX şi XXI tâlcul adevărat al îndemnului lui Paracelsus? Posibil.)
De afară, în lipsa unui precedent cunoscut, „păsările cerului” erau privite ca un alai de credincioşi în drum spre un loc de pelerinaj. Mai ales numărul mare de călugări, de oameni sărmani, de feţe trase şi de bolnavi indica o procesiune religioasă. Aşa ceva s-a mai văzut, chiar dacă nu şi la o scară atât de mare. Însă, pe urmă, nu puteai să nu observi şi privirile senine, iar ochii aceia nu mai păreau a fi osteniţi, ci doar concentraţi spre o altă lume, pe care încercau s-o vadă cu un minut mai repede. Şi nu putea să nu te mire şi faptul că, printre oameni pe jos şi în căruţe, se mai îndreptau în aceeaşi direcţie şi rădvane pline de praful de sub care unele uşi mai lăsau să se desluşească steme nobiliare. Iar, peste toate, în convoaiele interminabile se găseau şi animalele cele mai năzdrăvane şi cuşti cu curiozităţi ale naturii: o oaie cu cinci picioare, doi gemeni lipiţi unul de altul, o femeie cu capul mai mare decât corpul… Cine să le mai ţină minte pe toate? O întreagă lume stranie părea să fi plecat în pribegie.
Trupa nu era nici pelerinaj religios, nici echipă de artişti de bâlci, nici detaşament de mercenari scăpaţi din lesă, nici comunitate în bejenie, ci era toate la un loc. Iar, pe deasupra, „păsările cerului” ofereau speranţe de vindecare suferinzilor şi nădejdi disperaţilor: numeroase persoane care nu-şi mai vedeau sensul nici în lumea aceasta şi nici în lumea viitoare şi-au aflat alinarea alături de Al Optzeci şi unulea, pe lângă funcţionarii sufletului, aşa că şi-au părăsit şi ei căminele. „Cireada de proşti” copleşea ca un tăvălug orice ţinut peste care se prăvălea.
Ne aflam, de acum, în A.D. 1544 şi printre membrii trupei şi-a făcut apariţia un călugăr iezuit, Pater Manolo. Acesta, ajuns la o vârstă venerabilă, s-a dovedit curând a fi o adevărată enciclopedie vie, pricepându-se temeinic în filozofie, dar şi în artele practice, în matematică, în geometrie, în arhitectură şi în transmutaţia metalelor2. Monahul se trăgea dintr-o familie nobilă obligată să se refugieze din Spania în Portugalia şi intrase în Societatea lui Isus, după ce trecuse şi pe la alte frăţii. Pe deasupra, vorbea multe limbi, printre care şi chineza. Pater Manolo l-a acompaniat, cu peste un sfert de veac în urmă, pe Pater Ricci în Regatul de Mijloc, în ţara împăratului Chinei, unde fusese în calitate de asistent al doctorului Li mar-tin, numele pe care şi l-a luat Pater Ricci printre oamenii din ţara aceea atât de îndepărtată în spaţiu şi mentalităţi. Asemenea celorlalţi iezuiţi, înainte de a ajunge în capitala imperiului, a studiat la Macao graiurile, obiceiurile şi convingerile chinezilor şi a intrat în imperiul acestora prin Kanton, uşa deschisă încă de părinţii Barreto şi Goès3. Pater Ricci a reuşit să penetreze complicata ierarhie birocratică şi să pătrundă în extraordinarele grădini imperiale. Să ajungă până la împărat, Fiul Cerului4!
Scribul bănuieşte că Pater Manolo nu a apărut din senin în mijlocul trupei. Ar fi ilogic să credem că iezuiţii au plecat până la marginile lumii, interesaţi fiind de a aduce la dreapta lor credinţă popoare atât de îndepărtate şi că au lăsat să treacă neobservat un fenomen aşa de neobişnuit cum a fost acea pribegie a unei masei imense de oameni printre câmpurile de bătălie ale războaielor religioase în plină desfăşurare. Trupa – prin dimensiunile ei, dar şi prin veşnica ei mobilitate – reprezenta o posibilă sursă de presiune profund folositoare pentru cine ajungea s-o controleze. Scribul nu doar bănuieşte acest mobil al iezuitului, ci şi dispune de suficiente mărturii ca să-l susţină5. În primul rând, că, asemenea tuturor fraţilor săi, şi Pater Manolo s-a arătat la fel de migălos în abordarea oricărei misiuni spre care se îndrepta. În toamna lui 1544, el le raporta superiorilor săi: „Aşa cum m-am aşteptat, în urma tuturor informaţiilor adunate [despre trupă], aceasta poate părea, la prima vedere, o adunătură extrem de eterogenă şi acţionând după libera voinţă a fiecărui [om] care o alcătuieşte. Dar [aceasta] nu este decât o impresie superficială şi înşelătoare: libertatea de mişcare a trupei nu este decât o aparenţă bine mascată, deoarece [oamenii] nu se supun unor ordine rostite cu voce tare, ci au devenit sclavii îndemnurilor ce le-au fost adânc introduse în suflet şi faţă de care nu se pot împotrivi în nici un fel, aşa cum şoarecele nu mai este în stare să fugă de pisică, când aceasta reuşeşte să-i prindă privirea în ochii ei.” Pe urmă, Pater Manolo a trecut în revistă formele de autoritate pe care le-a cunoscut: cea laică, cea religioasă, cea laică şi religioasă conţinută de una şi aceeaşi putere. Manuscrisul devine un adevărat tratat în domeniu, fiind analizate formele specifice ale obedienţei în diferitele locuri ale lumii. În încheiere, se vorbeşte despre autoritatea din cadrul trupei – drept autoritatea cea mai despotică pentru că… Pater Manolo bănuia că ea ar fi fost inoculată prin hipnoză! Ceea ce, desigur, ar fi fost o modalitate paralelă cu autoritatea firească, conştientă, mântuitoare şi venită din Graţia lui Dumnezeu.
Într-o a doua epistolă, scrisă şi expediată după doar treisprezece zile în urma celei dintâi, Pater Manolo îşi nuanţează concluziile, nu mai crede că oamenii au fost înrobiţi prin hipnoză şi vorbeşte, pentru prima oară, despre Cel de Al Optzeci şi unulea. Pe care îl descrie drept un tânăr cu totul remarcabil, care pe drept cuvânt a ajuns să fie considerat şeful trupei. Ceea ce dovedeşte că, în acel răstimp atât de scurt – de doar treisprezece zile -, călugărul a intrat în contact nemijlocit cu Bufonul Vraci şi că a ajuns să-l cunoască. Pater Manolo a fost un bun psiholog şi un om înţelept. De multe ori, seara, a stat de vorbă cu Bufonul Vraci, iar în jurul lor se aciuiau numeroşi ascultători. Tot mai mulţi. În doar câteva zile, colocviile de seară au intrat în ritualul comunităţii. Încă de după amiază, mulţi oameni se pregăteau să-şi asigure un loc cât mai bun, de unde să poată auzi tot ce se va spune. Alţii stăteau ceva mai încolo şi repetau cu voce tare fiecare cuvânt, pentru ca vorbele să poată fi percepute şi de cei aflaţi mai departe. În curând, s-au format numeroase asemenea „relee” şi vorbele penetrau până la ultimele rânduri, până la ologii cei mai grav şi la suferinzii ce nu mai puteau fi transportaţi.
Unul dintre aceste „colocvii de seară” ne-a rămas descris în amănunte de către Pater Marcus, conducătorul unui grup de călugări trimişi să monitorizeze şi să încerce să atragă trupa de partea Romei şi împotriva luteranilor. În caz că acest lucru nu se va dovedi posibil, conducătorii acelei adunături imunde trebuiau să fie astfel dezavuaţi, încât erezia lor să devină atât de evidentă, încât mulţimea să se lepede de ei. Atragerea trupei de partea vechii credinţe nu a reuşit – deşi niciunde nu se precizează că Al Optzeci şi unulea şi oamenii săi ar fi făcut propagandă reformei -, aşa că s-a trecut la planul al doilea – accentuarea asupra relelor intenţii ale întregului demers al acelei armate de zdrenţăroşi: aceia nu numai că aduceau cu ei bolile şi mizeria, dar le şi provocau în mod intenţionat. Cum îşi poate pune cineva speranţele într-un vraci care nu numai că nu este doctor, însă mai şi foloseşte toate procedeele scârbavnice în aşa-numitele sale tratamente? Drept dovadă, nici oamenii părintelui Marcus nu umblau singuri, ci au luat cu ei rudele unor decedaţi care n-au putut fi vindecaţi de Al Optzeci şi unulea, precum şi câţiva grav bolnavi care se plângeau că până să ajungă să-şi încredinţeze soarta acelui şarlatan n-au avut decât suferinţe mărunte, mult mai mărunte faţă marasmul în care el i-a adus. Alţi asemenea martori povesteau oricui voia să-i asculte că trupa aceea blestemată le-a luat minţile taţilor lor, aceştia părăsindu-şi familiile şi dându-le haimanalelor toată agoniseala lor de o viaţă. Ba, chiar şi o contesă se plângea că părintele ei ar fi lăsat-o pe ea, împreună cu trei copii mici, fără nici un venit, după ce ar fi înnebunit în acel anturaj sinistru şi „le-a oferit escrocilor imensul său domeniu, cu castel, cu păduri şi lacuri cu tot”6. Se mai vorbea şi despre faptul că trupa conţinea şi un evreu specialist în otrăvirea fântânilor. De regulă, grupul părintelui Marcus preceda sosirea alaiului, încercând să-i creeze o atitudine ostilă de la început, atunci când mareea aceea de oameni încă nici nu se prăbuşise şi în acel loc. Deşi, de multe ori, oamenii părintelui Marcus sfârşeau prin a fi izgoniţi, ei n-au dezarmat şi au constituit vreme de ani de zile, „avangarda trupei”.
1 Şi în unele surse anarhiste se face apel la scrierile lui Kuzmeier.
2 Se pare că trupa a avut şi proprietatea de a uni particularităţile personajelor din care era compusă. De pildă, despre erudiţia notorie a lui Pater Manolo nu prea mai avem ecouri, ea parcă trecând cu totul în dreptul Bufonului Vraci.
3 Sosiţi acolo sub pretextul de a fi adus banii necesari răscumpărării unor negustori portughezi arestaţi de chinezi.
4 Pater Ricci şi-a învăţat foarte bine lecţiile şi s-a pregătit temeinic, drept urmare a reuşit performanţa ca el, un pârlit de străin, să ajungă faţă în faţă cu suveranul absolut. El, devenit „dr. Li mar-tin”, a ştiut să se folosească de slăbiciunile umane ale Fiului Cerului, pornind de la reuşita predecesorilor săi, părinţii Barreto şi Goès: aceştia şi l-au câştigat pe viceguvernatorul din Kanton, dăruindu-i un ceas cu arc, noutate absolută pentru acele meleaguri. Aşa că i-a trimis împăratului şi Pater Ricci un asemenea obiect. Numai că, pe măsură ce darul se plimba pe scara ierarhiei birocratice, recomandările au fost tot mai ferme să fie refuzat, socotindu-se că noutăţile venite de la străini se sfârşesc întotdeauna cu necazuri. Totuşi, ceasul a ajuns la împărat. Desigur, a fost peste demnitatea Acestuia să se intereseze cine i-a oferit cadoul, însă noua maşinărie L-a fascinat la fel ca şi pe viceguvernatorul din Kanton. Episodul trebuia să se termine în acest punct, însă, a doua zi de dimineaţă, când împăratul s-a trezit şi a cerut cu nerăbdare să-I fie adusă noua Sa jucărie, maşinăria nu mai ticăia, iar arătătoarele nu mai defilau pe cadranul din aur şi pietre preţioase. Cum nici un înalt dregător n-a izbutit să facă mecanismul să pornească din nou, după ce s-au dovedit neputincioşi şi marii savanţi, singura soluţie – profund neplăcută – a rămas să fie chemat doctorul Li să repare situaţia, întrucât nerăbdarea suveranului creştea din clipă în clipă. Dr. Li mar-tin a rezolvat repede sarcina şi a fost condus înapoi prin splendidele grădini imperiale. Dar, a doua zi dimineaţa, lucrurile s-au repetat identic şi străinul a mai străbătut o dată drumul celest până la apartamentele Fiului Cerului. Iar a treia zi la fel. Până la urmă, a fost necesar să se accepte o soluţie nemaiîntâlnită: străinul să fie lăsat chiar în preajma Marelui Suveran, ba să I se şi adreseze. Şi cum dr. Li L-a învăţat pe împărat cum să tragă arcul de cu seara, înainte de a se culca, pentru ca ceasul să nu se mai oprească, a ajuns să obţină favoarea unică de a avea acces din nou şi din nou în acele sfere tradiţional impenetrabile. Iar alături de dr. Li mar-tin (Pater Ricci), de acea favoare unică s-a bucurat şi asistentul său, Pater Manolo.
5 Bănuielile scribilor pot fi dăunătoare: menirea lor este de a consemna şi nu de a-şi exprima propriile lor păreri, întrucât faptele vremurilor se succed după o logică de multe ori străină minţii muritorilor. Însă în privinţa prezenţei numeroşilor preoţi în marele alai, scribul se bucură de dovezi indubitabile.
6 Despre ce castel era vorba, scribului i-a trebuit mult timp să afle, pe când se ocupa de acum de Cel de Al Optzeci şi doilea.
