Ecologismul este noul comunism

Alexandru Paleologu mărturisea că, tânăr fiind, a fost atras de ideile stângii radicale pentru că se simțea vinovat din pricina privilegiilor istorice ale aristocrației din care familia sa făcea parte. Ajunsese să creadă că acele privilegii au ținut departe de prosperitate o parte a omenirii, iar stânga radicală ar avea dreptate să vrea să le desființeze.

Azi, mulți miliardari ai lumii finanțează idei radicale noi, cum este ecologismul emisiilor zero de carbon. Conștiința lor morală ar fi mai curată dacă planeta ar fi mai curată. Dar simțul realității în cazul acestor conștiințe morale este el însuși aproape zero. Dovada cea mai recentă o avem în Sri Lanka, unde guvernul local, davosian până în prăsele, a interzis îngrășămintele chimice în urmă cu doi ani. Urmarea?

Agricultura țării s-a prăbușit, iar în 2022 Sri Lanka nu a mai avut bani să cumpere necesarul de carburanți. Toate prețurile au crescut, iar acum populația s-a revoltat.
Cum nici ideile egalitarismului comunist nu au murit odată cu eșecul statelor care au preluat această ideologie, este de prevăzut că nici ecologismul radical nu va da înapoi după un eșec asemenea celui din Sri Lanka.
Avem nevoie de o explicație mai profundă decât aceea a conștiințelor morale autoculpabilizate? Eu cred că da. Ipoteza mea este că moralitatea însăși și-a pierdut rădăcinile și acționează azi doar ca o ideologie.

Unii miliardari ai anului 1917 au finanțat Revoluția Bolșevică, dar nu din idealism moral, ci din cinismul cunoașterii faptului că bolșevicii vor conduce un capitalism de stat. Reprezentanții de azi ai dinastiilor banului par a avea convingeri idealiste. Problema este că ei i-au finanțat și pe cei care le formează aceste convingeri, tot ei stabilesc experimentele-pilot și par incapabili să vadă dezordinea ce se poate naște din idealismul lor. Utopia decarbonizării rapide le-a cucerit mințile. Sunt ei conștienți de haosul ce se poate instala înainte ca planeta să fie salvată de răul emisiilor de carbon? N-au altă tablă de valori decât cea propusă de Nietzsche după ce a deconstruit Decalogul de pe Muntele Sinai: un orgoliu luciferic coborât în magia noilor virtuți aristocratice. Pompa acestui orgoliu umflă vanitățile ca pe niște roți de bicicletă, dar bicicletele astfel umflate nu pot călători cu norii ce aduc sau nu aduc ploile. Ele rămân biciclete de birou.

Problema moralității într-o lume fără Dumnezeu a devenit un joc de ideologii cu prize din ce în ce mai false asupra realului. „Trebuie să fie” a luat locul lui „este”, iar despre acest „este” ni se spune că n-ar mai trebui judecat în binomul Bine-Rău.
Au finanțat industrializarea comunistă din URSS (cu tehnologii, mai ales) fără să țină cont de aspectele umanitare din lagărele staliniste de concentrare și au așteptat expansiunea mondială a acelei revoluții, care urma să instaleze egalitarismul fericirii cu șenile, fără rădăcini.

Azi, deconstruiesc tot ce a mai rămas înrădăcinat: familia, genul, morala, istoria…
Vor un om nou, desigur. Unul care să nu se revolte ca în Sri Lanka, unul care să accepte că niște conturi mari conduc treburile și știu să le conducă mai bine decât conturile mici și mijlocii. Unul care acceptă noua religie laică, ecologismul, și faptul că, dacă va fluiera în… biserică, urmează să aibă necazuri mari cu „inchiziția”, cum avu, recent, un director de la un mare fond de investiții, care și-a luat libertatea de a spune că exagerăm nepermis de mult poveștile despre „apocalipsa climatică”. Dacă un doctor, director de clinică, ar fi spus că exagerăm în preocupările noastre pentru fitness, n-ar fi pățit nimic. Acel director de fond de investiții a fost obligat să demisioneze. Așa arată acum libertatea de a dezbate: ca pe vremea lui Stalin.