CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

– E liniştitor să crezi în Dumnezeu. De aceea şi sunt atâţia care cred în El şi-L iubesc, reveni Ţipor. Într-o zi, Rabi Josephus din Toledo i-a întrebat pe discipolii săi dacă îl iubesc pe Cel de Sus. Tinerii au răspuns afirmativ cu toţii. „De ce îl iubeşti tu pe Cel de Sus?”, l-a întrebat Rabi Josephus pe unul pe care-l chema Ezekel. „Fiindcă îmi dă linişte a răspuns acela”. „Dar tu de ce îl iubeşti pe Cel de Sus?”, l-a întrebat Rabi Josephus pe unul căruia i se spunea Yehuda. „Pentru că El mă învaţă ce să fac”, a răspuns cel căruia i se spunea Yehuda. „Dar tu, Moishe, de ce îl iubeşti pe Cel de Sus?”, l-a întrebat şi pe Moishe, Rabi Josphus. „Pentru că tot ceea ce fac, în numele Lui fac”, a răspuns şi Moishe, care era considerat cel mai evlavios dintre toţi. „Adică îl iubiţi pentru că vă dă liniştea, pentru că vă elimină dubiile şi pentru că vă dă argumente pentru propriile voastre acţiuni? Rău! De o mie de ori rău! Voi vreţi doar un Dumnezeu pe care să puteţi să aruncaţi răspunderea faptelor voastre – ale voastre! a accentuat Rabi Josephus -, un Dumnezeu prin care să vi se ierte greşelile voastre – ale voastre! – mai repetă o dată Rabi şi care să vă scutească să luaţi orice decizie! Un Dumnezeu pe care doar se aruncă răspunderea, scuza şi lipsa luării unei decizii nu este Cel despre care v-am vorbit eu!” Dar tu, se adresă Ţipor lui Pater Manolo, dacă-ţi întrebi credincioşii, poţi să pretinzi că enoriaşii tăi îţi vor răspunde altfel? Dacă şi ei cred doar pentru a scăpa de răspunderea faptelor lor, pentru a li se ierta greşelile şi pentru a fi scutiţi de a da socoteală, atunci de ce să ne mire că sunt gata să-şi cumpere liniştea? Pentru că şi ei Îl iubesc pentru liniştea lor, aşa cum i-a mărturisit şi cel pe care l-a chemat Ezekel şi care acum ne priveşte de undeva de unde deja ştie.

Oamenii s-au aşteptat ca Pater Manolo să reteze cu asprime erezia lui Ţipor. Însă Pater Manolo, de data aceea, i-a dat dreptate evreului.

– Într-adevăr, a admis călugărul, dacă este cineva care crede doar pentru a-şi asigura liniştea, acela nu-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu. Şi nici cel care i se supune de frică. Şi ai dreptate când spui că şi mulţi dintre creştini spun rugăciuni, ţin post şi-şi fac numeroase cruci doar pentru a se simţi în siguranţă şi nu din dragoste faţă de El, ci doar din dragoste faţă de ei înşişi.

(Nu mult după aceea, în 1567, papa Pius al V-lea a interzis negustoria cu indulgenţe, prin bula Etsi Dominus, hotărând, la începutul lui 1569, excomunicarea celor care continuă acel comerţ. (Pedeapsă rămasă în vigoare încă multe sute de ani mai târziu…¹)

Se insera peste tabăra trupei şi atunci a dat scribul prima consemnare în care Golo nu este doar mereu prezentul la apel, ci îşi deschide şi gura:

„Mai bine mi-ar da mie toţi acei bani, concluzionă Golo discuţia referitoare la indulgenţe”. Şi nimeni dintre cei ce s-au aflat de faţă n-au ştiut dacă Golo era ateu sau dacă îl iubea atât de mult pe Domnul, încât nu era de acord ca acea iubire să poată fi negociată în bani.

Curând, peste tabără a pogorât somnul, eliberând sufletele din trupurile lor vremelnice.

Pe urmă – ne aflăm de acum prin anul 1551 -, trupa a coborât din nou spre miază-zi, iar Wilfried Humelsdorf , care a adoptat o tactică diferită de cea folosită înaintea sa de către părintele Marcus, stabilindu-şi escalele în funcţie de escalele trupei şi dorind să păstreze o aparenţă de bune relaţii cu oamenii ei, deşi o vreme şi-a considerat misiunea terminată², a devenit tot mai interesat de cei pe care ar fi trebuit să-i aducă înapoi în turmă. Cu cât se îndepărta de locurile în care se vorbeau limbile cunoscute de el, cu atât se simţea mai străin, iar, pe lângă rapoartele trimise, a ţinut şi un jurnal extrem de interesant şi de cultivat scris. Temerile sale îşi găseau chipul în noile locuri unde îl duceau „păsările călătoare”. „Păsările călătoare” de care, pe nesimţite, nu s-a mai putut despărţi nici el. Aşa că Humelsdorf rămâne unul dintre martorii nemijlociţi ai ultimei perioade a trupei. Dar un raportor care trebuie citit cu conştiinţa faptului că, venit cu un scop clar formulat şi cu idei în consecinţă, s-a transformat, încetul cu încetul, şi el. (Drum pe care Pater Marcus nu l-a parcurs…)

În primăvara lui 1551, Al Optzeci şi unulea şi oamenii conduşi de el se aflau în Valahia, o ţară la nord de Dunăre, unde, sub suzeranitate otomană, tronul era ocupat de un principe ce se intitula Mircea Al V-lea, Ciobanul³. Valahia, cunoscută şi drept „Ţara Românească” şi numită „Muntenia” de către moldoveni, era dens populată în regiunile carpatine şi subcarpatine, în rest fiind acoperită de codri nesfârşiţi, unde străinii se puteau uşor pierde, iar pericolele naturale, umane şi animale pândeau la tot pasul. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, pădurile se terminau abrupt în apropiere de Dunăre, lăsând locul unor ţinuturi mlăştinoase nu mai puţin primejdioase. Mircea Ciobanul se afla la prima din cel trei domnii ale sale, a căror constantă a reprezentat-o cruzimea: la doar două săptămâni după ce a acces la tron, profitând de serbările întronării, a capturat chiar la palat şi i-a torturat sălbatic pe cel puţin cinci dintre boieri pentru a afla dacă şi unde şi-au ascunse valorile. După care i-a omorât. Îngroziţi, mulţi dintre ceilalţi demnitari s-au refugiat şi s-au organizat pentru a-l doborî pe tiran. Dar pentru prima dată, opozanţii lui Mircea sunt înfrânţi la Periş, iar peste doi ani, lângă localitatea Miloste. Din Transilvania vecină, braşoveanul Ostermayer ne-a lăsat o istorie a acelor evenimente. Doar că nu numai boieri importanţi s-au refugiat din faţa domnitorului, ci şi multă plebe, toţi cei care ar fi putut fi socotiţi într-un fel sau altul drept oameni de casă a fruntaşilor proscrişi (sau autoproscrişi prin simplul fapt că „s-au dat de gol”, plecând în exil). Cei ce se refugiau îşi luau, de regulă, şi familiile cu ei; unii au trecut munţii spre Transilvania, alţii şi-au pierdut urma în imensitatea codrilor. Unde atât cei bogaţi, cât şi cei fără mari mijloace materiale trebuiau să lupte cu orice mijloace pentru hrană. Aceasta era atmosfera de pe tărâmul unde şi-a dus Bufonul Vraci trupa şi lucrurile au devenit şi mai complicate odată cu ocuparea – chiar atunci – a Transilvaniei de către Habsburgi. Care voiau, la graniţa imperiului, un conducător al Ţării Româneşti fidel lor⁴.

Al Optzeci şi unulea a intrat pe un tărâm acoperit de legendele cele mai feroce, un tărâm unde domina amintirea faptelor lui Vlad Ţepeş, iar evenimentele timpului nu conteneau s-o confirme⁵. Când a pătruns în codri, a făcut mai multe popasuri, dar situaţia trupei a devenit tot mai grea şi din cauza lipsei hranei, şi din cauza sărăciei comunităţilor întâlnite, şi din cauza animalelor sălbatice, flămânde şi ele şi care atacau nişte oameni care nu-i tentau nici măcar pe tâlhari. Iar codrii nu se mai terminau…

Până ce, într-o zi, mulţimea aceea nomadă a dat peste o tabără secretă a boierilor valahi fugiţi de urgia lui Mircea Ciobanul, tabără unde bejenarii şi-au ascuns familiile, bunurile pe care au reuşit să le adune pentru a le lua cu ei, dar şi bărbaţi ce se antrenau pentru luptă. Deşi nici acei oameni n-o duceau prea bine, situaţia lor era totuşi incomparabilă cu cea a locuitorilor micilor localităţi întâlnite pe drum. Ba, unii dintre boierii cei mai de seamă au reuşit să-şi creeze chiar adevărate conace în poienile unde se ajungea atât de greu. La ivirea trupei, valahii aceia de frunte, rupţi de informaţiile de afară, au primit cu repulsie mulţimea de zdrenţăroşi apărută din senin. O mulţime ce părea la fel de numeroasă ca şi copacii de nenumărat ai codrilor.

Cu multe veacuri în urmă, încă în 1199, Gerald Galul, găsea o echivalenţă între viaţa stabilă şi civilizaţie, pe de o parte şi viaţa nomadă şi sălbăticia, pe de altă parte. El scria, de pildă, despre irlandezi că reprezintă un popor primitiv, care trăieşte în pădure şi se hrăneşte cu carnea de vânat, fiindcă nu a reuşit să depăşească prima etapă a dezvoltării umane – vânătoarea. Aceeaşi impresie le-a lăsat trupa şi boierilor din Muntenia, uitând aceştia că, în clipa respectivă, şi ei erau nişte nomazi care trăiau tot din vânat.

Iniţial, românii au încercat să-i ţină pe venetici la distanţă, însă aceia erau prea mulţi, plus că s-au dovedit a nu fi primejdioşi. Pe urmă, au aflat şi de iscusinţa Bufonului Vraci, iar după ce acesta a vindecat câţiva bolnavi, zidurile au căzut. Actorii, scamatorii, atleţii au dat spectacole. Bolnavii n-au cerut nimic de la nimeni şi, prin privirea lor spre o altă lume, au primit şi ei câte ceva de mâncare aruncat spre ei de oamenii miloşi.

– Totuşi, într-o masă atât de mare, chiar dacă pare blândă, poate oricând să intre strechea, mai bine să te fereşti de ea, au spus cei mai prevăzători.

– Să te fereşti? Cum să te fereşti de trupa ce venea peste tine asemenea unui talaz uriaş? Nu te poţi feri, aşa că mai bine să foloseşti în câştigul tău energia uriaşă ce zace adormită în mulţimea nemăsurată şi nemăsurabilă de zdrenţăroşi! au replicat alţii.

Bufonul Vraci a mai uşurat suferinţele unor bolnavi şi a realizat şi minunea ca mamele cu ochii umflaţi de plâns să ajungă să râdă cu hohote, actorii, scamatorii, dresorii de animale şi atleţii au spart monotonia acelor zile lungi, mai mulţi călugări s-au angajat să-i înveţe pe copii limbi străine, aritmetica şi slovele. În curând, toată lumea a fost mulţumită, doar câteva doamne de dregători se plângeau:

– Măcar de n-ar puţii aşa aceşti străini… Cine a mai auzit ca în timp ce tratezi oamenii cei mai bolnavi, să te strâmbi, să-i faci să râdă şi să mai scoţi şi cele mai mari spurcăciuni pe gură?

Iar un popă de prin acele locuri i-a prevenit pe valahi că numai necuratul poate să umble prin aer, asemenea lui Ţipor⁶, şi nici să poţi potcovi un cal doar cu un jet de apă, asemenea lui Kundar, nu s-a mai pomenit printre creştini. Iar despre Roby, cel capabil să-ţi fure până şi dumicatul din gură ce să mai spui? „Ăştia numai diavoli pot fi! Uitaţi-vă la ei cum stau, cei mai mulţi, toată ziua cu ochii pierduţi, ca nişte animale leneşe, veşnic flămânde, privind către cer parcă sfidându-l! Nimic din ceea ce fac nu este aşa cum se comportă orice om! Şi nu mai lăsaţi copiii voştri să fie ademeniţi de preoţii lor, care nu în credinţa noastră străbună îi învaţă! Şi cine a mai văzut oameni negri ca smoala sau galbeni şi cu ochii atât de mijiţi?”

La asemenea vorbe, oamenii îşi făceau trei cruci, însă erau mulţumiţi şi pentru că, dacă le-ar fi găsit ascunzătoarea înainte de a fi ei gata pregătiţi de luptă şi înainte de a sosi ajutoarele promise de peste munţi – ferească Sfântul! -, domnitorul ar fi dat de o mulţime atât de mare că până şi el s-ar speria.