În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Pater Francis nu numai că nu mai era interesat să-şi continue zilele într-o mănăstire, ci a început să evite chiar şi fiecare sfântă biserică care le ieşea în cale. (O vreme, după ce s-au despărţit de Smither şi de tovarăşii aceluia, obişnuiau să ceară găzduire pentru o noapte-două într-un lăcaş de cult, iar Cel Umil se bucura pentru că, măcar în vremea aceea, primeau de mâncare şi nu trebuia să le fie frică de primejdiile de pe drumurile atât de nesigure. Însă, în curând, sub pretextul de a nu se deconspira, Pater Francis şi Fra Columbus ocoleau orice întâlnire cu monahi adevăraţi.)
Cel umil, după ce a stat nedespărţit de Andrew Mosley timp de aproape un an, a început să-l cunoască suficient pentru a-i înţelege mobilul fiecărei mişcări. Obişnuit să arunce cu bani în dreapta şi în stânga în saloanele londoneze, acelaşi personaj a devenit cumplit de zgârcit cu cei din jur, dar şi cu sine însuşi, cu scopul de a mai avea suficienţi bani atunci când o va reîntâlni pe Mary Carleton. Destui bani măcar pentru încă o săptămână de fericire. Iar, pe zi ce trecea, devenea tot mai cărpănos, fiind încredinţat că punga de sub sutană nu-i va ajunge nici pentru două nopţi alături de fiinţa atât de dorită. Aşa că a început să fure şi să vândă la primul întâlnit în cale cele astfel obţinute. Ceea ce multiplica riscurile zilnice la care erau expuşi.
De două ori, căutând disperat năluca iubirii sale, Pater Francis era să intre şi mai adânc în necaz, iar Cel Umil era convins că a treia oară n-o să mai scape. („Câte şanse să-ţi mai dea Dumnezeu, mai ales dacă ai uzurpat şi o rasă monahală?”) Prima dată, lui Mosley i s-a părut că ar fi zărit chipul iubitei Mary într-o caleaşcă trecând pe lângă ei. Au întins pasul şi s-au interesat la primul han de nobila doamnă care a călătorit în direcţia aceea. Într-adevăr, caleaşca a trecut pe acolo, într-adevăr doamna era cu adevărat nobilă, însă n-a coborât decât pentru câteva minute în local, după care a plecat mai departe. Era vorba despre cineva foarte cunoscut, nu, nu o chema Mary şi nici Marie sau Maria şi era logodnica marchizului de Colomber. Iar sir Andrew a fost convins că a dat de cea pe care o căuta cu atâta înfrigurare – faptul că nu-şi spunea Mary fiind pentru el dovada cea mai sigură că era ea: „Păi, cum să-şi continue aventurile cineva urmărit sub un anumit nume?”. Aşa că, fără să-i mai pese de nici un pericol, s-a grăbit spre castelul marchizului şi l-a târât după el şi pe Cel Umil. Acela, Fra Columbus, trebuia să joace rolul unei rude scăpătate a familiei Colomber şi astfel să-i faciliteze intrarea lui Pater Francis în apropierea celei pe care era atât de sigur că ar fi recunoscut-o în goana caleştii. „Columbus – Colomber – ce coincidenţă minunată!” îşi freca încântat mâinile „călugărul bernardin”. Şi, într-adevăr, cei doi monahi au reuşit să se insinueze, conform planului, în castelul marchizului, iar acela nu s-a arătat nici o clipă neîncrezător în privinţa rudei sărace venite la palat. Din păcate, însă, logodnica respectivă nu a fost Mary Carlton, oricât s-a mai sugestionat sir Andrew că, poate, femeia şi-a schimbat nu numai numele şi identitatea, ci şi înfăţişarea. La Londra, dar mai ales în Franţa atât de perversă, se găseau tot felul de pomezi cu care îţi puteai transforma în întregime chipul. Întâmpinând piedici să o identifice în intimitate, bărbatul şi-a recunoscut confuzia, provocată probabil de coafura purtată de Mary atunci când sir Andrew a văzut-o pentru prima oară, icoană pe care nu şi-a putut-o scoate din suflet, chiar dacă, între timp, şi Mary Carleton şi-a schimbat aranjamentul părului de nenumărate ori. Când au plecat de la castel, întâmplarea a făcut ca tocmai Cel Umil să afle că nu logodnica era uzurpatoarea, ci însuşi cel ce interpreta rolul marchizului. „Bine că am scăpat fără să fim prinşi!” s-a bucurat Al Optzeci şi şaptelea, povestindu-i tovarăşului său ceea ce a descoperit. Mai bine nu-i povestea! În Pater Francis s-au trezit simţămintele galante ale nobilului de altădată: dacă el a putut-o confunda pe Mary cu domnişoara aceea, înseamnă că şi logodnica falsului marchiz merită întreaga protecţie a lui sir Andrew. Aşa că acesta n-o putea lăsa să fie înşelată de un escroc! Pater Francis s-a întors la castel şi i-a relatat cele aflate femeii. Care i-a spus totul logodnicului ei. Falsul călugăr abia a mai avut timp să fugă de falsul marchiz. Nu înainte de a lua cu el mai multe piese de argintărie ascunse sub rasă. De data aceea a reuşit să dispară şi să scape şi de potera trimisă pe urmele sale.
A doua oară, însă, lucrurile au fost mult mai complicate. A doua oară, bietul Pater Francis a fost convins că a găsit-o pe Mary Carleton într-o femeie din Zürich. Numai că femeia respectivă, Elisabeth Horn, născută Schweifell, nu voia nicicum să se recunoască drept cea pe care o căuta sir Andrew. (Care, treptat, pare să-şi fi pierdut minţile.) Era vorba despre o doamnă trăind o viaţă de mare pioşenie şi făcând parte din comunitatea anababtistă a Fraţilor elveţieni. Soţul ei era chiar unul dintre conducătorii locali ai sectei şi, fiind încă tânăr, era unanim considerat că va deveni un reformator de talia lui Konrad Grebel sau Jörg Blaurock, remarcându-se atât prin erudiţie, cât şi prin neobosita sa activitate practică. Tânărul domn Horn era considerat organizatorul perfect. Şi nu în ultimul rând era apreciat soţul doamnei Elisabeth pentru fermitatea convingerilor, în numele cărora era dispus oricând să îndure cele mai cumplite urmări, la fel ca martirii mişcării dispăruţi în temniţe, înecaţi în lacul Limmat, epuizaţi în galere sau arşi pe rug. Pentru că asemenea consecinţe nu erau rare, a fost firesc pentru soţia unui personaj atât de periclitat să nu fie fericită a fi agasată de un călugăr benedictin. Călugăr care o aştepta nopţi întregi în faţa casei, o urmărea pe stradă şi o pândea oriunde mergea. De intrat în vorbă n-a reuşit decât de vreo două ori, pioasa femeie neînţelegând sub nici un chip ce vrea monahul de la ea. Până la urmă, a avut loc o discuţie între Pater Francis şi doi Fraţi elveţieni trimişi de soţul femeii să lămurească lucrurile. Discuţie rămasă fără nici un rezultat fiindcă sir Andrew nu era în nici un caz dispus să creadă că n-a dat de adevărata Mary Carleton, iar ceilalţi fiind la rândul lor convinşi că Pater Francis nu era decât un fanatic venit să mai tulbure încă o dată liniştea comunităţii lor. Singurul noroc era că nici uneia dintre părţi nu-i convenea un scandal, aşa că au trebuit să păstreze o anumită stare de calm: Fraţii elveţieni aveau şi aşa destule probleme, iar falsul călugăr catolic îşi spunea că dacă ar demasca-o pe Mary, aceasta ar fi expusă la primejdii majore. Dar nici să renunţe la ea nu dorea sir Andrew. Măcar dacă ea ar fi avut suficientă încredere în el şi şi-ar fi recunoscut identitatea. Şi ăsta ar fi fost un succes pentru care Mosley era dispus să plătească oricât. (Şi pe urmă ar fi vrut mai mult! Tot mai mult, era încredinţat Cel Umil.) Călugărul bernardin n-a contenit să o agaseze pe falsa Mary şi pe cei în mijlocul cărora trăia aceasta şi, între timp, se purta prosteşte, oricum altfel decât l-ar fi îndemnat statutul de monah. Şi nici nu se mai îngrijea de traiul zilnic, aşa că dormea împreună cu Fratele Columbus pe sub poduri şi mai mult nu mâncau decât mâncau. (Într-o noapte au fost şi molestaţi fără nici un rost de nişte zurbagii.) Pe deasupra, vremea devenea tot mai rece şi le era tot mai greu să se ferească de frig. Acum Sir Andrew, însă, parcă a înnebunit de tot. O aştepta zi şi noapte pe femeie, îi intercepta pe cei ce ieşeau din casa ei, îi trimitea tot felul de mesaje „criptate”, pe care să nu le înţeleagă emisarii, dar din care nu înţelegea nici destinatara nimic şi nici soţul ei şi nici ceilalţi cărora le arăta acele bileţele. („Călugărul ăsta ori nu-i întreg la minte, ori încearcă să-i prindă cu ceva. Dar cu ce?”). Al Optzeci şi şaptelea se mira cum de-i mai rabdă acei oameni şi a încercat să-i explice lui sir Andrew că, dacă a dat într-adevăr de cea pe care o căuta, nu face decât s-o deconspire şi să-i complice existenţa. Dar Cel Umil nu reuşea, de fiecare dată, decât să-şi întărâte şi mai mult tovarăşul.
Într-o zi, sir Andrew, uitând că poartă rasa monahală, se aruncă în genunchi în faţa femeii şi o conjură să nu-l mai fiarbă. Însoţitorii tinerei doamne Elisabeth Horn l-au luat pe sus şi l-au dus la judele oraşului: povestea a durat şi aşa prea mult! Fără să aştepte sfârşitul, Al Optzeci şi şaptelea, care a văzut totul de la distanţă, s-a răsucit pe călcâie şi s-a îndepărtat cât mai repede. Şi, deşi toamna se arăta deosebit de rece şi haina monahală măcar îi ţinea de frig, şi-a dezbrăcat-o şi a fugit încă în dimineaţa aceea din Zürich1. Şi bine a făcut! Pe sir Andrew, care nu era călugăr bernardin, însă care nu-şi putea declina nici adevăratul nume2, l-au trimis la galere. Ar fi putut s-o încurce şi mai rău, dacă falsul marchiz de Colomber ar fi recunoscut piesele de argint găsite asupra infractorului, însă nici acela nu avea vreun interes să fie amestecat într-un scandal. Dacă Al Optzeci şi şaptelea n-ar fi dispărut la timp, în mod sigur l-ar fi însoţit pe tovarăşul său în calitate de complice. Aşa, sir Andrew Mosley a trebuit să-şi primească singur pedeapsa pentru o parte dintre greşelile sale şi pentru altele care, aşa cum se obişnuieşte dintotdeauna, i s-au atribuit lui, spre a fi disculpaţi adevăraţii vinovaţi.
(Fostul june prim din saloanele Londrei n-a mai suferit mult. Viaţa din ultimele luni l-a îmbolnăvit, iar el, preocupat doar de amintirea femeii iubite, nu s-a mai obosit să lupte cu suferinţa şi, încă înainte de a apuca să ajungă în lanţuri pe corabia pedepsei, a murit zâmbind.)
Lumea cea mare nu are chiar atât de multe unghere pe cum ne imaginăm. Poate că bunul cititor îşi mai aminteşte cât de diverse au fost obiectele de activitate desfăşurate din Hanul Diavolul Argintiu de la Hanovra, întreprinderea uriaşă al cărei moştenitor legal era Al Optzeci şi şaptelea. Printre ele, şi „cea mai cunoscută firmă de pompe funebre pentru înmormântările de lux” – Poarta Raiului. Numai că scribul a uitat să specifice că respectiva firmă de cel mai mare prestigiu în branşă îşi avea sediul nu în Saxonia, ci mult mai la sud, pe malul lacului Lugano, nu departe de oraşul cu acelaşi nume. (Pe atunci, localităţii i se spunea Lauis.)
Sprijinit în bastonul contelui, astfel învelit încât n-ar fi ispitit pe nimeni, aici a nimerit Cel umil în fuga sa cât mai departe de nebunul său fost tovarăş de hoinăreală. A fost perioada cea mai grea pentru tânărul, care, iată, a trecut şi de vârsta de douăzeci de ani. Oricât de incomodă a fost compania lui Pater Francis (sir Andrew Mosley), mai ales în ultimele luni, în oricâte încurcături l-a băgat acela, totuşi tânărul măcar nu s-a simţit singur, a aparţinut de cineva, a avut cine să-i spună ce să facă. De când s-a aflat fără nimeni alături, nu mai reuşea nici măcar să aţipească, mereu în alertă, nici o clipă având cine să-l liniştească.
Ajuns lângă Lauis, a nimerit la acea „cea mai cunoscută firmă de pompe funebre pentru înmormântările de lux”, al cărui proprietar legitim era, lucru pe care nici nu-l ştia şi, chiar dacă l-ar fi ştiut, instinctul l-ar fi prevenit că nu ar fi fost deloc prudent să-şi revendice drepturile. (Şi cum s-o facă?)
Şi iată cât de minunat s-au potrivit din nou lucrurile: tocmai în acele zile a murit cardinalul Alessandro Ponti, aflat în drum spre Milano. Şi tot în ultimele zile ale anului 1675, a decedat la Paris, după o viaţă plină de succese, şi ducele Cezar de Choiseul, conte de Plessis-Praslin şi mareşal al Franţei. Rămas fidel Casei de Austria şi în cele mai dificile momente, Cezar de Choiseul s-a bucurat de un prestigiu imens şi de înalte onoruri la curtea Regelui Soare. Când i-a sosit obştescul sfârşit, s-a apelat la Poarta Raiului pentru a i se organiza funeralii pe măsură. Maistrul Jakobo, şeful celebrei întreprinderi de pompe funebre, a plecat personal în Franţa, ducând cu el accesoriile necesare pentru solemnul eveniment. Şi abia a plecat maistrul Jakobo, că încă în aceeaşi zi a venit şi comanda pentru cardinalul Alessandro Ponti. Doamna Roza, soţia administratorului, s-a găsit, brusc, într-o situaţie disperată: nicicând n-a fost pusă ea singură să organizeze un eveniment atât de important cum era înmormântarea unui cardinal. „Partea cea mai dificilă a meseriei este că niciodată nu-ţi poţi planifica din timp evenimentele, aşa cum pot s-o facă toţi ceilalţi conducători care se respectă în afaceri.” Sarcinile preluate de Poarta Raiului erau complexe: de la îngrijirea trupului părăsit de decedat, până la infinit mai puţin vizibilele, însă atât de importantele amănunte ale harnaşamentului cailor înhămaţi la dric sau ale ornamentelor catafalcului. „Totul este important la un ceremonial de lux, iar prestigiul unei firme atât de apreciate, iată, în toată lumea – până şi de cele mai înalte capete încoronate! – se poate prăbuşi iremediabil chiar şi de la cea mai mică neglijenţă”. Doamna Roza era disperată, îşi frângea fără contenire mâinile şi îi teroriza pe toţi angajaţii bărbatului ei cu spaima că trebuie ea singură – singură! – să se îngrijească de toate. Nu chiar ea singură! Mai rău: în micul birou al lui Messer Jakobo şi-au făcut apariţia trimişi ai administraţiei palatului cardinalului, tot mai mulţi, mereu mai mulţi. Şi fiecare târând după sine numeroase pretenţii care de care mai sofisticate! Şi toţi vorbind deodată! Şi fiecare având alte păreri! Cum să se descurce o biată femeie singură cu asemenea solicitări?
În afară de faptul că nu-şi poate planifica din timp evenimentele, că trebuie să fie pregătit în fiecare clipă pentru orice cerere, serviciul de pompe funebre nici nu are vreme prea multă la dispoziţie spre a-şi îndeplini îndatoririle. Noroc doar că ambii celebri înalţi decedaţi s-au întors la Domnul iarna, în mijlocul unui ger năprasnic. Sigur, Poarta Raiului dispunea de mijloacele cele mai rafinate de a amâna descompunerea trupurilor, însă pe timpul verii lucrurile sunt, oricum, mai complicate. Slavă lui Dumnezeu, anul nou 1676 a venit cu cele mai joase temperaturi din ultimul deceniu!
Aceasta a fost atmosfera în care a ajuns Cel Umil la „cea mai cunoscută firmă de pompe funebre pentru înmormântările de lux”. Al Optzeci şi şaptelea se găsea la capătul puterilor: frigul, foamea şi, mai ales, spaimele l-au transformat în „cea mai jalnică făptură a lui Dumnezeu”, aşa cum se caracteriza el însuşi. Cum maistrul Jakobo a plecat luând cu sine o parte dintre angajaţii firmei, pe cei mai de încredere dintre ei – era vorba despre înmormântarea unui mareşal al Franţei şi de o însărcinare venită tocmai de la Regele Soare! -, Roza s-a văzut nevoită să caute disperată alţi oameni cu care să se poată achita cât de cât onorabil de funeraliile cardinalului Ponti. Cel Umil, care a ajuns să-şi petreacă nopţile într-o criptă din cimitirul din Lauis, a aflat de oportunitate şi s-a angajat la Poarta Raiului. Cel Umil a avut noroc: ţinând cont de halul în care arăta, se poate spune că doar nevoia atât de stringentă de personal a putut face pe cineva să-i ofere o slujbă. Iar Florio, fratele Doamnei Roza, a afirmat chiar că o figură atât de spăşită „cum nu mai e şi n-a mai fost niciodată pe suprafaţa pământului” este exact ceea ce are nevoie o firmă care lucrează tot timpul cu oameni îndureraţi.
Aşa a început viaţa Celui de Al Optzeci şi şaptelea la „cea mai cunoscută firmă de pompe funebre pentru înmormântările de lux”, firma celebră în toată lumea. Un început ce a întrecut toate aşteptările. Roza l-a îmbrăcat în uniforma de gală a cioclilor şi Cel Umil a deschis cortegiul solemn3. Ducând uriaşa cruce înaintea soborului de ierarhi4, Al Optzeci şi şaptelea a lăsat în urmă o impresie puternică: deşi înţolit cu eleganta uniformă neagră cu fireturi aurii şi cu creştetul acoperit cu pălăria strălucitoare, nu părea să sfideze cu un lux lumesc tristul eveniment fiindcă, pe lângă ţinuta mai degrabă somptuoasă, arbora un aer atât de smerit, încât părea întruchiparea modelului exemplar de sobrietate şi totodată de umilinţă, aşa cum se cuvine să te îndrepţi spre Domnul. Efectul a fost puternic şi Roza a hotărât să-l menţină pe postul de cioclu pentru împrejurările cele mai speciale. Soţia lui Messer Jakobo era încredinţată că bărbatul ei, după ce va reveni din Franţa, va aprecia cum s-a descurcat să-l conducă pe ultimul drum pe cardinal şi va fi de acord şi cu faptul de a-l păstra pe tânărul cioclu, ca pe un câştig cert pentru firmă5.
Doar că timpul trecea şi meşterul Jakobo întârzia să se întoarcă de la Paris. Şi nu s-a mai întors niciodată.
Pe la sfârşitul lui martie a revenit doar unul dintre sculptorii în lemn, aducând vestea că stăpânul s-a îmbolnăvit pe drum şi că a murit încă înainte de a apuca ei să se ocupe de mareşalul francez. Omul a povestit totul dintr-o suflare şi fără să facă economie de amănunte. Dar după ce cumplita veste a fost receptată, au apărut şi întrebările.
– Cum de s-a întors acel muncitor singur, că doar n-au murit alături de meşterul Jakobo şi toţi ceilalţi bărbaţi din grup?
– Păi, n-a murit doar el, boala i-a înşfăcat şi pe alţii!
– Şi de ce a trecut o zi întreagă, până să amintească şi acest lucru? Şi oamenii aceia au lăsat în urmă părinţi, femei şi copii!
– Păi, tocmai de aia! Că n-a avut curajul să vină cu atâtea veşti proaste deodată.
– Şi cum de a scăpat doar el singur? Şi unde sunt sculele scumpe, marea cruce din aur masiv şi toate cele necesare luate cu ei pentru înmormântarea mareşalului francez?
– N-a scăpat numai el. Au mai scăpat şi alţii, doar că el s-a grăbit să vină cât mai repede acasă prin nămeţi, mai ales că ştia că nevasta sa trebuia să nască şi voia să-şi vadă primul copil.
Numai că au trecut zilele şi n-a mai venit nimeni. Iar după vreo săptămână, a dispărut din casa lui din Lugano şi sculptorul în lemn, împreună cu femeia şi cu pruncul lor abia născut. Mai mult ca sigur că individul şi-a înlăturat stăpânul şi tovarăşii şi, luându-le banii şi bunurile, a venit după ai săi şi a şters putina mai bogat decât ar fi putut să spere că va ajunge după o muncă de o viaţă. Aşa spuneau unii. Iar alţii, care-l cunoscuseră mai bine, susţineau sus şi tare că bărbatul acela n-ar fi fost niciodată în stare de o asemenea ticăloşie. Până la urmă, judele ţinutului a hotărât ca fugarul să fie pus sub urmărire pentru a se elucida cazul.
La sfârşitul lui aprilie, în vreme ce primăvara şi-a intrat în drepturi, au mai apărut doi dintre oamenii care l-au însoţit pe Messer Jakobo pe drumul spre Paris. Şi ei au venit cu aceleaşi poveşti ca şi cioplitorul în lemn.
– Probabil că acela a fugit, fiindu-i teamă, după ce a văzut de ce grozăvii urma să fie învinuit, a spus unul dintre ei.
Şi a mai trecut o lună şi n-a mai sosit nimeni din grup, iar în decembrie trecut, de plecat au plecat optsprezece bărbaţi pentru a se ocupa de înmormântarea mareşalului Cezar de Choiseul! Şi n-au sosit nici sculele acelea scumpe, nici marea cruce din aur curat, nici celelalte bunuri, nimic de pe urma celor declaraţi morţi! În schimb, au dispărut şi ceilalţi doi veniţi!
Cazul n-a fost elucidat niciodată.
În lipsa meşterului Jakobo, Doamna Roza era, pe zi ce trecea, tot mai copleşită de misiunea ei. În loc să fie mulţumită de fiecare dată când primea o comandă specială, se manifesta tot mai panicată. Noroc cu Cel Umil, care s-a dovedit mult mai util decât s-ar fi aşteptat oricine. Încetul cu încetul, Al Optzeci şi şaptelea a preluat alte şi alte sarcini, iar Doamna Roza i s-a încredinţat fără sfială: tânărul acela nu putea avea planuri ascunse! Era destul să îl priveşti pentru a nu-l putea bănui de vreo faptă nedemnă!
Iar el continua să poarte crucifixul mare din argint bătut cu pietre preţioase în fruntea cortegiilor speciale. (Poarta Raiului s-a mândrit şi cu o cruce din aur masiv, dar aceea a dispărut odată cu meşterul Jakobo. Deocamdată, firma nu şi-a permis s-o înlocuiască, deşi dispunea de mult capital şi afacerile au mers şi în continuare bine. În secolul următor, patronul de atunci a reuşit să-i comande celebrului artist Giuseppe Sammartino un alt exemplar, probabil şi mai valoros decât cel pierdut. Poarta Raiului şi-a păstrat faima până prin 1910, ea fiind solicitată să organizeze şi pe mai departe funeraliile celor mai bogate case încoronate. Serviciile Porţii Raiului au reprezentat marca exclusivităţii.)
Au mai trecut în felul acesta trei ani. Al Optzeci şi şaptelea a fost primit să locuiască în cimitir, într-o casă a lui, iar, treptat, el a preluat toate responsabilităţile. Şi s-a descurcat de minune, chiar dacă n-a renunţat nici o clipă la conduita sa atât de umilă. Şi – lucru de mare mirare – oamenii îl ascultau, chiar dacă de multe ori mai făceau câte o glumă pe seama sa. Glumă ce nu părea să-l supere.
Şi, lucru de şi mai mare mirare, Al Optzeci şi şaptelea a devenit şeful, iar firma mergea bine, la fel de bine ca pe vremea lui Messer Jakobo. Nimeni din personal nu comenta că individul acela cu o înfăţişare atât de jalnică şi cu un comportament atât de umil era în stare să se facă ascultat, doar străinii, muşteriii, credeau în primele momente că nu stau de vorbă decât cu ultimul dintre slujitori. Şi nimeni din personal nu se mira nici de faptul că şeful acela atât de atipic nu ţinea nici un registru al afacerilor şi că doar Doamna Roza mai mânuia puţinele hârtii strict necesare. Al Optzeci şi şaptelea pierduse, odată cu decăderea sa după moartea mamei, tot ce acumulase înainte, iar darul cititului şi al scrierii nu-i mai revenise niciodată în cea de a doua sa viaţă. Şi nici n-avea nevoie de aşa ceva: câţi oameni putred de bogaţi, nobili sau negustori, deşi analfabeţi, nu dictau vieţile a mii de persoane, chiar şi a multora dintre cei care cunoşteau sensul literelor?
