În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Dacă a moştenit ceva de la tatăl său, băiatul a avut acelaşi debut ca şi nepotul contelui Lorenzzi, cel care la vârstă fragedă părea predestinat pentru a conduce la culmi şi mai înalte marele imperiu economico-financiar care a fost Hanul Diavolul Argintiu. Şi, tot ca şi tatăl său, nici „Micul Sant’Ambrogio” nu a îndeplinit marile aşteptări care s-au pus în el. Dar, până atunci, mândră, din ziua aceea, Doamna Roza a început să-l consulte de faţă cu martori şi aceştia erau gata să facă tot ceea ce sugera copilul. A fost o situaţie ciudată aceea: în lipsa meşterului Jakobo, şefa întreprinderii era Roza, cel ce părea să aibă cuvântul decisiv era copilul, iar omul care se ocupa cu adevărat de bunul mers al firmei era Cel Umil, un fel de unealtă tăcută şi eficientă. Cine să se supere vreodată pe o unealtă?
Pe de altă parte, scribul nu se poate abţine a nu-şi aduce din nou aminte de caleidoscopul cu imagini aproape infinite. Al Optzeci şi optulea s-a născut şi a crescut într-un cimitir, asemenea Celui de Al Cincizecilea, Funio, strămoşul său de dinainte cu aproape un mileniu. Şi unuia şi celuilalt i s-au atribuit puteri oraculare. Dar, în vreme ce Finio ar fi fost inspirat de strigoiul în care s-ar fi insinuat mama sa, Ambrogio ar fi fost încurajat de mama sa aflată în viaţă. Amândoi au avut excepţionale trăiri existenţiale, făcându-i să pară ciudaţi în mentalitatea celor din jur. În timp ce Al Cincizecilea era preocupat peste măsură de paralelismul infinit al universurilor simultane, Al Optzeci şi optulea a trăit multă vreme confiscat de misterul venirii morţii. Necropola de lângă Roma, „Universul lui Finio” se voia „Oraşul cinstei şi al onoarei”. La fel – chiar cu aproape acelaşi cuvinte! – a decretat şi Doamna Roza cimitirul ei din Lombardia: „Cimitirul Sant’Ambrogio, oraşul cinstei şi al onoarei veşnice”. Scribul nu se poate abţine a nu-şi aduce din nou aminte de caleidoscopul cu imagini aproape infinite.
Lucrurile au mers aşa vreo cinci ani, până ce a venit trimisul de la Hanovra (sau falsul trimis?) care a preluat „Poarta Raiului”. Băiatul a ajuns la vârsta de opt ani şi, atunci când s-a mutat cu mama sa la Milano, lumea de lângă Lacul Lugano mai era încredinţată că din Ticino a plecat un viitor papă.
Odată cu mutarea Rozei în Lombardia, aparent nu s-a schimbat mare lucru în viaţa tânărului, poate doar atât că noul cimitir nu mai avea nici pe departe grandoarea celui pe care l-a părăsit. În realitate, nu aceasta a fost problema: cu noua necropolă Al Optzeci şi optulea s-a obişnuit repede: ea, devenind „a lui”, a descoperit-o rând pe rând şi cu tot mai multă satisfacţie. A îndrăgit-o. Nu mai concepea viaţa în afara ei. Odată cu mutarea Rozei în Lombardia, nici „Micul Sant’Ambrogio” n-a dispărut încă. Şi asta nici măcar după ce mama sa s-a căsătorit cu Baronul: acela s-a dovedit dintotdeauna un iscusit om de afaceri şi a văzut în copil, de la început, un punct de atracţie în faţa muşteriilor. Drept urmare, cimitirul cumpărat de Doamna Roza lângă Milano a purtat o vreme numele sfântului Ambrozie, un patron bun şi pentru că era acceptat de mai toţi creştinii. Aşa că băiatul a continuat să fie consultat la fel de ostentativ cu diferite prilejuri, dând – în ochii oricui – o mare greutate deciziilor.
Mai mult: tânărului i se atribuiau fraze pe care le-ar fi rostit încă de mic şi care nu erau altceva decât reluări ale unor vorbe minunate ale lui Sant’Ambrogio însuşi. Bineînţeles că şi acest lucru era în favoarea creşterii prestigiului noii firme şi Baronul nu uita să povestească, afişând o uimire studiată, ce perle reuşeşte să scoată pe gură fiul său vitreg. (Ideea i-a venit de la Doamna Roza, căreia Pater Giorgio, preotul necropolei şi mentorul copiilor angajaţilor, i-ar fi atras atenţia asupra unor spuse ale băiatului, spuse parcă luate direct din gura Sfântului.) Nu, nimeni nu se îndoia de calităţile extraordinare ale Celui de Al Optzeci şi optulea. (Pe alt palier, nu acelaşi lucru s-a întâmplat, la vremea lui, şi cu Cel Umil, Al Optzeci şi şaptelea, şi el o fostă mare speranţă?)
Singurul lucru puţin neplăcut era că adolescentul Ambrogio vorbea obositor de mult despre moarte. (Păi, deja moartea în sine este un subiect neplăcut! Darămite repetat atât de des…) „Discutăm despre un lucru în legătură cu care nimeni nu a putut să-mi explice ce este.” Aşa că băiatul nu contenea să întrebe: „pentru a se lămuri, în sfârşit!”.
În fiecare duminică, Doamna Roza obişnuia să-l invite pe Pater Giorgio la masă. Într-o zi, acesta a povestit că Ambrogio i-ar fi explicat că „nu vom putea cunoaşte niciodată esenţa morţii, dacă n-o vom cerceta metodic.” „Şi cum să cercetezi metodic moartea?” „Păi, la fel ca pe orice subiect: luând-o de la început. De la primele semne cu care se insinuează.” Pater Giorgio, om simplu, fusese multă vreme preot de ţară şi se tot arăta uimit „de cât de matur” se exprimă elevul său – care n-a împlinit încă nici zece ani!
Însă, într-altă duminecă, le-a povestit părinţilor băiatului că fiul lor i-a destăinuit „pe tonul cel mai firesc cu putinţă!” că, pentru a putea afla cu adevărat ce e cu moartea, este dispus să-i încerce începutul pe propria-i piele. „ A spus-o pe tonul cel mai firesc cu putinţă!”1. De data aceea, din vocea lui Pater Giorgio nu a mai răzbătut uimirea încântată, ca altădată când le vorbea Baronului şi Doamnei Roza ce noi minunăţii a mai comis Ambrogio. Ca altădată, când preotul se arăta mereu atât de zgomotos de încântat, încât puteai crede că exagerează ca să intre şi mai mult sub pielea patronilor săi. Însă, în mare parte, el chiar era sincer. De data aceea, din vocea lui Pater Giorgio se desluşea mai degrabă spaima: „Copilul acesta ne depăşeşte înţelegerea” şi continuă în şoaptă: „S-ar putea să fie într-adevăr mai mult decât un simplu muritor…, un sfânt sau…” Bunul părinte nu îndrăzni să-şi rostească gândul până la capăt, preferând să spună trei rugăciuni. Baronul şi Doamna Roza îl imitară, însă în ochii mamei nu era nici urmă de spaimă, ci doar speranţă. O singură dată, când băiatul i-a mărturisit că nu se poate uita de la etaj în jos „fără să-i vină să sară”, i s-a lăsat o umbră pentru câteva clipe peste veşnica ei pasiune din ochi.
Până la vârsta de unsprezece ani, băiatul n-a prânzit nici duminică împreună cu părinţii săi, ci lua masa cu ceilalţi copii. Aşa că discuţiile acelea au avut loc în lipsa sa. O vreme, ele s-au restrâns la uimirile preotului în legătură cu maturitatea unui prunc ce-şi pune probleme atât de grave. Pater Giorgio nu era în stare să reproducă în întregime cele spuse de Ambrogio şi vorbele sale se reduceau la repetatele sale mirări zgomotoase. Pentru Doamna Roza, subiectul era un motiv de mândrie, deşi nu-i era străin. În fiecare seară, înainte de culcare, stătea îndelung de vorbă cu fiul ei şi acesta a surprins-o şi pe ea cu întrebările sale. Pe care mama le-a luat altfel decât preotul, considerându-le ieşite din răsfăţ: băiatul tratat de toată lumea cu un fel de respect special, se comporta firesc chiar şi atunci când îşi dădea importanţă. Era tot mai frumos, chit că deja de mic fusese o prezenţă drăgălaşă cu părul lui blond puternic buclat, cu veşnicul său surâs uşor ironic dar niciodată jignitor, cu uşoara lui pelticie din vorbirea-i bogată. Pe măsură ce creştea, la toate acestea s-au mai adăugat tenul său veşnic bronzat, maxilarele-i puternice, corpul musculos. Obişnuia să se oprească din ceea ce tocmai făcea şi să rămână cu ochii săi albaştri privind într-un punct imperceptibil pentru ceilalţi. Pe urmă, revenea printre ei şi începea să vorbească, parcă povestind ce a văzut acolo unde doar el avea acces. Vorbea mult şi cu cuvinte alese. Atât de mult încât ascultătorii săi oboseau şi nu-i mai urmăreau sensul celor spuse, ci rămâneau doar în admiraţia modului cum se exprima. Nimeni nu-l întrerupea şi nimeni nu se îndura să renunţe a-l asculta până la capăt. Aşa se întâmpla şi cu mama lui, căreia îi creştea inima de ce copil frumos şi deştept avea şi care, în admiraţia ei, nu reuşea nici ea să fie atentă până la capăt. Da, moartea apărea parcă de multe ori în spusele lui, dar unii copii fac fixaţii în legătură cu anumite animale, de pildă în legătură cu caii, alţii se interesează intens de iepuraşi. După un timp, le trece şi devin la fel de interesaţi de altceva. Principalul este ca acele fixaţii intense, dar de scurtă durată, să vină din dorinţa firească de cunoaştere şi nu dintr-o teamă anume, o completa Baronul. Din insistenţele lui Ambrogio nu răzbătea nici urmă de teamă, a trebuit să admită şi Pater Giorgio.
Pe urmă, însă, când a împlinit unsprezece ani, Al Optzeci şi optulea a fost chemat să ia prânzul de duminică împreună cu părinţii săi şi cu preotul. La început, mama n-a observat nimic deosebit între vorbăria de fiecare seară a băiatului înainte de a adormi şi cele spuse la masă. Da, relaţiile dintre Doamna Roza şi fiul ei au fost foarte strânse de la început, ea văzând în el pe viitorul papă, el găsind în ea auditorul ideal al concluziilor trase peste zi. Ea visând la ale ei, el încercând să se lămurească pe sine. Practic, abia cu ocazia prânzurilor duminicale, când Baronul şi Pater Giorgio încercau să-i întrerupă discursul cu întrebări şi observaţii, şi-a dat seama şi mama că până atunci ea nici n-a prea fost atentă la conţinutul spuselor copilului, cuvintele trecând de fiecare dată armonioase, „ca melodia îngerilor”, pe lângă urechile ei.
Ambrogio, păstrându-şi zâmbetul inimitabil, încerca să afle, înainte ca faptul să se întâmple, când şi cum va veni moartea să-l ia. Decedaţii din cimitir au răposat în fel şi chip: majoritatea în urma unor boli, însă au fost şi destui printre cei care s-au prăpădit datorită unor accidente, iar alţii au fost ucişi de animale sau de semeni. Însă chiar şi cei ce au murit de o moarte asemănătoare a unora cu a altora nu au avut parte de acelaşi tipar: pe unii boala i-a ţintuit îndelung la pat şi în neputinţă, în vreme ce pe alţii i-a secerat după o suferinţă foarte scurtă. Unii şi-au aşteptat sfârşitul vreme de ani de zile, alţii s-au sculat voioşi dimineaţa, iar seara erau deja aşezaţi pe catafalc. Pe el cum îl va prinde ultima sa oră? Şi, mai ales, când?
Atât Doamna Roza, cât şi Baronul au trebuit să-şi revizuiască părerile: fixaţia fiului lor în legătură cu moartea, chiar dacă au recunoscut de la început că nu este o temă specifică vârstei copiilor, n-a trecut, aşa cum se întâmplă cu interesele exclusive pentru cai ori pentru iepuraşi. Ba, din contră, subiectul îl obseda tot mai puternic pe Ambrogio, ameninţând să-l înghită cu totul. Trebuia făcut ceva!
La vârsta de doisprezece ani, în timpul unuia dintre prânzurile de duminică, la masă fusese invitat însuşi episcopul. (La rândul lor, şi Baronul şi Doamna Roza au fost de tot mai multe ori oaspeţii palatelor din împrejurimi.) Fără a fi intimidat de prezenţa înaltului oaspete, Ambrogio a monopolizat din nou conversaţia. Ceea ce nu l-a încântat pe ierarh, obişnuit să fie el cel aflat în centrul atenţiei. După cum, desigur, se şi cuvenea. În afară de asta, Reverendissimus Dominus Dominus nu era foarte fericit nici pentru modul servirii mesei: Doamna Roza, tot mai integrată în cercurile selecte, a cumpărat, pentru ocazii deosebite, un splendid serviciu de farfurii din porţelan chinezesc, un set de pahare din cristal veneţian ornat cu ţesătură fină din argint, precum şi o garnitură de tacâmuri din metal argintat şi cu mânere din fildeş. Nu atât materialele din care erau confecţionate acele piese le dădeau valoarea, cât calitatea execuţiei. Doamna Roza a cheltuit o avere pentru ele şi toate la un loc, aşezate pe faţa de masă de un alb strălucitor, alături de tăvile grele din metal preţios şi de butelca pentru vin din alabastru şi de cea cu apă dintr-o uriaşă piatră verde, cioplită în formă de scoică – iar, între ele, o sticlă pătrată cu un gât lung şi subţire, având în ea o pară mare ce se scălda în vin de fructe -, toate la un loc nu puteau să nu încânte privirea. La care se adăuga şi mirosul ameţitor al fripturii şi al mirodeniilor. În doar puţini ani, Doamna Roza devenise cu adevărat baroneasă, ba chiar întrecea prin rafinament şi bun gust multe doamne educate de copile în spiritul înaltelor maniere2.
Şi, cu toate acestea, episcopul era nemulţumit şi îşi ascundea cu greu neplăcerea. Nu luxul îl deranja, cu luxul era obişnuit în cele mai multe case unde era invitat. Dar, pe lângă faptul că acel copil era lăsat să vorbească într-una, erau şi alte multe lucruri care, adunate, îl iritau. De pildă, tacâmurile: bisericii i-au trebuit secole să accepte furculiţa drept unealtă pentru servitul mâncării – în primul rând că pentru acest scop, Dumnezeu ne-a dat degetele şi este cel puţin o lipsă de credinţă să înlocuieşti ceea ce El ţi-a dăruit fiindcă a considerat că este bun. De fapt, biserica n-a acceptat niciodată furculiţa, însă a ajuns să binevoiască s-o ignore, aşa cum ignoră şi alte obiecte ale răsfăţului omenesc. (Dar el, episcopul, nu folosea dintre tacâmuri decât lingura şi cuţitul, preferând să apuce bucăţile cu degetele primite în dar de la Dumnezeu.)
Însă cel mai puţin în largul său se simţea Pater Giorgio, cuviosul preot din care n-a dispărut omul simplu obligat să sesizeze din timp sentimentele superiorilor şi să reacţioneze prompt în funcţie de ele. De data aceea, instinctul îi spunea că înţelept ar fi să dispară de la masă, dar, din păcate, în clipa aceea, lucrul acela era exclus. Aşa că s-a făcut tot mai mic, fiind doar atent să dea cât mai evident din cap a încuviinţare la fiecare gest al înaltului ierarh. Gazdele nu au luat act de indispoziţia oaspetelui lor de onoare.
Desenele de pe farfurii erau pictate de mână şi reprezentau fiecare chipul unui alt sfânt. Profitând de o pauză a copilului obraznic – pe deasupra încurajat de părinţii lui! -, episcopul a spus:
– Frumoase aceste ilustraţii! Şi ridicând la ochi farfuria pentru a o vedea mai bine, episcopul făcu un scurt expozeu despre martiriul Sfântului Sebastian, subiectul picturii de pe talerul care s-a nimerit în faţa lui.
– A ştiut Sfântul Sebastian cum va muri? l-a întrerupt băiatul.
Intervenţia lui au avut un efect deosebit: ierarhul l-a luat ca pe o ofensă, la fel ca şi Pater Giorgio, cât mai vizibil indignat şi el: cum poţi să îndrăzneşti să întrerupi vorbele unui episcop?! În schimb, Doamna Roza se simţea tot mai mândră că fiul ei este în stare să ducă o conversaţie chiar şi cu un prelat! Iar Baronul, care plănuia în secret să-l plaseze pe Ambrogio sub protecţia Reverendissimului Dominus Dominus, în drum spre o carieră ecleziastică şi astfel, en passant să-l scape şi de fixaţia cu moartea, era şi el mulţumit că se înfiripă o legătură între cei doi.
Brusc, Pater Giorgio şi-a adus aminte că este mentorul băiatului şi că, deci, nu se poate dezice de responsabilităţile sale:
– Reverendissime Domine Domine, îndrăzni el, copilul acesta greşeşte doar pentru că, în dorinţa sa nestăpânită de a afla, uită câteodată de bunul simţ!
Reverendissimul i-o tăie cu un scurt semn cu mâna, iar bunul părinte simţi că intervenţia sa a fost la locul ei.
– Nu trebuie să-l scuzi, fiule! Nu trebuie să scuzi niciodată pe cineva sincer interesat de învăţăturile sfinte. Mai ales pe un copil… Episcopul ridică paharul, îl privi cu atenţie – de data asta cu mai multă simpatie – şi îi bău încet conţinutul.
Pater Giorgio, fără să fi gustat încă din licoare, era roşu ca racul, dar mulţumit că a primit priviri aprobatore din toate părţile. A bea o cupă de vin atât de încet este ca şi cum le-ai aduce cuvinte de laudă gazdelor pentru gustul lor desăvârşit. Episcopul sorbi îndelung din licoare într-o tăcere desăvârşită, de puteai auzi fiecare picătură cum i se scurge prin gâtlej.
