În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Ambrogio, după o lungă discuţie cu Ţipor, a încetat să mai caute răspunsul la întrebarea „Cum socoteşte Dumnezeu timpul cuvenit vieţii fiecărui muritor?” De atunci, Al Optzeci şi optulea a trecut la un trai corect, fără dileme, dar şi „fără sens”. Doar la moartea copiilor săi, vechea enigmă l-a mai năpădit din nou: „Ambrogio a mas trei zile şi trei nopţi în fotoliul său din biroul de protocol al cimitirului. Când s-a întors acasă, era, de acum, alt om. A rămas, şi în continuare, acelaşi soţ corect, acelaşi tată corect, acelaşi personaj rezervat, sprijinit elegant în nedespărţitul lui baston cu măciulie de aur (care l-a obişnuit să umble de parcă ar fi avut chiar nevoie de el). Nici tendinţa de a sări de la înălţime n-o mai simţea. Un personaj extrem de onorabil, stimat de colectivitate, Ambrogio. Ambrogio care a rămas acelaşi şi totuşi a devenit altul. (Iar faptul că privea atât de mult timp în gol îi dădea un aer şi mai distins.)
Din clipa aceea, în biografia lui Ambrogio, scribul n-a mai găsit nimic deosebit de relatat. (Dar s-a dovedit că vina îi aparţine în întregime tot lui, scribului…) Nici măcar albinele nu i-au mai format vreodată legendarul nimb auriu lui Ambrogio, după ce s-au despărţit de el într-un mod atât de crud.
Doar o dată s-a mai întrebat <cum socoteşte Dumnezeu timpul cuvenit fiecărui muritor?>. Atunci când i-au mai murit doi copii.”
I-au rămas doar cei doi gemeni. Care semănau între ei ca două picături de apă. Vorba poetului: „Un chip, un glas, o haină; totuşi doi; / Oglindă vie, care e şi nu e.”1 Atât doar că fratele „Cel mare” părea a avea rolul de protector, era prevăzător, atent şi grijuliu, în vreme ce „Cel mic” se manifesta expansiv, nepăsător la ceea ce i s-ar putea întâmpla, egocentric. „Cel mare” era al doilea născut şi părea să confirme cutuma Casei Regale Franceze, după care primul venit pe lume între doi gemeni era mai puţin responsabil decât fratele său. Dar i se mai spunea „Cel mare” celui de al doilea, întrucât, imposibil de deosebit dacă nu erau ambii de faţă, când stăteau unul lângă celălalt, al doilea era cu vreo trei-patru centimetri mai înalt decât fratele său venit primul pe lume.
Scribul s-a aflat, din nou, într-o situaţie dificilă: pe care să-l numească „Cel de Al Optzeci şi nouălea”? Păi, aici nu e vorba despre cutumele Casei Regale franceze, iar el, scribul, l-a socotit întotdeauna pe primul născut drept continuatorul lungului şir. Însă, pe de altă parte, cei doi gemeni, cu toate deosebirile – mai ales temperamentale –, s-au completat tot timpul atât de bine, încât dădeau impresia unui personaj dublu. Scribul chiar a încercat să-i numească „Al Optzeci şi nouălea” pe amândoi. Şi, după cum vom vedea, ar fi avut toate motivele s-o facă. Pe urmă, însă, şi-a dat seama că un asemenea artificiu ar putea fi considerat drept o „făcătură”. Nici unul dintre Cei O Sută n-a fost… doi. Scribul l-a numit pe primul născut, pe Cel mic, Al Optzeci şi nouălea, însă nu este deloc sigur că întâmplările pe care i le-a atribuit acestuia n-ar fi trebuit să le pună în dreptul Celui mare. Da, romanul vieţii Celui de Al Optzeci şi nouălea este incontrolabil. (Un lucru ar fi trebuit să-l ghideze pe bietul scrib: bastonul cu măciulie de aur, bastonul contelui. Care, deoarece în familia lui Ambrogio nu se aplica ciudata cutumă a Casei Regale Franceze, i-a fost destinat primului născut, Celui mic. Numai că, folosindu-se de multe ori de asemănarea lor aproape perfectă, fraţii s-au substituit, nu o dată, unul în locul celuilalt. Aşa că nu ar fi fost un indiciu prea ferm, de s-ar fi ajuns până acolo, să ştim care ar fi fost Cel mic şi care Cel mare, în funcţie de la cine s-ar fi aflat într-o anumită situaţie bastonul2.)
Educaţia copiilor gemeni nu este uşoară şi, deşi se pare că legăturile dintre ei sunt mai trainice decât cele obişnuite între alţi fraţi, relaţiile acestea nu sunt defel lipsite de sinuozităţi. De aceea, numeroşi psihologi şi educatori au urmărit subiectul cu atenţie, ajungându-se chiar la aberaţia ca, „în numele ştiinţei”, fraţii să fie despărţiţi şi crescuţi în condiţii diferite, pentru a se vedea dacă ereditatea comună – mai ales la gemenii univitelini – este mai puternică (sau nu) decât condiţiile de mediu. Fără a avea pretenţia de a se baza pe date ale ştiinţelor obiective, ci doar pe intuiţii, s-au dezvoltat şi numeroase teorii, precum cele referitoare la senzaţiile telepatice ale gemenilor sau la concepţii vorbind despre un sistem imunitar comun. Legende despre modul miraculos în care au comunicat între ei sau cum unul a murit, după ce la sute de leghe distanţă celălalt a fost otrăvit, au reprezentat subiecte de mare succes în naraţiunile la modă de pe vremea Celui de Al Optzeci şi nouălea. Una dintre ele pare să se fi născut chiar din avatarurile copiilor lui Ambrogio (?):
Povestea gemenilor3
La Veneţia (sau la Viena, sau la Kiev, sau la Valencia, sau – de ce nu? – la Segrate etc.)… s-au născut, într-o familie deosebit de avută, mai mulţi băieţi şi mai multe fete, iar ultimii – doi gemeni. Palatul acelei familii nobile vuia de glasurile cristaline ale copiilor şi fericirea părea să-şi fi găsit căminul ideal. Însă, pe neaşteptate, o nenorocire cumplită le-a făcut viaţa mai greu suportabilă acelor oameni împliniţi decât celor mai săraci dintre nevoiaşi: unul după altul, toţi urmaşii pe care i-au avut până atunci au crescut frumos, au devenit mândria ţinutului şi, din senin, s-au prăpădit prematur. Când le-au rămas doar gemenii, nu numai părinţii atât de profund încercaţi, însă şi lumea din jur şi-au spus că era vorba de un blestem. O vreme, au căutat vrăjitoarea care săvârşea odioasele crime şi câteva femei suspectate au fost arestate şi supuse la interogatorii extrem de severe. (Părinţii gemenilor nu erau oricine!) Una dintre bănuite chiar a şi murit sub tortură. A fost cercetat şi un evreu. Şi două sclave negre, aduse de peste mări şi despre care se spunea că ar fi practicat magia neagră, învăţată din locurile lor de obârşie. Dar toate astea n-au avut nici un efect. Vrăjitoarea malefică n-a fost identificată. Atunci, s-a mers pe o altă cale: au fost căutaţi cei care ar fi avut vreun interes ca acele fapte infame să aibă loc. Numai că părinţii gemenilor nu ştiau să aibă duşmani declaraţi, lucru aproape imposibil de crezut în cazul unor oameni atât de înstăriţi: bogaţii au întotdeauna prin preajmă persoane invidioase sau chiar indivizi preocupaţi de fel de fel de planuri pentru a le lua bunurile. De câte ori nu s-au găsit şi printre rudele scăpătate josnici asasini intriganţi? Aşa că s-au iscat tot felul de bănuieli şi anchete discrete printre apropiaţii contelui (ai prinţului, ai generalului, ai înaltului demnitar, după caz). Dar nici acestea n-au dus la nici un rezultat.
La rândul lor, preoţii i-au îndemnat pe părinţi să creadă asemenea lui Iov, fiind sigur că Dumnezeu le va răsplăti credinţa. Şi, într-adevăr, lucrurile s-au liniştit întrucâtva, deoarece gemenii creşteau sănătoşi, spre bucuria părinţilor (şi nu numai a lor)4. Lucrurile s-au mai liniştit, însă teama ca nu cumva şi gemenii să fie doborâţi pe neaşteptate stăruia mai departe undeva în adâncurile sufletelor. Aşa că, ori de câte ori unul dintre gemeni doar tuşea sau se plângea că îl doare o măsea, teama de urmările cele mai cumplite revenea şi zbuciuma ca o vijelie nebună întreaga casă. Şi, fiindcă dacă-l durea pe unul capul, îl durea imediat şi pe celălalt, şi dacă unul de se lovea în joacă la picior, urla şi celălalt de durere, nici părinţii şi nici doicile nu aveau prea multe răgazuri de linişte.
După moartea copiilor mai mari, mama lor, la insistenţele surorii ei, a apelat la prezicători, chiar dacă n-a acceptat un asemenea demers cu prea mult entuziasm: pe de o parte, pentru că astrologia se afla în mare dizgraţie5, însă mai ales fiindcă, „fiinţă sensibilă asemenea unei mimoze”, era atât de înspăimântată de fiecare dată de teama de a nu auzi o nouă veste îngrozitoare, încât, de emoţie, i se făcea foarte rău şi leşina, ori de câte ori se găsea în aşteptarea verdictului dat de prezicător.
Cei mai mulţi magi chemaţi la Viena, sau la Kiev, sau la Valencia, sau – de ce nu? – la Segrate… aduceau veşti liniştitoare, însă mai veneau şi dintre cei ce prevesteau aceeaşi soartă şi pentru gemeni, ca pentru răposaţii lor fraţi mai mari. Sau cel puţin asta se putea înţelege din vorbele lor atât de învăluitoare. Atunci, Ana Maria Luiza se îmbolnăvea de-a binelea. Aşa că Ambrogio a hotărât ca practicile prorocilor să fie interzise şi în castelul său. Însă cumnata sa divorţată (şi care îşi va petrece restul vieţii în aşteptarea sentinţei finale a partajului averii cu fostul ei soţ, rămânând ca o „domnişoară bătrână”, „ca o căpuşă”, în reşedinţa contelui) a reuşit de fiecare dată să mai consulte şi alţi astrologi. „În fond, şi-a spus Ambrogio, chiar dacă nu dăm credit aşa-numiţilor proroci profesionişti, totuşi, fiecare dintre noi are semnele lui secrete, care îl fac să spere sau să se înfricoşeze. Dorinţa – ba chiar nerăbdarea – de a afla cu o clipă mai devreme ceea ce are să se întâmple n-ai cum s-o opreşti!” După ce s-a vindecat de terorizantele-i interogaţii în legătură cu „sorocul diferit oferit pe această lume muritorilor de către Dumnezeu”, Al Optzeci şi optulea, a început să se comporte ca un înţelept: constata, fără a-şi mai pune întrebări – întrebările nasc dileme, iar dilemele nasc suferinţă. Şi viaţă! Dar la această ultimă concluzie n-a ajuns încă Al Optzeci şi optulea, devenit atât de senin.
Până la urmă, contele (prinţul, generalul, înaltul demnitar…) a reuşit să găsească un mag celebru, erudit şi cu o mare putere de convingere, Stefano Eximius6 şi i-a oferit ospitalitate pe timp nelimitat la castelul său. Cum Stefano Eximius trecea şi el printr-o perioadă nu foarte fastă, fiind acuzat de tot felul de delicte, a acceptat imediat propunerea lui Ambrogio7. Singurul lucru pe care i-l cerea Al Optzeci şi optulea era să vină cu contraargumente clare la prezicerile sumbre ale unor confraţi de-ai săi. În felul acesta, dacă n-a reuşit să scape definitiv de ghicitorii (în stele, în tăciuni în cărţi de tarrot etc.) aduşi pe furiş de cumnata sa, contele a putut măcar să neutralizeze, cu ajutorul lui Stefano, orice îi putea speria atât de mult soţia. Al Optzeci şi optulea, devenit înţelept, nu mai dorea decât linişte – linişte în căminul său.
Şi, într-adevăr, disputele dintre Eximius şi cei ce aduceau înspăimântătoarele predicţii se terminau întotdeauna cu victoria omului casei. Stefano Eximius a devenit indispensabil mamei gemenilor. La Segrate, acuzaţiile aduse magului erau puse sub semnul invidiei rivalilor săi. Sau nu?
– Nu, a precizat însuşi Stefano Eximius, răutăţile acestea vin de la cei pe care i-am prevenit de necazul ce-i aşteaptă. Oamenii nu-ţi iartă dacă le spui ceva rău. În unele locuri, emisarilor veniţi cu veşti proaste li se taie limba sau sunt decapitaţi. Asta încearcă să facă şi cu mine falşii prezicători, folosindu-se şi de cei cărora a trebuit să le dau ştiri neplăcute.
Cum cu timpul, şi în Lombardia, atacurile împotriva lui Eximius s-au tot înmulţit, chiar dacă doar pe şoptite, azilul oferit de Ambrogio i-a devenit magului de nepreţuit. La fel, şi pentru Al Optzeci şi optulea, liniştea pe care i-o aducea oaspetele său era extrem de binevenită. Astrologul avea un fel aparte de a-şi pune adversarii la punct: el se afunda, cu elocinţa-i recunoscută, în termeni tehnici privind plasamentul relativ al stelelor în momentul predicţiei şi reuşea, de fiecare dată, să găsească erori în calculele celor ce au tras concluziile sumbre. În aşa fel încât aceia singuri îşi schimbau afirmaţiile. Nu altfel proceda Eximius şi cu ghicitorii în cărţile de tarrot ori cu cei ce se foloseau de alte tehnici. În ce mod mai convingător ar fi putut „Omul lui Ambrogio” să-şi dovedească dreptatea şi să-şi liniştească gazdele, decât obligându-i pe însăşi adversarii săi de dispută să-şi recunoască greşeala?
Din păcate, lucrurile n-au mers la fel de lin şi în continuare. Primul geamăn a ajuns să se amuze de spaima provocată de orice semn de suferinţă de-al său, de-al fratelui său ori de predicţiile prorocilor. Aşa că înscena diferitele dureri. Al doilea geamăn se speria de cele de care se plângea fratele, însă, chiar mai mult decât atât, simţea concret ceea ce-l deranja – în realitate ori doar simulat – pe celălalt. Şi nu se amuza deloc!
1 Shakespeare, „A douăsprezecea noapte”.
2 Dacă ar fi apucat să ajungă la unul dintre ei.
3 Scribul a avut de unde alege întrucât a găsit variante multe şi foarte asemănătoare ale textului de mai jos, scrieri anonime ori semnate de autori din diverse zone ale lumii, din Başkiria şi până în Maroc. Desigur, diferă numele actorilor, recuzita şi trimiteri la cutume şi la personaje reale ale acelor locuri. Şi, bineînţeles, diferă şi titlurile. Câteva dintre aceste naraţiuni au fost dramatizate şi jucate în turneele artiştilor ambulanţi. Fiind convins că naraţiunea sa nu este decât o variantă a Poveştii gemenilor, scribul a particularizat-o la viaţa descendenţilor lui Ambrogio.
4 De nu te bucurai vizibil, riscai să fii şi tu bănuit de rele intenţii…
5 Până la urmă, comandamentele oficiale se insinuează şi în conştiinţa maselor. În Franţa, astrologia a fost exclusă din Academia ştiinţelor (1666), iar, puţin mai târziu (1682), Regele Soare a interzis textele astrologice în calendare; în 1688, şi Vaticanul a aruncat anatema asupra acelei literaturi; în Statele Germane prezicerile au fost condamnate în 1699; în 1756 a interzis şi Maria Tereza prorocirile din tipăriturile din imperiu. Însă, în afară de aceste interdicţii instituţionale, şi personalităţi marcante, cu putere de convingere asupra mulţimilor şi, în primul rând, asupra sferelor culte, s-au pronunţat hotărât împotriva „înşelăciunilor” unor „Nostradamus de mahala”. (Chiar aşa s-au exprimat Comenius, Voltaire, Leibnitz etc.). („Era magilor s-a încheiat în timpurile biblice”, a decretat şi episcopul Ballieri, un oaspete obişnuit al familiei Celui de Al Optzeci şi optulea, în desele-i treceri prin Lombardia. „Şi, atunci, ce facem cu spusele sfinţilor creştini?” l-a întrebat Ambrogio. „Recunoşti tu, fiule, vreun sfânt în nenumăraţii şarlatani ce-şi declară inepţiile la colţ de stradă şi contra cost?” Iar contele şi-a pus întrebarea: „Ştie cineva cum se poate recunoaşte un sfânt în viaţă?” şi bănui ce răspuns ar fi primit, dacă ar fi gândit cu voce tare.)
6 Adică Ştefan Cel Ieşit din Comun ori, mai bine spus, Ştefan Excepţionalul. (Însă duşmanii îl numeau Stefano Exitiabilis – Ştefan Aducătorul de Nenorociri.)
7 Personajul era urmărit peste tot de o faimă macabră. Din unele locuri chiar a trebuit să fugă, însă acuzele în ceea ce-l priveau se tot acumulau, îngroşându-se, aşa că n-au lipsit nici cele ce-l suspectau până şi de asasinate.
