În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Următoarea întrebare pe care şi-a pus-o scribul a fost: Ce putea fi folosit din „Povestea gemenilor” pentru propria-i poveste? În primul rând, era necesar să fie eliminate exagerările. În multe variante, părinţii au pierdut nu patru copii, ci zece sau chiar douăzeci. Or, măcar descendenţii Celui de Al Optzeci şi optulea ne sunt cunoscuţi. În al doilea rând, trebuia delimitat dacă nu cumva însăşi bogata familie de la Segrate ar fi stat la baza legendei care a primit ulterior o atât de mare răspândire.
Într-adevăr, „Povestea gemenilor” a constituit una dintre „temele ciudate” ale evului mediu târziu, asemenea mitului doctorului Faust sau a lui Don Juan. Însă, spre deosebire de acestea, motivul „Poveştii gemenilor”, prelucrat şi el de diferiţi autori din epocă, dispare brusc şi nu mai este reluat de scriitorii moderni. Dacă celelalte două legende amintite, născute mult mai devreme, asemenea a numeroase altora, s-au inspirat din personaje reale, de ce să nu se fi întâmplat acelaşi lucru şi cu „Povestea gemenilor”? Don Juan, atât de cunoscutul cuceritor al inimilor şi trupurilor femeilor, se pare că-şi trage obârşia dintr-un personaj atestat, fiul mezin al amiralului Tenorio, cel ce şi-a dobândit notorietatea pentru izbânzile sale împotriva maurilor; acel fiu al unui tată celebru ajunge la curtea lui Pedro I de Castilia – „Cel crud” – şi săvârşeşte mai multe fărădelegi alături de suveranul său. Fărădelegi uitate, păstrate dintre ele doar episodul statuii Comandorului, împreună cu care protagonistul se prăbuşeşte în iad. Despre Dr. Johann Georg Faust (1480-1540?) se spune că a fost un faimos magician german, născut la Weimar la sfârşitul secolului al XV-lea. Să fi reprezentat Al Optzeci şi nouălea personajul fondator al legendei „Poveştii gemenilor” sau să fie şi el doar o preluare a unei teme celebre a timpului său, inspirată din avatarurile altui erou, azi poate uitat? În decursul istoriei, aşa cum scribul a tot amintit, şi numele proprii au născut adevărate mode, astfel încât onomastice rare astăzi puteau fi foarte des întâlnite (doar) într-un timp determinat. Nici măcar acel Dr. Johann Georg Faust din Weimar nu este în mod sigur cel ce l-a inspirat pe Christopher Marlowe. Dr. Faust, Dr. Faustus, Dr. Faustos etc…. (În paranteză fie spus, nici măcar Marlowe nu este sigur că s-a numit chiar aşa…) Odată cu modificările din caligrafierea numelor, din cutumele de pronunţare locală şi a diferitelor asimilări ale unor reguli noi, odată cu forma, de multe ori se schimbă şi personajul, provocând încrengături inedite în arborii genealogici. (Câte procese de moştenire n-au avut loc pe baza unor astfel de translaţii, mai ales când ele s-au prelungit în timp?) A fost fiul supravieţuitor al Celui de Al Optzeci şi optulea personajul fondator al mitului ori a reprezentat şi el doar o excrescenţă a unei legende în plină expansiune?
Până la urmă, „Povestea gemenilor” nu i-a oferit un ajutor prea mare scribului. Ca de atâtea ori, unele surse mai mult încurcă. Mai ales dacă produc atâtea meandre…
Trecutul mai îndepărtat decât cel al bunicilor se afundă în legendă şi în imaginaţie, iar adevărul se consumă în cutume şi în producţiile scribilor. Istoria acceptată este ceea ce ne transmit scribii. Care se inspiră din „realităţi unanim admise” şi din producţiile antecesorilor. Pe parcursul timpului, în acest lung şir apar petele impuse de cenzura etică şi/sau politică, transcrierile eronate, greşelile intenţionate ori nu, ignoranţa, precum şi acel „în mod sigur, aşa ar fi trebuit să fie”. Şi, atunci, cine poate şti câte mii de mărturisiri ale unor martori direcţi la evenimente nu au fost eliminate ori modificate? Mai ales într-o poveste atât de stranie cum a fost povestea celor doi-într-unul. Trecutul este mereu sub semnul întrebării, pe cât faptul s-a consumat mai de mult, iar premisele desfăşurării celor întâmplate sunt tot mai incerte.
Ştim că în anul 1726 a decedat unul dintre cei doi gemeni, dar nu ştim care. Întâiul sau Al doilea? Pe de altă parte, dacă unul dintre ei s-a prăpădit, cum mai poate scribul afirma că Al Optzeci şi nouălea ar fi acel „doi-într-unul”?
Înainte de a se explica (disculpa), să deschidem o (nouă) paranteză. Dublă şi ea.
1. În 1731 apare la Paris o broşură a unui doctor Jean Paul Lendmar, intitulată „Evoluţia şi regresia gemenilor”. Lendmar a fost un om de ştiinţă amator, el câştigându-şi existenţa în calitate de arhivar de provincie. Pasiunea sa a constituit-o studiul gemenilor, aşa cum s-a arătat, un subiect la mare modă. Broşura conţine mai ales date statistice (numărul gemenilor la zece mii de naşteri1, vârstele părinţilor, locul gemenilor în şirul fraţilor lor, naşterile în perioade de conflicte militare etc.), ceea ce dă o aparenţă ştiinţifică extrem de modernă întregului demers, iar datele sunt interesante şi astăzi. Dar, depăşindu-şi condiţia de arhivar, Lendmar, alături de sistematizarea acestor cifre, introduce în text şi consideraţii cel puţin ciudate: inspirându-se din lucrarea lui Jean Louis Flanel despre „Uimitoarea unificare între gemenii Jean şi Jacques din Toulouse…”, găseşte o explicaţie în „teoria fluxului şi a refluxului”. „Totul nu este decât evoluţie şi regresie”, aşa că şi gemenii se despart din acelaşi material genetic şi, după o vreme, se reîntorc în „matricea iniţială”. Autorul citează mai multe exemple de gemeni care fie că au murit în acelaşi timp, fie că supravieţuitorul „a târât după el şi în el leşul fratelui său, leş care a acţionat asemenea unui organ mort ce a atras după sine şi decesul purtătorului acelui organ”.
2. Într-un almanah – din 1739 – este reprodus, printre alte desene vizând aberaţii ale naturii, şi un bisexuat. În textul explicativ se descrie respectiva fiinţă astfel: într-un sat ar fi trăit doi gemeni, un băiat şi o fată, dar unul dintre ei a suferit un accident grav, partea nevătămată trecând în trupul fratelui. Aşa s-ar fi născut acel bisexuat. Alături, mai sunt prezentate două desene, reprezentându-i pe cei doi gemeni aflaţi înaintea accidentului. În treacăt, se mai face aluzie şi la un alt caz (şi mai spectaculos), care s-ar fi întâmplat cu o generaţie mai devreme, fiind vorba de tripleţi surprinşi într-un incendiu şi salvându-se prin contopirea părţilor rămase valide într-o singură fiinţă. („Fiindcă atât a mai rămas din fiecare – cât să ajungă pentru un singur om”) În concluzia povestirii, se arată că doar gemenii au capacitatea de a supravieţui prin reunire, dacă le mai rămân organe şi părţi din trup valide care să poată înlocui ceea ce nu mai funcţionează în corpul celuilalt. Această simbioză miraculoasă se petrece instantaneu, iar „din cei doi gemeni se naşte unul singur”. Se referă acel text doar la trup? El nu face trimitere şi la suflet.
De prea multe ori, căutăm explicaţii complicate pentru întrebări la care se potrivesc mai degrabă răspunsuri simple. Poate că semnul întrebării adăugat în registru în urma numelui adolescentului decedat a apărut acolo din pricină că nimeni dintre apropiaţi n-a fost sigur care dintre cei doi gemeni a murit. Dar supravieţuitorul? Declinându-şi acela identitatea, misterul ar fi fost elucidat. Simplu, nu? Numai că fratele rămas în viaţă n-a vrut să spună cine este şi răspundea în mod firesc dacă era chemat cu numele Întâiului, la fel şi când cineva i se adresa cu numele celui de Al doilea. Tatăl şi rudele au crezut că băiatul trece printr-o criză adâncă, normală, dacă ne gândim că, de când se ştiau, gemenii au fost nedespărţiţi şi, chiar dacă aveau firi diferite, erau legaţi printr-o o afecţiune profundă. De obicei, o asemenea criză se resoarbe în timp. La Al Optzeci şi nouălea2 nu s-a întâmplat aşa: el a continuat să răspundă la ambele nume, să se comporte, pe rând, când ca Întâiul, când ca Al doilea, să nu amintească niciodată de fratele3 dispărut, de parcă ar fi fost de la naştere doar unul. Episodul morţii geamănului, dar şi orice referire la o amintire comună le accepta aproape ca pe nişte jigniri, ca pe nişte relatări fără legătură cu trecutul său. La început, a făcut chiar crize de furie la auzul unor asemenea aluzii (dovedind măcar astfel că nu le percepea chiar ca pe nişte simple vorbe), mai târziu, le asculta cu o mină absentă: nu-l interesau, nu le înţelegea sensul, n-aveau nici o legătură cu el.
