A scris și pe Google. În ziarul am citit că eu am zis ca a scris și pe Google. Am luat-o cu bicicleta mea faină de tot cumpărată din Lyon, peste câmpurile smălțate de margarete, pe un drum de țară și am ajuns, așa, cam într-o jumătate de oră la locul cu pricina, soarele dogorea. Era multă lume, erau sanitari grăbiți, niște reporteri iscoditori, un comisar, polițiști cât cuprinde, un agent de la firma de asigurări, niște sindicaliști, vreo câțiva taximetriști, o mulțime de gură cască, Marabella nicăieri.
Locomotiva, burtoasa, abia pufăia răsturnată peste șine. Motorina curgea în valuri, un mecanic bine bandajat tot striga la mine, un sanitar m-a tras de mânecă, le-am zis, uite-o pe Bobolina cum zboară fără aripi. Păi cum să ai timp de Bobolina când erau atâția morți și răniți, cum să te zgâiești la cer când, acolo, pe pământ, era iadul și nu altceva? O coloană dorică de fum s-a ridicat dintre șinele încinse. M-am uitat încântat la coloana aia dorică, frumoasă, înnebunitor de frumoasă. Încet, încet parcă s-a transformat într-o pasăre de fum care a bătut din aripile părelnice în urma Bobolinei pierzându-se printre nori. M-am ușchit înspăimântat foarte.
Pe țărmul oceanului am găsit o scoică. Nu era ocean? Era Marea Neagră? Poate că era comoara lui Bibescu! Zici tu, pui tu pariu?! În urma mea, larma feroviară se estompase, se vălurise într-un chip straniu. Dar era ca și cum aș fi privit cumva de sus întreaga tevatură, vedeam chelia unui impiegat, nădragii unui căruțaș, nasul borcănat al unui chefliu. Scoica era portocalie. PDL? Haida, de! Am găsit în ea o perlă. Aș fi recunoscut-o dintr-un milion, n-am greșit, așa era, perla, cum să n-o recunosc? Te-ai jucat tu cu colierul meu? Glasul Eleonorei mă urmărea. Era cu mine acolo pe țărmul oceanului. Nu-i așa. E clar, am încurcat borcanele. Încurc personajele, încurc orașele, încurc poveștile, parcă voi nu le încurcați? Și acum, uite, Eleonora sau domnișoara Margareta sau Tereza, zău, Tereza.
Care Tereza? Tereza. Nu eu îi rătăcisem perla din colier. Sunt convins că domnul bărzuliu liliachizos o șparlise pe când se zgăibăra pe gardul de acadea. O purtase cu el în cioc, călătorindu-se cine știe unde, pe deasupra oceanului, vâslind agale de la Melbourne la Tokio, din Quebec până-n Lisabona, înamorat de imensitatea albăstrie. Marxiștii lui Gore s-au luat după mine printre stâncile de pe țărm, strigau în toate felurile, își aruncau șepcile soioase prin cer, striveau scoicile cu bocancii lor plini de motorină, tot încercau să-mi ațină calea, aveau chef de scatolceală. Cum că aș fi un ageamiu și un mare mincinos, coate-goale literar.
Rudolf, frizerul fără foarfece, liberal sadea, i-a pus pe fugă. Pot să jur, l-am văzut ieșind din valuri, proaspăt bărbierit, pus la patru ace, gata să facă și el niște fapte mari, fusese boxer pe vremuri, avea și un titlu național. Redingota lui era impecabilă. Bine, bine uscată, foarte bine uscată. Uscată? Dar ieșise din valuri, pe legea mea! Cum arăt? Zi, cum arăt, musiu Houdini?! N-am apucat să-l întreb ceva că a și turuit despre un alt București, ba nu, despre o mie de orășele București care, zicea el, se vălureau în chip electromagnetic pe toată planeta, de dimineață până seara fără ca cineva să înțeleagă acest fenomen paranormal remarcabil. Și a dispărut val-vârtej să-i căpăcească bine de tot pe socialiști. Hei! Dar eu nu sunt musiu Huidini! Mda. Asta e soarta mea. Redingotă?
Nu era cumva Pitoșkin? Dar socialismul? Schimbarea schimbării, ha, ha, ha! Mare derbedeu, Pitoșkin! Se credea Einstein! Poate Weber! Poate Edmund! Care Edmund?! Cum care, ăla de la liberali!
