În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
După ce armatele suedeze n-au mai constituit o ameninţare, nici în oraşul lui Petru lucrurile n-au stat altfel. Mai ales printre cei bogaţi. Sigur, în vreme de război, şi domnişoarele din protipendadă tremurau pentru logodnicii lor plecaţi să se bată, cam la fel cum şi fetele mujicilor suspinau după aleşii lor. Şi cei mai îngrijoraţi erau, desigur, părinţii în vreme de război. Însă, cu timpul, îngrijorarea aceea, care nu dispărea niciodată, devenea o durere cronică. Care îţi dă voie să te mai gândeşti şi la altceva, să te mai doară în acelaşi timp şi altceva, să te lase să mai şi râzi din când în când. Bărbaţii sunt departe în timp de război. Şi nu iau problemele de acasă cu ei. Şi cele mai multe probleme nu se lasă izgonite de acasă nici atunci când războinicii se întorc. Atunci sunt dezamăgiţi şi bărbaţii şi femeile şi, curând, nici măcar nopţile de care le-a fost atât de dor nu pot să elimine decepţia că pacea mult aşteptată nu e totuna cu raiul visat.
Doar Petru cel Mic n-a trecut prin asemenea momente. De parcă ar fi ştiut că sorocul lui pe pământ va fi atât de scurt, a încercat să-l folosească din plin. Până una alta, de treburile imperiului său avea cine să se ocupe, cei mai mulţi dintre înalţii dregători abia aşteptau să-şi dea importanţă. Deocamdată, Alexandr Menşikov era la comandă. Deocamdată, prinţul serenisim îl scutea de orice plictiseală în legătură cu îndatoririle obşteşti. Aşa că faimosul cvartet Petru – frumosul Dolgoruki – Al Optzeci şi nouălea – Jean-Paul (la care se asocia tot mai des şi sora mai mare a ţarului, Natalia, singura fiinţă de care se pare că Petru a fost cu adevărat legat sentimental) s-a refugiat într-o veşnică sărbătoare, în care petrecerile erau tot mai fastuoase, iar vânătorile tot mai ample. Când, istovit de dans, flirt ori ucis animale, ţarul îşi împărţea culcuşul cu tânărul, însă atât de experimentatul Dolgoruki, contele italian se culca cu Jean Paul. Când venea şi neconsolata Natalia, Dolgoruki se simţea bine cu numeroasele frumoase ce-şi aşteptau cu nerăbdare şi cu multe speranţe rândul, iar Geamănul şi Jean-Paul îşi găseau şi ei partenere pe măsură. Dolgoruki era cu opt ani mai bătrân decât Petru, Jean-Paul cu patru faţă de Al Optzeci şi nouălea. Cei patru s-au potrivit de minune.
Un lucru i-a deosebit, totuşi. Petru recupera, în tot ce făcea, singurătatea precum şi umilinţele primilor săi doisprezece ani de viaţă. Iar orgoliul său atotputernic, moştenit de la marele său bunic, îl făcea să nu mai fie solitar în umilinţă, ci solitar în măreţia puterii. Ca şi bunicul său. În schimb, Geamănul n-a fost niciodată, dar absolut niciodată, singur: nici câtă vreme au trăit doi gemeni în două trupuri diferite, nici cât au rămas doi-într-unul. Petru cel îngrozitor de solitar n-a avut probleme deosebite cu el însuşi din clipa când a fost în stare să se răzbune pe anii săi pierduţi. În Al Optzeci şi nouălea cele două voci n-au fost întotdeauna în concordanţă. Uneori se certau îngrozitor.
În timpul unei asemenea sfade, care s-a manifestat printr-o îngrozitoare criză de furie, Dumnezeu a intervenit chiar în mod direct.
Pe insula Vasili, reşedinţa cneazului serenisim Alexandr Menşikov, Geamănul nu s-a putut trezi nici după un somn de 24 de ore, istovit de un chef mai lung decât oricând. În schimb, Petru era de acum gata echipat pentru o vânătoare de urşi pregătită în cele mai mici amănunte de cu săptămâni în urmă. Tânărul ţar nu mai ştia să aştepte şi a trimis deja pentru a treia oară după Al Optzeci şi nouălea şi după Jean-Paul. Însă Al Optzeci şi nouălea refuza să se scoale. Jean-Paul era disperat, nimeni nu putea prevedea cum va reacţiona atotputernicul copil năzdrăvan la cel mai mic refuz. Şi tocmai atunci a izbucnit acel scandal monstru între cei doi-într-unul, scandal în care a decis Chiar El să intervină.
Întâiul îi poruncea Geamănului să adoarmă la loc şi închidea ochii din trupul amândurora, Al doilea îl zorea să părăsească patul. Ambii la fel de imperativi şi ambii tot mai furioşi pe măsură ce nu ajungeau la nici un acord. Şi, deodată, ca niciodată până atunci, vocile lor, ale celor doi-într-unul, au ieşit din corpul comun şi s-au auzit în luxosul apartament oferit cu bucurie Celui de Al Optzeci şi nouălea de către Menşikov pentru serviciul de a-l ţine cât mai departe pe ţar de treburile publice1. La scena aceea incredibilă, când din trupul Geamănului au ieşit două voci atât de furioase, au asistat mai mulţi martori, însă nici unul dintre ei n-a îndrăznit vreodată să facă aluzie la ea2.
În tot vacarmul iscat de cele două voci dintr-unul, în încăpere şi-a făcut apariţia frumosul Dolgoruki. Petru şi Natalia au încălecat deja şi, însoţiţi de obişnuita armată de însoţitori, şi-au văzut de drum, urmând ca Dolgoruki, împreună cu Geamănul şi cu Jean-Paul, să-i ajungă din urmă. Al doilea a oftat uşurat că favoritul ţarului a sosit cu un mesaj atât de paşnic. Să vină însuşi Ivan Dolgoruki după el (ei) era într-adevăr un semn de mare prietenie! (Pe de altă parte, faptul că stăpânul nu s-a enervat să Al Optzeci şi nouălea întârzia îi spunea favoritului lui Petru că în clipele acelea ţarul dorea să fie împreună cu sora sa şi că l-a trimis pe el după cei doi pentru a rămâne singur cu Natalia. (Sora ţarului, care era dispusă la orice fantezie cu un bărbat, refuza categoric amorul în trei, în ciuda a celor ce şopteau despre ea gurile răutăcioase.)
O voce părea să se liniştească, văzând că neglijenţa întârzierii nu a stârnit reacţia aşteptată din partea lui Petru, dar cealaltă a tras plapuma cu puf de lebădă peste trupul celor doi-într-unul. Ceea ce a fost totuşi prea mult! Cei patru (tânărul ţar al Mamei Rusia – Ivan Dolgoruki – Geamănul – Jean Paul) erau prieteni, însă marile diferenţe ierarhice dintre ei puteau să modifice în orice clipă relaţia. Dolgoruki s-a amuzat, la început, apoi, fiindcă „italianul” prelungea peste măsură acel joc, a început să se enerveze şi el, considerând atitudinea Celui de Al Optzeci şi nouălea pur şi simplu ofensatoare. În felul acela nu s-a purtat nimeni cu el, mai ales că în clipa aceea îndeplinea rolul de sol al împăratului!
1 Cei doi-într-unul s-au certat chiar şi pe această temă: unul dintre ei pretindea că este imoral să contribui şi să profiţi din plin la o asemenea diversiune, celălalt spunea că este o faptă de onoare, ba chiar o elementară datorie să-l faci pe atât de orgoliosul ţar copil să nu se implice în misiuni inaccesibile pentru nivelul de înţelegere şi de responsabilitate pentru vârsta sa.
2 Scribul a aflat despre ea din mai multe surse, unde s-a specificat ba că unul a visat că…, ba că altuia i s-a părut ”în mod incredibil” că… Nimeni, după ştiinţa scribului, n-a îndrăznit să dea o mărturie fermă în legătură cu acea dimineaţă.
