În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Într-adevăr, niciunde altundeva simetria nu părea atât de perfectă ca la Palatul Saxon1. De oriunde admirai grădina, ori doar un fragment al ei, totul nu părea decât o imagine repetată la infinit, răsfrântă dintr-o multitudine de oglinzi. Iar faptul că acelaşi punct părea reflectat din alte unghiuri de acele oglinzi imaginare, în funcţie de locul unde erai situat, făcea ca întregul ansamblu să dea impresia că s-ar mişca odată cu privitorul.
Nu e de mirare că Naumann nu era prea interesat de rapoartele sergentului Gotfried: pe lângă felul dialectal şi destul de încâlcit în care vorbea, bavarezul venea şi cu explicaţii complicate şi inutile pentru înţelegerea şi uzul unui von Naumann2. Important era că sub directa supraveghere a sergentului, lucrurile avansau repede şi bine. Chiar foarte bine, asta trebuia s-o recunoască până şi colonelul, nu numai arhitectul3.
„Deci, nu numai un pom sau o fântână trebuie să ştii unde s-o aşezi! Deci, chiar şi pe cei ce se mişcă prin acel decor. Altfel, toată simetria va fi tulburată.” Pentru Gotfried, orice ajungea să-i mobileze planşa – „deci, obiect, om, plantă sau animal” – avea acelaşi rol: să încânte ochiul. Apropierile între om, plantă şi animal erau, în general, încă altfel privite4. „Deci, dacă vrem să rămânem aproape, deci, de perfecţiune, va trebui să avem grijă ca animalele să fie disciplinate în cuşti bine plasate, iar oamenii, deci, vizitatorii să fie poftiţi la plimbări perfect orânduite de un maestru de ceremonii foarte bine instruit”.
Iar Geamănul îşi amintea de grădina de la Segrate, cu rondourile disciplinate dar inerte din pajiştea din faţă şi de dezordinea intenţionată din spate, unde curgea un pârâu, iar animalele veneau să se adape total indiferente la perspectivele multiple şi la simetriile savante. Gotfried n-a realizat o grădină, ci o natură într-o veşnică mişcare. „Mişcarea este apanajul viului.” Da, Gotfried a zămislit o natură vie!
În care rolul principal îl aveau jocurile matematice. („Nu-l aveau, ci, deci, îl au!”, parcă îl aude scribul pe bavarez, corectându-l.) Dacă ar fi să acceptăm teoriile unor autori nemţi de succes (Hamann, Brinckmann etc.), am putea vorbi despre „barocul etern”, care, chiar dacă a pornit din Italia, aceasta s-a întâmplat neapărat sub influenţă germană. Dar nu sub orice influenţă germană, ci doar sub cea protestantă, contrareforma fiind pentru acei autori rezultatul unui „secol mort”. Gotfried s-a născut într-o familie catolică convinsă în crezul ei, l-a însoţit pe Pater Matheus în turneul său de predici, însă a ajuns în Saxonia, unde prinţul elector August I le-a permis supuşilor săi să rămână la rânduielile lui Luther, chiar şi când tot el, în calitate de rege al Poloniei August II, a trebuit să treacă la vechea credinţă ca să poată ocupa acel tron. Iar August I al Saxoniei a fost una şi aceeaşi persoană, acelaşi rob al lui Dumnezeu cu August al II-lea al Poloniei. Gotfried cu memoria sa extraordinară cunoştea atât Noul Testament, cât şi Tezele lui Luther. Dar se închina frumosului, şi el operă a aceluiaşi unic Dumnezeu. Iar pentru el, frumosul îşi avea regulile sale, pe care le dezvolta cu cât mai mare exactitate: frumosul este armonie, simţea el, iar armonia nu poate fi realizată decât prin calcule precise. Şi iar ajungea Gotfried la perspectivele lui multiple şi la simetriile sale inegale. „Deci, urâtul nu este decât rezultatul unui lucru prost calculat. Şi muzica este produsul matematicii, şi desenul, şi astronomia. Deci, chiar şi medicina, care oferă leacuri bazate tot pe proporţii şi sfaturi pentru nutriţie bazate pe cantităţi”. Sergentul obişnuia să-şi completeze disertaţiile cu jocuri aritmetice învăţate de la doctorul pe lângă care ucenicise vreme de peste doi ani. Desigur că nici Al Optzeci şi nouălea şi nici Jean-Paul nu erau în stare să rezolve şaradele, dar nici ei nu puteau rămâne indiferenţi la soluţiile arătate de Gotfried. „Simţiţi bucuria dată de o asemenea soluţie? Şi asta este tot frumuseţe! Deci, îţi dă aceeaşi senzaţie ca o pictură frumoasă, o muzică frumoasă sau chiar şi a unei mese ornamentată cu pricepere cu mâncăruri în cea mai potrivită veselă”.
– Poţi povesti o muzică frumoasă? Sau un tablou încântător?
– Nu: şi pe una şi pe cealaltă le poţi exprima nu prin cuvinte, ci prin cifre.
Când, mai târziu, Geamănul i-a relatat spusele lui Gotfried administratorului domeniului de la Segrate, acela – Ţipor – i-a vorbit ceva despre muzica stelelor din moştenirea lui Pitagora. Doar că Al Optzeci şi nouălea a înţeles cu totul altceva din cele expuse de bavarez. La rândul său, şi Jean-Paul a înţeles altceva. Al Optzeci şi nouălea a simţit o linişte de o seninătate neomenească în faţa frumosului5, în vreme ce Jean-Paul a învăţat cât de cât un grădinărit matematic. Ceva abstract, cu totul altceva decât a încercat să le explice Gotfried, pentru care frumosul era produsul celui mai concret calcul cu putinţă.
– Tu admiri vreodată ceea ce pui în practică? l-a întrebat Geamănul.
– Ce rost ar avea? Deci, eu ştiu de la început rezultatul muncii mele. Când privesc la ce am făcut, n-am vreme să admir, cum s-a exprimat domnia ta, deci, sunt preocupat doar să descopăr eventualele erori. Am prea multe de făcut pentru a-mi putea permite să rămân doar în contemplarea celor odată terminate.
Asta i s-a părut Celui de Al Optzeci şi nouălea profund neplăcut: cum, adică, să nu ai timp să te bucuri de munca ta? Atunci, ce rost mai au toate eforturile depuse?
Nu l-a lămurit nici Jean-Paul, care i-a replicat că aşa a fost orânduită lumea: cei puternici sunt cei făcuţi să se delecteze din eforturile celor slabi, cei ce le prezintă obiectele satisfacţiilor lor. Şi cărora, într-adevăr, nu li se permite timpul de a zăbovi.
– Munca naşte satisfacţie. Aşa se spune. Dar nu se precizează despre a cui muncă este vorba şi la a cui satisfacţie ne referim. Pentru că rar, foarte rar, este vorba de aceeaşi persoană.
Al Optzeci şi nouălea n-a fost de acord cu aşa ceva, chiar dacă în discuţii repetate, niciodată n-a putut contrazice argumentele aduse de prietenul său.
Geamănul şi Jean-Paul au mai rămas în Polonia până ce au simţit că nu mai au ce învăţa acolo. (Nu pentru că ar fi ajuns să ştie tot, ci pentru că mai mult n-ar mai fi fost în stare să asimileze.) O vreme, s-au complăcut într-un joc: Gotfried le prezenta diferite probleme sub forma unor şarade matematice, iar ei trebuiau să le rezolve şi să le aplice pe teren. De cele mai multe ori nu reuşeau să găsească nici măcar soluţia teoretică, darămite să imagineze şi o schemă practică. „Deci, grădina asta este ca o coală albă de hârtie pe care putem desena orice ne trece prin cap. Deci, asta e bine? Nu, nu e bine, fiindcă nu orice ne trece prin cap este frumos. Dar dacă nu ştim să punem pe coala de hârtie, deci, pe acest teren, ceea ce am gândit, chiar dacă am rezolvat corect jocul cel mai dificil, totul nu rămâne, deci, decât o simplă sporovăială”. Cei doi s-au lăsat prinşi în joc şi, încetul cu încetul, Al Optzeci şi nouălea a reuşit să rezolve câteva dintre şaradele bavarezului. Ceea ce i-a produs satisfacţie, chiar dacă n-a ştiut cum să le aplice pe „coala albă, deci, în grădină”. În schimb, Jean-Paul, rămas mai de fiecare dată neputincios în faţa soluţiilor ghicitorilor matematice, se arăta mult mai bun la partea practică. Până atunci, Geamănul n-a fost niciodată atras de gimnastica minţii şi a început prin a se mira el însuşi de plăcerea resimţită după ce izbutea să-i dea de capăt unei astfel de provocări din parte lui Gotfried. „Pentru că te face să te crezi deştept!” spunea Unul-dintr-unul, iar Celălalt-dintr-unul nu se mai supăra. Era adevărat, rezolvând asemenea exerciţii, se credea într-adevăr mai deştept. Ceea ce le-a mărturisit şi francezului şi bavarezului. „Deci, nu numai de aceea, satisfacţia ta vine, în primul rând, din faptul că ai mai câştigat o competiţie!”, a spus Jean-Paul. „Nu, în primul rând, satisfacţia ta vine din frumuseţea soluţiei!” a spus Gotfried. Iar Geamănul a fost de acord cu amândoi. Şi cu sine însuşi.
Bastonul contelui (29)
În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Geamănul şi Jean-Paul au mai rămas în acolo până ce au simţit că nu sunt în stare de a învăţa mai mult. Pericolul de a repeta experienţa rusească era tot mai mic. Şi iar se întreabă scribul: pentru că Geamănul s-a maturizat şi n-a vrut să mai trăiască încă o dată spaima din palatul de pe insula Vasili? Pentru că şi-a adus aminte pentru ce l-a însoţit pe Jean-Paul în nord-estul continentului, iar lecţiile lui Gotfried chiar i-au schimbat preocupările? Pentru că cei doi-într-unul s-au împăcat?
1 După revolta antinazistă din Varşovia, din 1944, întregul ansamblu a fost distrus cu meticulozitatea specifică armatelor hitleriste „de pedepsire”.
2 „Pentru înţelegerea şi uzul unui von Naumann”?! Lucru ciudat: Familia von Naumann a dat generaţii întregi de arhitecţi de cel mai mare prestigiu.
3 Gotfried va fi unul dintre puţinii câştigători ai lozului cel mare, fiind regeşte răsplătit pentru munca sa. Scribul nu l-a urmărit mai departe şi nu ştie cum a profitat de importantul premiu.
4 „Teoria mai veche, care-şi datora originile lui Galenus, medic al împăratului Marc-Aureliu, imagina procesul vieţii în trei etape: hrana ajunge în ficat, unde se combină cu spiritul natural, altfel spus, este asimilată fizic; de aici, substanţele nutritive sunt purtate prin sânge până la inimă, unde se transformă în spirit vital; din acesta se naşte, în sfârşit, în creier spiritul animal, propriu fiinţelor vii şi care, prin nervi, dă corpului mişcare şi facultăţile cele mai înalte.” (Richard Lewinsohn, O istorie a animalelor Rolul lor în dezvoltarea civilizaţiei umane, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 307.)
5 Cu acele ocazii, starea de încordare izvorâtă din mai veşnicele dispute dintre Primul-dintr-unul şi Al-Doilea-dintr-unul se potolea.
