În loc de concluzie – un avertisment

Sub faldurile grele ale Constituției, acolo unde suveranitatea poporului își găsește expresia în structura reprezentativă a Parlamentului, se strecoară o fisură: traseismul politic, astăzi nu doar tolerat, ci chiar încurajat, devine o rană deschisă în trupul democrației. Când însuși Președintele României, chemat a fi garantul legalității și păzitorul echilibrului instituțional, califică migrația politică drept un fapt constituțional, în loc să o cenzureze cu exigența demnității publice, ne aflăm nu în fața unui gest de reconciliere, ci în pragul dezmembrării legitimității electorale.

Alegerea unui parlamentar pe listele unui partid nu este un simplu contract, ci o asumare solemnă, o încredințare din partea electoratului care a votat nu doar o persoană, ci un program, o doctrină, o apartenență. Când un parlamentar își părăsește partidul în timpul mandatului, nu face un act de voință personală, ci răstoarnă voința suveranului — a poporului — exprimată prin vot. Această migrare deturnează rezultatul alegerilor și falsifică reprezentarea politică, generând o configurație parlamentară străină de cea validată electoral.

Într-un sistem cu adevărat democratic, renunțarea la calitatea de membru al partidului pe listele căruia ai fost ales ar trebui să antreneze automat pierderea mandatului. Nu este nevoie de alegeri anticipate, ci de respectarea ordinii de pe listele electorale — următorul candidat cu un număr eligibil de voturi ar trebui să preia locul vacantat. Doar așa se menține fidelitatea față de votul popular.

Iată însă că noul Președinte, abia pășit pe covorul roșu de la Cotroceni, pare să invite nu la reîntemeierea ordinii, ci la o destructurare a instituțiilor, urmând exemplul predecesorului său care a încurajat fuziuni de partide ca acte de oportunism politic, nu de clarificare doctrinară. Laolaltă cu apelurile făcute de Nicușor Dan pentru formarea unui guvern de așa-zise forțe pro-europene, se întrevede nu o reformă, ci o reeditare a vechii confuzii între forma și fondul puterii.

Partidele politice, deși recunoscute prin lege, ajung să fie golite de sens, tratate ca simple vehicule ale voinței individuale, nu ca structuri ale responsabilității colective. Finanțarea lor, în acest context, nu mai susține pluralismul, ci devine prilej de consolidare a unor grupuri informale — mediatice, instituționale, oligarhice — ce uzurpă funcția lor constituțională.

Astfel, sub pretextul flexibilității și al „modernizării”, se instalează un nou tip de totalitarism — informal, dar eficient, care nu mai are nevoie de forță, ci doar de complicitate și confuzie. În acest spațiu diluat al adevărului, orice contrasens poate fi legitimat, iar orice abuz — normalizat.

Ceea ce pare o simplă migrare politică este, în realitate, un cutremur silențios în fundația democrației românești. Nu e vorba doar de un traseist, ci de trădarea unei logici electorale. Iar când această trădare devine politică de stat, legitimată de cel mai înalt nivel al puterii, se cuvine să ne întrebăm: mai trăim într-o republică sau doar într-o iluzie a iluziei .