Falsa trezire a conștiinței în sistemul judiciar românesc

Au lăsat răul să crească sub roba lor.
L-au privit cum înflorește ca o iederă întunecată pe zidurile tribunalului, cum se întinde printre dosare, cum le pătează onoarea. Și au tăcut.
Ani de zile.

Dar iată-i azi, în sfârșit, ridicând vocea.
Nu pentru victime.
Nu pentru dreptate.
Ci pentru bani. Pentru pensii. Pentru sporuri. Pentru ceea ce credeau de neatins în turnul lor de fildeș.

Sistemul judiciar românesc, acel bastion al echilibrului promis, dar niciodată atins pe deplin, se zbate nu sub povara unei revelații morale, ci sub frisonul unei pierderi materiale.
O „solicitare fermă” vine din partea CSM. Adunări generale ale magistraților convocate nu pentru a condamna derapajele trecutului, ci pentru a apăra stabilitatea… statutului lor.

Cât de multă ipocrizie încape în acest cuvânt — „stabilitate”?
Nu vorbim aici de stabilitatea legii.
Nu de stabilitatea adevărului.
Ci de stabilitatea unui privilegiu.

Unde erau aceste adunări când oameni erau încarcerați pe vorbe șoptite, când probele erau o glumă sinistră, iar hotărârile — un ecou al interesului politic?
Unde era conștiința când judecătorii transformau sala în scenă, iar procurorii jucau rolul de regizori cu textul deja în mână?
Unde era indignarea când adevărul era strivit sub greutatea ordinului?

Azi, când le bate la ușă o reformă timidă — nu una radicală, nu o revoluție, ci doar o corectare de cifre — încep să protesteze.
Pentru că s-a întrerupt fluxul. Pentru că li s-a zdruncinat privilegiul.
Nu suferă pentru justiție.
Suferă pentru sine.

Această mișcare nu este una de rezistență morală.
Este o mișcare de conservare a confortului.
Justiția, când e sinceră, nu strigă doar când e afectată personal.
Strigă atunci când vede o nedreptate, chiar și — mai ales — atunci când nu o doare direct.

Dar ce vedem acum e o robă care flutură în vântul interesului personal, nu al onoarei.
Este un protest nu al verticalității, ci al fricii de pierdere.
Nu al conștiinței, ci al portofelului.

Iar această revoltă, în fond, e o confesiune.
Adevărul pe care nu l-au spus, dar pe care gesturile lor îl strigă:
„Nu vrem să fim drepți. Vrem să fim bine plătiți.”

Ce trist testament pentru o profesie care ar trebui să fie altarul echității.
Ce tăcere apăsătoare au păstrat în anii în care colegii lor făceau pacturi cu răul,
și ce voce stridentă au găsit acum, când li s-a atins confortul.

România nu are nevoie de magistrați care protestează când sunt deranjați.
Are nevoie de judecători care ard pentru adevăr, chiar cu prețul propriei liniști.
Nu robe care ascund tăceri, ci conștiințe care strălucesc prin curaj.

Până atunci, ceea ce ni se oferă e doar un simulacru.
Un joc de umbre pe peretele unei instituții care refuză să se vadă pe sine.
Un ecou al unei dreptăți ratate.

Nu s-a trezit conștiința.
S-a spart, doar, pușculița.
Și i-a trezit.

Din somnul cel de aur  al privilegiilor cum nu mai există niciunde.