Un artist a insultat România pe scenă. Președintele Nicușor Dan a spus că nu trebuie pedepsit. Legea îl protejează, dar societatea nu ar trebui să tacă.
Cazul recent al unui „artist” care a proferat injurii la adresa României în timpul unui concert de la festivalul „Beach, Please!” a provocat o dezbatere la intersecția dintre libertatea de exprimare, responsabilitatea publică și igiena discursului artistic. În centrul polemicii, declarația calmă, dar revelatoare, a președintelui Nicușor Dan: „Nu cred că ar trebui pedepsit din punct de vedere legal”. Să fim atenți, nu a spus că nu poate fi pedepsit, ceea ce ar fi fost o simplă constatare juridică, ci că nu trebuie. E o luare de atitudine, o opțiune ideologică, nu o limitare legală. Un mesaj transmis de la nivelul cel mai înalt al statului și care indică o poziționare clară: disprețul public față de țară nu mai e nici măcar scandalos, ci pur și simplu tolerat.
Codul Penal al României nu prevede sancțiuni explicite pentru „insultarea țării”. România nu este o persoană juridică sau fizică și nici autoritate publică în sensul legii penale. Dar dacă exprimarea vizează românii ca grup național, nu statul ca entitate abstractă, atunci putem vorbi despre posibilă incitare la ură (art. 369 Cod penal). De exemplu: „România e coruptă” este opinie politică, dar „Românii sunt un popor de nimic” reprezinta un atac la identitatea colectivă. Așadar, diferența e între critică și dispreț, între idei și jignirea unor oameni pentru ceea ce sunt.
Instanțele române sunt prudente în astfel de cazuri, dar Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște că libertatea de exprimare nu acoperă ura națională, chiar dacă vine mascată în artă sau improvizație scenică. Democrațiile occidentale au învățat că libertatea de exprimare nu se apără doar atunci când e frumoasă, elevată și cuminte, ci mai ales când e incomodă, vulgară sau provocatoare. A interzice un artist doar pentru că „nu ne place ce spune” înseamnă a păși pe panta alunecoasă a autoritarismului cultural. Dar asta nu înseamnă că orice exprimare e valoroasă. Sau că trebuie tolerata.
În Franța, în 2008, cântărețul Orelsan a fost interzis temporar de la un festival pentru versuri considerate incitatoare la violență împotriva femeilor. Nu a fost arestat, dar a plătit un preț de imagine și de oportunitate. În SUA, Kanye West a fost abandonat de sponsori și colaboratori după declarații antisemite. Nu a fost cenzurat de stat, ci tras la răspundere de societate. În România, nu doar că statul tace, dar și organizatorii, publicul, colegii de scenă. Avem o tăcere generalizată care nu e semn de democrație matură, ci de resemnare cinică. Artistul înjură, publicul aplaudă in transă, presa relatează cu jumătate de voce. Cine se revoltă poate fi catalogat drept „patriot de carton” sau „nostalgic după cenzura comunistă”.
Problema reală nu e libertatea artistului, ci impunitatea grosolăniei. Dacă nu există niciun preț, nici juridic, nici contractual, nici moral pentru disprețul public afișat față de propria țară, atunci problema nu mai e individul. Problema e sistemul de complicități pasive.
Îl poți înjura pe Dumnezeu și scapi cu bine. Poți înjura România și probabil te mai cheamă Selly la festival și anul viitor. Dar nu poți înjura o minoritate, o religie sau o orientare sexuală fără urmări. Nimeni nu cere dosare penale pentru versuri impertinente. Dar putem cere criterii morale și reacții publice. Libertatea e o comoară. Dar când e folosită doar pentru a scuipa în fântână, riscăm ca, într-o zi, să nu ne mai avem nici apa de băut in fântână, nici libertate.
Viorel Ioniță
Suveranismul și suveranistii sunt grobieni exemplari.