O zi cu totul deosebită, o zi de mare sărbătoare, Nașterea Maicii Domnului este prăznuită pe 8 septembrie, primul mare praznic de la începutul anului bisericesc (care începe la 1 septembrie).
„Să prăznuim, dar, nimicirea sterpăciunii omenești, căci ni s-a dezlegat lipsa bunătăților”, spunea Sfântul Ioan Damaschin.
Nu găsim detalii referitoare la Nașterea Maicii Domnului în Sfânta Scriptură, aflăm totuși informații prețioase din scrierile apocrife.
Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-creștină datând din secolul al II-lea, oferă mai multe amănunte despre originea și primii ani ai vieții Maicii Domnului.
Fragmentul care face referire la Nașterea Maicii Domnului, a fost scris în jurul anului 140 potrivit cercetătorilor.
Sfinții și drepții părinți ai Maicii Domnului, Ioachim și Ana, făceau parte din neamuri alese – Ioachim se trăgea din seminția lui Iuda și avea ca strămoș pe regele David, iar Sfânta Ana provenea din seminția preoțească iudaică a lui Levi.
Sfânta Ana era așadar fiica cea mai mică a preotului Mathan din neamul lui Aaron, împlinindu-se astfel profeția că Mesia va avea o dublă descendență: împărătească și preoțească.
Ajunși la vârste înaintate neavând copii, Sfinții părinți Ioachim și Ana au fost de multe ori judecați de cei din jur.
În tradiția evreiască cuplurile care nu aveau prunci erau considerate blestemate de Dumnezeu din cauza păcatelor lor sau a înaintașilor lor.
O veche tradiție ne spune că un evreu din seminția lui Ruben l-a umilit pe Sfântul Ioachim în timp ce se afla în templu spunându-i: „De ce aduci darurile tale înaintea altora? Ești nevrednic pentru că nu ai copii, pentru cine știe ce păcate ascunse!”
Cuvintele acestea i-au afectat foarte mult atât pe dreptul Ioachim cât și pe cuvioasa Ana. Într-o zi de mare sărbătoare, slujnica Iudit văzând-o din nou pe Sfânta Ana plângând, s-a apropiat de ea spunându-i: „Acum nu e bine să te întristezi pentru că a sosit ziua Domnului”.
Astfel, după ani mulți de rugăciune închinate zămislirii de copii, după multe clipe umilitoare trăite de cei doi, într-una din zile, Sfântul Ioachim i-a spus soției sale: „Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea. Mă duc la munte și acolo voi posti și mă voi ruga lui Dumnezeu, să ne dăruiască un copil”.
Atât de mare era dorința lui de a avea un copil, încât nu i-a putut spune soției sale pentru cât timp va fi plecat la rugăciune în pustie, fiind dispus să aștepte oricât va voi Domnul până când îl va binecuvânta. Răspunsul soției sale este în același ton cu decizia lui. În acea stare de aprigă dorință de a avea urmași, Sfânta Ana se roagă Domnului cu ochii plini de lacrimi astfel: „Doamne, Atotțiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul și pământul și toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască și să se înmulțească; Cela ce ai binecuvântat pe Sarra, femeia lui Avraam și a născut pe Isaac la bătrânețe și ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel prorocul, dă-mi și mie roada pântecelui meu și nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naște fiu, sau fiică, îl voi închina Ție cu toată inima și-l voi da să slujească în biserica slavei Tale” (I Regi 1, 11).
Nu din absența rugăminților lor sincere, nici din cauza lipsei credinței lor Dumnezeu nu le dăruise copii celor doi până atunci, ci pentru că nu sosise încă ceasul ca cea care urma să Îl poarte în pântec pe însuși Mântuitorul lumii să vină pe lume și să împlinească cele scrise în Sfânta Scriptură.
Nu mult după plecarea lui Ioachim de acasă în pustiu, îngerul Gavriil se va arăta fiecăruia dintre ei spunându-le că rugăciunea lor nu a fost trecută cu vederea și că Dumnezeu le va trimite binecuvântarea Sa.
Tot el le-a vestit că acest prunc se va umple de Duh Sfânt din pântecele mamei sale și că va fi un vas ales al lui Dumnezeu.
„Și iată un înger al Domnului a sosit spunându-i acesteia: «Ana, Ana, a auzit Domnul rugăciunea ta și vei zămisli și vei naște și se va vesti despre sămânța ta în toată lumea…».
«Ioachime, Ioachime, a ascultat Domnul Dumnezeu rugăciunea ta; coboară de aici; iată, dar, femeia ta, Ana în pântece va lua…» „
Astfel s-a zămislit în urma rugăciunilor și a lacrimilor fierbinți, cea binecuvântată de suflarea Duhului Sfânt și mărită în veci de toate neamurile, cea mai Sfântă între sfinți.
La Nașterea Maicii Domnului, Sfânta Ana a grăit astfel: „Măritu-s-a sufletul meu în această zi și s-a plecat acesteia”. Cea care a devenit ulterior Mama Celui fără de început, a primit numele „Maria”.
Provenind din ebraicul „Aia”, Maria se tâlcuiește „Doamnă”, „Stăpână” iar varianta „Maryam” sau „Miryam” de străveche origine egipteană, are înțelesul de „cea dragă”, „cea iubită”.
Maica Domnului a fost așadar un copil iubit încă dinainte de a se naște, promis chiar din pântecele mamei să urmeze calea Domnului, astfel încât, ținându-și cuvântul dat, la vârsta de 3 ani, Cuvioșii Părinți Ioachim și Ana o duc pe tânăra copilă la Templul din Ierusalim unde va rămâne până în jurul vârstei de 14 -15 ani.
Nașterea Maicii Domnului reprezintă și o confirmare a împlinirii unora dintre prorocirile Vechiului Testament, prin care urma să se deschidă calea venirii Mântuitorului așteptat de toate popoarele lumii.
Născătoarea de Dumnezeu este puntea de legătură dintre Vechiul și Noul Testament. Pentru Vechiul Testament, Maica Domnului este propovăduirea prorocilor, așteptarea drepților, în timp ce în Noul Testament devine desfătarea îngerilor, slava Apostolilor, îndrăzneala mucenicilor, bucuria cuvioșilor, mândria neamului omenesc, pentru aceasta ea este fericită de „toate neamurile”.
Surse: Crestin Ortodox, Ziarul Lumina
