Există trei Românii. Prima e România elitelor osificate — un conglomerat de intelectuali publici, formatori de opinie și oengiști care se cred și, prin ceea ce spun, par a fi, apostolii moralității. Din înălțimea piedestalului lor de puritate în care colegi le sunt îngerii, clamează o Românie ideală, fără păcate și fără compromisuri.
Ei distilează, prin vorbe, perfecțiunea până la greață. Tot ce e imperfect le pute. Sunt convinși că au dreptul exclusiv de a arăta cu degetul spre ceilalți — și o fac cu voluptate. De obicei, nu prea au de unde: trăiesc din contracte mici, burse, sau dintr-un trecut care s-a uzat moral. Când n-au prins un mandat pe la Bruxelles, un contract la vreun mogul media ori o nevastă cu dare de mână, rămân doar cu satisfacția morală că ei sunt mai buni. Și, în ochii unora, chiar par. Noi știm mai bine: nu sunt, pentru că mulți dintre ei, la o evaluare atentă, sunt intelectuali fără operă și politicieni fără bilanț. Dar treacă-meargă, măcar din vorbe dau o speranță și, unii, luați individual, au calități.
A doua Românie este cea a elitelor din mocirla opulentă. Politicieni, oameni de afaceri, „consultanți”, „experți în ceva” care au un singur talent: să fie la un telefon distanță de resursele statului. Trăiesc în paradoxul perfect: o mocirlă morală îmbrăcată în opulență materială. Nu citesc cărți, dar fac legi. Nu construiesc nimic, dar dețin tot. Ei sunt aristocrația subvenționată a României : trăiesc din buget, dar se pozează ca antreprenori. Când îi privești, înțelegi de ce luxul fără merit miroase întotdeauna a corupție.
Și, între aceste două extreme, e a treia Românie. România celor 95% dintre noi. A celor care se trezesc dimineața, își duc copiii la școală, fug la o slujbă, poate două, fac cumpărături, fierb ciorba, se uită în contul de la bancă și trag aer adânc înainte de a doua zi. E România normalității, a bunului-simț, a oamenilor care nu-și permit nici luxul purității teoretice, nici al corupției practice. Și totuși, între aceste trei Românii, se ridică același zid comun: minciuna și tăcerea. Minciuna celor „angelici”, care susțin că ar face minuni dacă ar avea puterea, și minciuna celor din mocirlă, care pretind că ar fi cinstiți dacă n-ar fi obligați să fure. Iar tăcerea majorității — cea mai tragică dintre toate — e cea care ține totul în loc. Ciclu electoral după ciclu electoral, aceiași oameni sunt fentați cu false teme: „vot util” versus „vot pentru Rusia”, „dreapta” versus „stânga”, „salvatori” versus „dușmani ai democrației”. În realitate, e doar același joc: redistribuirea tăcerii noastre între ei.
României de azi îi lipsește ceva esențial: un grup de oameni care poartă în minte și spirit valorile adevărului, ale excelenței și ale curajului moral, dar care să aibă și stomacul tare pentru a coborî în mocirlă după resurse, ca să le aducă în lumina celor care muncesc cinstit. Nu vă mai mirați de succesul Maiei Sandu în Moldova : ea face exact asta. Luptă acolo unde e de luptat, scoate șobolanii din vizuină. Nu se crede un salvator providențial, ci dovedește că e un constructor lucid.
România nu are doar trei fețe, ci și o orbire: nu vede limpede pe cei care ar putea s-o vindece.
Dar vindecarea e încă posibilă, și în România. Poate începe cu o generație care nu se teme să gândească liber, să spună adevărul fără lozinci și să unească competența cu curajul moral. Dacă va apărea un nou partid, el nu trebuie să fie doar o nouă siglă în vitrina speranțelor eșuate, ci o școală de caractere și o forță a meritului. Un loc unde decența să fie strategie, nu slăbiciune, iar performanța — criteriu, nu accident.
România are nevoie de o elită care nu mai fuge de noroi, ci îl curăță. De oameni care nu se revendică nici din puritate, nici din corupție, ci din responsabilitate și curaj. Cum spuneam mai sus, nu de salvatori providențiali avem nevoie, ci de constructori lucizi.
Atunci, poate, liniștea acestei tăceri se va rupe — și se va auzi, în sfârșit, glasul unei Românii care se respectă pe sine.
Asta e conservator? Ce bataie de joc!