Limbajul care poate salva vieți: De ce felul în care vorbim despre violența împotriva femeilor contează

Este mesajul Andreei Groenendijk-Deveau, fondatoarea mișcării „Spune lucrurilor pe nume”, care cere folosirea limbajului activ în relatările despre abuz, pentru a face vizibil agresorul și pentru a nu perpetua stigmatul asupra victimelor.

O mișcare pornită din Londra, cu ambiția de a schimba lumea

Andreea a lansat în Marea Britanie o inițiativă ce vizează modul în care vorbim despre violență – nu doar împotriva femeilor, ci și împotriva copiilor sau bărbaților vulnerabili. Ideea mișcării este simplă: cuvintele nu sunt neutre, iar felul în care formulăm știrile poate ascunde responsabilitatea agresorului.

„Avem o problemă la nivel internațional cu violența”, explică ea.

Mișcarea mizează pe schimbări mici, cum ar fi înlocuirea formulărilor de tipul „o femeie a fost violată” cu „un bărbat a violat o femeie”. Schimbări care, adunate în timp, pot transforma percepția publică asupra agresiunii.

De ce folosirea limbajului pasiv ascunde agresorii

Numeroase studii arată că în mass-media limbajul pasiv este dominant în relatările despre violență sexuală și omor. Cercetările evidențiază că alegerea structurii pasive mută atenția asupra victimei și reduce vizibilitatea autorului infracțiunii. Acest lucru influențează modul în care publicul atribuie vina și responsabilitatea.

Un studiu realizat pe articole din presa americană arată că prezentarea violenței împotriva femeilor prin formulări pasive poate întări stereotipuri și poate trivializa actul violent. De asemenea, stigmatul crește atunci când articolele folosesc cadre narative care pun accent pe izolare, pe învinovățirea victimei sau detalii cu tentă senzațională, ignorând contextul real al violenței.

Alte cercetări confirmă același fenomen: jurnaliștii recurg la pasiv de peste două ori mai des când descriu violența comisă de bărbați împotriva femeilor. Acest tip de formulare crește tendința cititorilor de a vedea victima ca responsabilă sau de a minimiza suferința acesteia.

Pentru Andreea, aceasta este problema centrală.

„Construcțiile pasive ascund agresorul. Când relatăm un abuz în termeni pasivi, cititorul percepe inconștient faptul că lucrurile s-au întâmplat, nu că cineva a făcut ceva”, ne spune ea.

Cum reacționează oamenii când li se cere schimbarea limbajului

Rezistența apare, spune Andreea, din obișnuință.

„Lumea așa a vorbit întotdeauna. (…) Limbajul pasiv este limbajul pe care l-am învățat de mici și care este omniprezent în toate limbile. Așa că, în principiu, reacția inițială este ‘Da, dar ce mare lucru? Sunt doar cuvinte, nu?’. Numai că limbajul nu este ceva neutru. Construcțiile pasive ascund agresorul”, explică ea.

O altă barieră vine din partea presei, care se teme de pierderea traficului. Titlurile care pun victima în prim-plan sunt văzute ca mai emoționale și mai atrăgătoare. Totuși, această alegere are efecte secundare grave: estompează vinovăția făptuitorului și modelează percepția publică asupra cauzelor violenței.

Există și rezistență din partea unor bărbați care percep mișcarea ca pe o „vânătoare” a sexului masculin.

„Mai este însă o problemă și anume că de foarte multe ori făptuitorul este din rândul bărbaților și atunci avem acea reacție viscerală, pe care poate ați observat-o de multe ori, cu bărbați care spun: ‘Dar nu toți bărbații, de ce întotdeauna dați vina pe noi? De ce avem senzația că e aproape o vânătoare de bărbați în rândul celor care se alătură unor astfel de campanii?’. De fiecare dată spun, nimeni nu spune că sunt toți bărbații, dimpotrivă, bărbații sunt aliați foarte importanți ai noștrii în această campanie și ai femeilor și copiilor în general, dar există o categorie de bărbați care sunt foarte agresivi, foarte violenți și este rolul tuturor, și al nostru, și al altor bărbați, și al autorităților să arate foarte clar cine sunt vinovații și să-i identifice foarte clar în rândul publicului, pentru că, din nou, pe termen lung, asta determină o schimbare de atitudine în ceea ce privește violența în rândul societății”, spune Andreea.

Ce se schimbă când trecem la limbaj activ

Studiile în analiza discursului arată că atunci când victimele sunt prezentate în mod pasiv, ele devin invizibile ca persoane și sunt reduse la rolul de „recipient” al violenței. Agresorii, în schimb, primesc mai des descrieri complexe sau circumstanțe atenuante, ceea ce distorsionează realitatea actului violent.

De asemenea, cercetările demonstrează o problemă persistentă în reprezentarea socială a violenței: în multe articole, contextualizarea excesivă a „comportamentului” victimei duce la forme subtile de vinovăție, care estompează responsabilitatea reală.

Andreea explică simplu impactul schimbării:

• limbajul activ îi face vizibili pe cei care aleg să comită violență;
• cititorii înțeleg că agresiunea este rezultatul unei decizii, nu al unei întâmplări;
• responsabilitatea este atribuită corect;
• scade tendința publicului de a căuta justificări în trecutul victimei.

Erorile de limbaj din presa românească

„Limbajul pasiv este omniprezent”, observă Andreea.

În multe articole, numele victimei apare în titlu, iar făptuitorul este menționat abia în a doua parte a textului. Iar prezentarea contextului include adesea formulări care sugerează că victima „și-a căutat-o”:

• „O femeie a fost violată după ce a plecat la o petrecere târziu în noapte.”
• „O femeie a fost omorâtă după ce a decis să divorțeze.”
• „Tânăra a fost ucisă după ce și-a refăcut viața.”

Astfel de enunțuri mută accentul de pe acțiunea agresorului pe comportamentul victimei, ceea ce favorizează exact tipul de percepție socială pe care cercetările îl identifică drept nociv.

Această tendință a fost vizibilă și în cazul tragediei din Cosmopolis, unde presa a scos la suprafață trecutul femeii, prezentând aspecte irelevante: participarea la reality-show, munca de dinainte, viața personală.

„Ne este mai ușor să acceptăm că o femeie trebuie pedepsită decât că un bărbat poate pur și simplu să fie violent, că așa este el. La nivelul societății cumva am ajuns în această poziție în care victima merită să fie atacată, dar un bărbat sau un faptuitor, pentru că nu este vorba doar de bărbați, deși majoritatea faptuitorilor sunt, dar ca să fim corecți, nu sunt întotdeauna doar bărbați. Cumva întotdeauna le căutăm o scuză”, spune Andreea.

Ce spun studiile despre impactul mediatic

Analizele academice din ultimii ani sunt clare:

• presa poate întări mituri despre violență dacă folosește formule ambigue, pasive sau centrate pe victimă;
• articolele din media națională și politizată folosesc mai mult limbaj stigmatizant și reîntăresc stereotipuri;
• atribuirea responsabilității diferă în funcție de construcțiile gramaticale folosite;
• victimele sunt adesea prezentate ca invizibile, în timp ce agresorii primesc individualitate și explicații;

Toate acestea creează un climat public în care violența este percepută ca un fenomen inevitabil sau abstract, și nu ca o alegere, o agresiune clară, comisă de o persoană reală asupra alteia.

Cum pot jurnaliștii să își schimbe practica

Andreea crede că redacțiile pot face această schimbare dacă înțeleg impactul pe termen lung. Sunt câteva reguli simple:

• formulați titlurile cu subiectul agresorului, nu cu victima;
• evitați contextualizările care sugerează vinovăția victimei;
• prioritizați acțiunea și responsabilitatea;
• folosiți limbaj activ și clar;
• evitați detaliile irelevante din trecutul victimei.

Multe instituții media internaționale și ONG-uri cer deja astfel de practici, iar studiile confirmă că ele reduc stigmatul și ajută societatea să înțeleagă corect ce înseamnă violența.

Schimbarea începe cu un cuvânt

Schimbarea limbajului este mai mult decât o chestiune stilistică – este un act de responsabilitate socială.

Mișcarea Andreei își propune exact asta: să facă vizibil adevărul. Să îi numească pe agresori, să redea demnitatea supraviețuitoarelor și să rupă ciclul cultural care normalizează violența.

„Schimbăm azi un cuvânt, mâine un titlu… iar în timp, schimbarea aceasta poate fi cu adevărat importantă”, mai spune Andreea Groenendijk-Deveau.

Ce impact are discursul oamenilor politici

Declarațiile politice pot amplifica stereotipurile care pun vina pe femei și normalizază ideea că acestea sunt „slabe” sau responsabile pentru ceea ce li se întâmplă. Departe de a fi simple opinii personale, aceste mesaje influențează modul în care societatea privește violența.

Numeroase comentarii publice, de la afirmații misogine la etichetări jignitoare, transmit ideea că femeile nu ar avea loc în spațiul public sau că sunt „subordonate” bărbaților. Sunt politicieni care susțin că femeile nu pot ocupa funcții înalte, că nu excelează prin logică sau că rolul lor este doar cel de mamă. Alții folosesc insulte sexualizate, normalizează agresiunea verbală sau validează stereotipuri despre „femeia slabă”. Astfel de declarații nu doar că afectează imaginea publică a femeilor, dar întrețin un climat în care violența este minimizată sau justificată.

„Felul în care formulăm propozițiile influențează direct modul în care oamenii înțeleg realitatea”, subliniază Andreea.

Dacă politicienii folosesc un limbaj degradant, mesajul ajunge rapid în spațiul public și modelează modul în care sunt percepute femeile – inclusiv atunci când sunt victime ale abuzului.

Mai grav este că unele declarații politice dezvăluie lipsă de empatie față de victime, inclusiv atunci când acestea sunt atacate, hărțuite sau ucise. Atunci când oficiali pun vina pe femei pentru violența suferită, sugerează că ele „au provocat” agresorul sau „nu au acționat corect”, ceea ce întărește mentalitatea prezentă adesea și în comentariile din social media. Andreea atrage atenția că exact acest tip de limbaj pasiv-agresiv și de culpabilizare scoate agresorul din ecuație și lasă victima expusă judecății publice.

Într-un climat politic în care stereotipurile sunt validate la nivel înalt, schimbarea modului în care presa relatează devine și mai necesară. Iar responsabilitatea politicienilor este cu atât mai mare cu cât un singur cuvânt rostit într-o conferință, o postare sau o carte poate influența percepțiile și poate alimenta un tip de gândire care afectează milioane de femei. În lipsa unor politici ferme și a unui comportament public responsabil, violența continuă să fie tratată ca o problemă marginală, iar mesajele de la vârful statului pot legitima, chiar involuntar, cultura învinovățirii femeilor.