În vreme ce, săptămâna trecută, Ilie Bolojan se afla în conferință de presă cu Friedrich Merz, vorbind despre relația strânsă dintre România și Germania, dat fiind faptul că se afla în vizită oficială în Germania, subalternul partenerului de dialog al Primului ministru al țării noastre ne informa că suntem la… “și alții”!
Mai precis, Lars Klingbeil (ministrul german de finanțe) făcea publice consultările organizate de Germania (susținută de Franța) cu privire la apariția unui nou format de cooperare în interiorul Uniunii Europene, supra-numit „Europa cu două viteze” (din care fac parte Germania, Franța, Polonia, Spania, Italia și Olanda)!
Deci, nu și România! Putem înțelege că nu mai era loc și pentru țara noastră dar oare diplomația română nu era la curent cu acest nou format? Nu putea fi amânată vizita lui Ilie Bolojan, cu o săptămână sau două, măcar pentru a păstra aparențele importanței pentru Germania a unui “aproape parteneriat strategic” cu România? Poate că atunci suna altfel faptul că Germania și restul statelor membre ale „Europei cu două viteze” au declarat că acest nou format nu este menit să fie un club exclusivist ci un grup de conducere flexibil și că ideea nu este de a diviza UE ci de a permite „acestei coaliții a celor dispuși” să avanseze, mai rapid, proiecte menite să sporească, la nivel global, competitivitatea UE, să consolideze autonomia strategică, să facă Europa mai credibilă în domeniul apărării și industriei, lăsând deschisă ușa altor state membre UE pentru a se alătura ulterior.
Nu putem să condamnăm statele membre ale acestui nou format de cooperare că nu are încredere în România (orice asemănare cu “oile negre” ale UE, precum Ungaria sau Slovacia, este pur întâmplătoare, dat fiind că mai sunt și alte state membre care nu au fost invitate să facă parte din „Europa cu două viteze”)! Dar poate găsim explicații în ezitarea cu care România răspunde la evoluțiile externe recente, dacă este să ne raportăm la ce-și propune acest club (poate nu exclusivist dar asumat în declarații și decizii de politică externă), adică să avanseze mai rapid în ceea ce privește promovarea unor strategii atunci când consensul între toți cei 27 de membri ai UE este prea lent sau blocat din punct de vedere politic.
Poate vom înțelege mai bine de ce România nu a fost invitată (mai ales în comparație cu Polonia), dacă este să ne raportăm la faptul că statele membre ale „Europei cu două viteze” susțin că principiul unanimității din UE și procesul decizional complex împiedică Europa să răspundă rapid la: amenințări geopolitice (Rusia, China, presiunea comercială a SUA din epoca Trump), concurența economică cu SUA și Asia, dependența critică de materii prime, coordonarea în domeniul apărării și securității.
Cum se poate explica invitarea Poloniei și nu a României? Pentru că, nu-i așa, dădea mai bine pentru imaginea României dacă nici Polonia nu era invitată (dat fiind că ne comparăm cu Polonia în multe privințe – flancul estic NATO, ajutorul acordat Ucrainei etc). Putem da vina fie pe geografia continentului european fie pe faptul că asumarea în relațiile de politică externă contează! Poate geografia a contat câ Polonia a fost invitată să fie parte a Triunghiului de la Weimar (Franța, Germania și Polonia) care a fost creat pentru a promova, printre altele, cooperarea pe principalele probleme de politică externă, securitate și apărare ale UE, jucând un rol important în coordonarea răspunsurilor față de acțiunile Federației Ruse, prin consultări premergătoare principalelor reuniuni ale UE și NATO.
Era România, geografic vorbind, prea departe pentru a-și dori să facă parte dintr-un Weimar+? În loc ca, în 2015, să-și dorească să patroneze un Format B9 (România, Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia și Slovacia), ca răspuns la acțiunile militare ale Federației Ruse din Ucraina, cu scopul de a consolida securitatea colectivă și a proteja interesele celor nouă state membre B9? Un format de cooperare care nu a produs nimic concret?
Dacă geografia a fost de vină atunci de ce România nu a încercat să facă mai mult în formatul Black Sea Synergy, înființat în 2008, care s-a dorit a fi un cadru de cooperare al UE cu statele riverane Mării Negre, în domenii precum maritim, energetic, de transport și de guvernanță? De ce nu a reușit România să convingă statele membre UE să abordeze, în acest format, amenințările la adresa securității regiunii, din partea Federației Ruse, precum invaziile militare din Georgia și Ucraina, respectiv amenințările hibride și operațiunile de sabotaj la adresa și altor state din regiune (inclusiv România)?
Poate în 2008 nu era momentul oportun dar, în 2025, Uniunea Europeană a dat publicității o strategie pentru regiunea Mării Negre, ca o recunoaștere a importanței geopolitice a regiunii, semnalând că-și dorește să implementeze o strategie pe termen lung pentru contracararea agresiunii rusești.
Această nouă strategie a UE pentru Marea Neagră prevede inclusiv crearea unui Centru de Securitate Maritimă la Marea Neagră, pe care UE a acceptat să-l amplaseze în România, pentru a servi drept sistem de avertizare timpurie și pentru a asigura protecția infrastructurii critice care se confruntă constant cu amenințările rusești.
Să ne punem speranța că eforturile pe care le va depune România pentru operaționalizarea acestui centru UE la Marea Neagră ne va aduce mai aproape de a fi invitați în noul format UE?
Sau faptul că, deși până nu demult, România părea că optează pentru parteneriatul Strategic cu SUA în domeniul achiziției de armament (F16, HIMARS, PATRIOT), “lista de cumpărături” din SAFE ne arată o pivotare spre Uniunea Europeană (rachete, elicoptere și sisteme-radar produse în Franța, respectiv sisteme de apărare aeriană produse în Germania)?
Pentru că Ilie Bolojan a declarat că a discutat cu Friedrich Merz despre faptul că România şi Germania împărtăşesc aceeaşi viziune despre importanţa restabilirii păcii şi securităţii în regiunea Mării Negre: „I-am prezentat domnului cancelar obiectivele şi acţiunile noastre pentru apărarea Flancului Estic şi asigurarea securităţii în zona Mării Negre. Apărarea aeriană este una dintre priorităţile noastre, iar contribuţia Germaniei în acest domeniu este necesară şi apreciată”.
Pentru că, a fi cu Europa nu înseamnă că ești împotriva SUA! De ce spun asta? Deoarece noua Strategie Națională de Apărare a SUA menționează că aliații europeni ai NATO pot să-și asume responsabilitatea principală pentru apărarea convențională a Europei, cu un sprijin „limitat, în domenii critice” din partea SUA (a se citi descurajarea nucleară a Federației Ruse).
Este cazul să înțelegem că a fi parte a vocii Europei în NATO nu înseamnă a fi împotriva SUA! Pentru că România este deja parte a scutului antirachetă construit de SUA în Europa și avanpost avansat la Marea Neagră, adică parte a participării SUA la apărarea Europei, chiar în noua formulă din Strategia de apărare a SUA din 2026 : „limitat, în domenii critice”!
