Regretatul Daniel Vighi, cunoscut scriitor şi militant civic timişorean, m-a întrebat, cu mulţi ani în urmă, dacă îi pot confirma existenţa ca refugiat, pe teritoriul României, după Al Doilea Război Mondial, a unui fost partizan din cadrul formaţiunilor insurgente care au luptat pentru independenţa Ucrainei. I-am răspuns că, teoretic, aşa ceva era posibil să se fi întâmplat (în ciuda comunizării destul de rapide a României, începând din 1945), ba chiar că anumite zvonuri, extrem de prolixe, au existat în acest sens (îmi veniseră în minte, cel puţin, unele menţiuni dintr-un interesant roman al lui Petre Sălcudeanu). Şi cam atât, întrucât precizam că nu am găsit nicio dovadă în acest sens. Asta se întâmpla, însă, spre mijlocul anilor 2000. Într-un timp aşa de îndelungat, nici cunoaşterea nu poate doar să bată pasul pe loc.
Întrucât, pe de o parte, întrebarea lui Daniel îmi rămăsese în minte (îmi displace să dau răspunsuri relative şi pur intuitive), iar pe de alta, deoarece în cadrul repetatelor mele participări la conferinţe pe teme de istorie organizate pe teritoriul Ucrainei m-am străduit să vin, cât de cât, cu elemente noi din trecutul relaţiilor comune, am aruncat, periodic, priviri curioase prin dosarele rămase de pe urma fostei Securităţi.
Tema propusă de intelectualul timişorean căpătase, în plus, o acută actualitate şi din perspectiva intensului ajutor financiar, politic şi militar pe care România îl acordă Ucrainei, pentru susţinerea efortului acesteia de a rezista invaziei ruseşti. Acest ajutor şi acest efort sunt de natură să inspire paralelisme istorice dintre cele mai interesate, iar revelaţiile documentare, produse treptat, sunt de natură să arunce, de multe ori, o lumină pozitivă asupra generozităţii societăţii româneşti.
Sperăm ca armata ucraineană să nu fie nevoită să se refugieze la noi
Desigur, sperăm ca armata ucraineană să nu fie nevoită să se refugieze la noi, în anii următori, însă putem, deja, constata că, la fel ca în ultimii patru ani, atât după Primul Război Mondial, cât şi la finele celui de Al Doilea, refugiaţi ucrainieni au bătut la porţile României. Desigur că tipul şi nivelul ajutorului acordat de România a diferit foarte mult în cele două momente cruciale ale secolului al XX-lea, datorită aspectului fundamental reprezentat de instalarea ocupaţiei sovietice şi pe teritoriul ţării noastre, începând cu anul 1944. Astfel, revoluţia bolşevică din fostul imperiu ţarist, declanşată în noiembrie 1917, precum şi consecinţele violente ale acesteia au provocat mai multe valuri de refugiu către România. Chiar în primul val au fost prezenţi şi emigranţii militari ucraineni, deoarece trupele regimului bolşevic de la Moscova au ocupat Ucraina, în anul 1919. Conform istoricului Vadim Guzun, emigraţia militară ucraineană din România „s-a edificat în jurul regimentului condus de colonelul Hnat Porohivski”, care luptase anterior în armata lui Symon Petliura, membrii acesteia primind azil şi ajutor material din partea statului român, în timp ce numărul total al noilor emigranţi ucrainieni din România ajungea, la începutul anului 1922, la 6.000, conform datelor oficiale (care asimilau o parte a ucrainienilor emigraţiei albe ruseşti) şi la 20.000, conform estimărilor făcute de înşişi aceşti emigranţi.
Emigranţii au încercat, în perioada interbelică, să menţină rezolvarea chestiunii ucrainiene în atenţia guvernelor şi a opiniei publice. În ceea ce îl priveşte pe Hnat Porohivski, acesta a parcurs, ulterior, o istorie cu totul aparte, căruia învelişul romantic nu i-a lipsit, dar care ar merita un spaţiu mult mai extins pentru a fi expusă. În cele din urmă, acesta a fost răpit din România, de către contraspionajul militar sovietic, în noiembrie 1944, decedând, în anul 1952, într-un lagăr aflat chiar pe teritoriul Ucrainei sovietice. Atât în testamentul său spiritual, pe care l-a redactat în limba română, cu puţin timp înainte să fie capturat de faimosul SMERŞ, cât şi în cadrul procesului care i-a fost organizat în Uniunea Sovietică, Hnat Porohivski a transmis posterităţii convingerile lui patriotic-democratice şi, de ce nu, exemplul unei activităţi care nu fusese inspirată de considerente materiale, ori de arivism (în acest sens, datorăm importante revelaţii documentare istoricului român Vadim Guzun şi celui ucrainean Valeriy Vlasenko).
În depozitele de arhivă ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii se găseşte un foarte interesant (în opinia mea) dosar din fondul Penal, cu nr. 23146, care conţine patru volume şi este intitulat „Organizația banderistă – 1945, Maruseac Petru și alții”. Dosarul se deschide cu un tabel al arestaților (care cuprinde 36 de arestați, în mai multe tranșe, începând cu 31 iulie 1945 și terminând cu 17 ianuarie 1946). În fruntea grupului se afla Petru Maruseac, din localitatea Ulma Rădăuți, care a fost arestat la 28 noiembrie 1945. Inițial, Curtea Marțială din Iaşi deschisese dosarul nr. 2758/1945, referitor la Mișcarea „banderistă” din regiunea județelor Rădăuți și Câmpulung Bucovina, tot Petru Maruseac fiind considerat conducătorul acesteia. Din documentele dosarului, mi-au atras atenţia, printre altele, declaraţiile a două femei. Astfel, Sidonia Zelencu, din localitatea Brodina, afirma că: „Discutând cu Maria și Ana Scraba, Maria Marocico mi-a spus că așa precum în Rusia luptă fetele și femeile, așa trebuie să lupte și femeile ucrainiene. Ea a spus că a organizat în Ulma un nucleu de fete de două persoane și ea șefă”. Iar Ana Scraba, tot din Brodina, soția lui Silvestru Scraba, directorul școlii din această localitate (care fusese achitat de Tribunalul Militar din Iaşi, unde grupul lui Maruseac a beneficiat, în 1946, de o sentinţă foarte blândă), arăta că: „Soțul meu s-a ocupat cu școala, introducând tradiția românească în acea comună. În anul 1943 soțul meu a aflat că la Putila și nordul Bucovinei se organizează o mișcare a banderiștilor. Vrând să afle scopul mișcării a căutat să afle ce oameni activează în această mișcare. Aflând că Ioan Ivanesciuc din Ulma și Daneliuc din Rusca activează în această mișcare a încercat să se apropie de ei, luând contact în câteva rânduri cu dânșii”. Ea confirma arestarea soțului ei după acest episod și condamnarea lui la 10 ani de înschisoare, pentru care „a fost trimis la Aiud”, însă după ruperea relaţiilor României cu Germania, în 1944, acesta a putut reveni acasă. Într-un proces-verbal încheiat la postul de jandarmi Izvoarele Sucevei, la 7 ianuarie 1946, Pavel Tiron, născut în localitatea Serghieni din judeţul Rădăuți, se declara „refugiat în comuna Brodina de Jos” și că avea patru copii, toți „rămași în teritoriul URSS”, că „în judecată și condamnat nu am mai fost dar decât în anul 1945 am fost arestat pentru politica banderistă, dus la Iași am avadat din beciul prefecturei de poliție din Iași, fără să fiu condamnat sau judecat” şi că „pe la sfârșitul lunei septembrie 1945, am evadat din închisoarea prefecturei de poliție din Iași, unde eram arestat de către jandarmii din Brodina pentru că am făcut parte din organizațiunea politică banderistă”. Conform altor menţiuni existente în arhiva fostei Securităţi, în mişcarea banderistă ar fi fost implicaţi şi unii etnici români. Conform unor documente ale grupei de informaţii ale Jandarmeriei, de la sfârşitul anilor `50, ar fi fost români atât învăţătorul Silvestru Scraba (originar şi el din Nordul Bucovinei), cât şi Vasile Marocico, care a fost uşor atins de gloanţe în cadrul unei lupte cu soldații sovietici, cu ocazia uneia din desele incursiuni pe care banderiștii din judeţul Rădăuți le-au făcut peste granița sovietică. La rândul lui, Tiron Pavel afirma, într-o declaraţie din anchetă, că era de „naționalitate huțan”. La ora actuală, aşadar, putem spune că există unele confirmări documentare atât ale trecerii pe teritoriul actual al României a unor partizani independentişti ucrainieni, ba chiar şi a unor incursiuni efectuate pe teritoriul sovietic, lansate de aceştia având România ca bază de pornire.
Ca urmare a privirilor curioase aruncate prin arhive, în ultimii ani, am ajuns să cred că interesul intelectualilor români, în special al celor anticomunişti, pentru problema ucraineană s-a întins, cu un grad mai ridicat sau mai scăzut, în funcţie de evenimente, pe tot parcursul regimului comunist. De asemenea, teritoriile ucrainiene din componenţa Uniunii Sovietice (denumite chiar cu numele „Ucraina”) sunt o chestiune destul de prezentă în documentele elaborate de fosta Securitate, poliţia politică a regimului comunist din România. De fapt, acest interes, chiar foarte pronunţat, a existat şi din partea organelor de informaţii ale României democratice, între cele două războaie mondiale. Acesta ar fi, deja, un alt subiect.
Romanii se conving tot mai mult ca Cnsas este un oengeu. In rest, ‘afara-i vopsit gardu’ si-nautru-i leopardu'”.