Pe 19 noiembrie s-au împlinit opt decenii de la alegerile parlamentare care au rămas cunoscute, în istorie, ca scrutinul fraudat de către comuniști. Consecința nemijlocită a acestei scandaloase acțiuni a fost condamnarea României la comunizare și sovietizare forțată. În virtutea unor obișnuințe, s-ar putea presupune că toată lumea a acceptat abuzul, conformându-se, mai întâi, rezultatului […]
De ce nu este „lăsată” România să procedeze așa cum au procedat, anterior, multe alte state membre ale U.E. și, mai ales, cine nu o „lasă”?
De fapt, criza poloneză este o veste proastă pentru toată lumea. Cel puțin, ar trebui să fie. Pentru noi, este în mod special o veste proastă.
Pentru România, însă, numele lui Didier Reynders este legat și de o îndelungată și umilitoare controversă care ne-a implicat, în planul integrării efective în Uniunea Europeană.
În vremea guvernării lui Viktor Orbán, interpretarea oficială a revoluției de la Budapesta a suferit unele modificări
Lipsa de patriotism a unor concetățeni, un fapt, de altfel, mai mult decât evident, este destul de des reclamată de către diverși oratori sau autori.
Nu este nici prea drept să lăsăm chiar totul în seama guvernului, atâta timp cât cu toții contribuim la crearea și la menținerea unei percepții negative asupra a tot ce ține de situația României.
Această capacitate de a transforma tragedia în motiv de celebrare este specifică sârbilor, un popor care aniversează, nu comemorează, marea lui înfrângere de la Kosopolje, din iunie 1389.
Chiar și autorul postării apocaliptice a revenit, oarecum, asupra propriilor predicții. „Nu, nu asistăm la prăbușirea pe care par să și-o dorească unii și alții.
La ora actuală, se pare, într-adevăr, că scenariul unirii celor două state care au ca limbă oficială româna începe să fie, realmente, luat în calcul, pe plan european.
Din ce în ce mai multe drone „infractoare” vin pe capul nostru, punându-ne, tot mai mult, în pericol, într-o evoluție care pare, de cele mai multe ori (fără a exclude factorul hazard), o operațiune organizată
În documentele Securității, expresia „element palavragiu” care se referea la persoane aflate în diferite forme de supraveghere informativă nu era neobișnuită.
Străinii au fost mereu ținuți sub lupă în regimurile comuniste, iar memoriile – de la Golda Meir la Ana Blandiana – arată cum supravegherea se transforma în ritual.
Uluit, deținutul Soljenițîn și-a declarat chiar îngrijorarea pentru eventualitatea în care s-ar putea întâlni, după eliberare, cu spionul român.
O serie de informații presărate, ici-colo, prin documentele Securității, nu revelează fațete necunoscute ale lui Elie Wiesel.
În contextul dezbaterilor privind cheltuielile din SAFE, ministrul Apărării a încercat să explice faptul că dronele sunt moralmente perisabile.
De ce s-a hotărât, deci, dictatorul de la Minsk să intre şi în rândul personalităţilor politice care au insomnii la gândul unirii celor două state care au drept limbă de stat româna?
Securitatea nu doar vâna „dușmani ai poporului”, ci își făcea și propriile clasamente sângeroase. În birourile lor, anchetatorii alergau după arestări ca după puncte la întrecerea socialistă.
Octavian Roske s-a stins cu repeziciune, lăsând în urmă regretul că, poate, cine ştie, am fi putut face ceva, dar nu am făcut, crezând că nu putem şi sperând că lucrurile se vor rezolva.
Ar fi fost dificil să nu îmi amintesc şi de romanul „La borna 203“, publicat, prin 1951, de Alexandru Jar (născut Solomon Iacob).
Un interes special l-a nutrit poliţia politică pentru un anume „Valentin”, pe care „Caius” l-a folosit ca model,
În principiu, ocupaţia de politician, în particular cea de parlamentar, nu este o meserie.
Rareori, am „executat” o fugă aşa de penibilă de unele evenimente, ca la sfârşitul săptămânii trecute, atunci când s-a disputat „Final Four”-ul Ligii Campionilor la handbal feminin (semifinale, finală mare, finală mică). Prin urmare, dacă aş fi aplicat, în mod conştient, tactica împărtăşită cititorilor de către minunatul publicist Ioan Chirilă, într-o la fel de fascinantă […]
Dacă după incidentul de la Galaţi, politicienii păreau foarte hotărâţi, acum, după Constanţa, nu prea mai ştiu ce să spună.
Rareori, s-a văzut un eveniment aşa de insolit precum concertul de la Bucureşti al lui Maksim Anatolyevici (Max) Korzh, din 23 mai 2026. Judecând după aparenţe, autorităţile noastre s-au regăsit, în faţa acestui eveniment, în starea lor naturală, pe care mult le place să şi-o atribuie singure. Adică, au fost profund „surprinse nepregătite”. Sigur, asta […]
Alexandra Căpitănescu este nu numai solistă, ci şi studentă (mai precis, masterandă, fiind deja licenţiată în fizică) şi, totodată (…)