Memoria ca oglindă: sârbi și cehi pe dealurile Dobrogei

Această capacitate de a transforma tragedia în motiv de celebrare este specifică sârbilor, un popor care aniversează, nu comemorează, marea lui înfrângere de la Kosopolje, din iunie 1389.

Memoria ca oglindă: sârbi și cehi pe dealurile Dobrogei

Această capacitate de a transforma tragedia în motiv de celebrare este specifică sârbilor, un popor care aniversează, nu comemorează, marea lui înfrângere de la Kosopolje, din iunie 1389.

   

Împlinirea a 110 ani de la intrarea României în Primul Război Mondial a implicat rememorarea unor evenimente de impact și asupra memoriei afective a altor națiuni, vecine nouă. Unele din acele fapte istorice au o semnificație pozitivă și pentru noi, altele dimpotrivă. Așa, de pildă, înfrângerea noastră de la Turtucaia, care e de tristă amintire în ce ne privește, dar de glorioasă aducere aminte pentru vecinii noștri bulgari (chiar dacă, spre deosebire de noi, aceștia au ieșit învinși din război). Interesant și, deopotrivă, îmbucurător este faptul că și în acest an marea bătălie din Cadrilater a fost rememorată în comun, de partea română și cea bulgară. Așa cum a remarcat reputatul istoric Daniel Cain, această colaborare constituie un exemplu de succes, dar foarte rar întâlnit, în plan european, de asumare în comun a unui trecut de luptă (confruntarea româno-bulgară din primele decenii ale secolului trecut a implicat, din nefericire, mai mult decât aspectele militare, ocazionând un nivel al resentimentelor și chiar manifestarea unei ferocități ieșite din comun).

Luna septembrie 2026 a marcat, însă, și împlinirea a 11 decenii de la așa-numita „epopee dobrogeană”. După șocanta noastră înfrângere de la Turtucaia, în succesiunea luptelor defensive din cea mai tânără provincie a Regatului României a fost implicată, de partea noastră, Divizia 1 de voluntari sârbi, care a cunoscut aici și gloria conferită de eroismul specific vecinilor noștri dinspre sud-est, și tragismul unei rate de pierderi teribil de mari. Voluntarii, recrutați din lagărele de prizonieri austro-ungari de pe teritoriul Rusiei, erau, în marea lor majoritate, sârbi, dar nu numai: acestora li s-au adăugat croați, sloveni și cehi. Mulți dintre ei și-au găsit un eroic sfârșit pe teritoriul Dobrogei, unde autoritățile românești le-au dedicat o serie de monumente comemorative.

La această aniversare (organizată, pe plan local, de Costin Scurtu, Remus Macovei, Emilia Ursein, Milenco Luchin și Liubița Popadici), au participat peste 70 de sârbi, în special din Novi Sad, dar și un grup de delegați din Cehia. Cei din Serbia, cel puțin, este cert că au fost urmașii biologici direcți ai voluntarilor de la 1916. Aceștia și-au luat foarte în serios rolul de actanți ai perpetuării memoriei naționale și nu au confundat această călătorie (doar) cu una turistică. În cazul unora dintre ei, binișor trecuți de prima tinerețe, nu a fost prea greu de imaginat, judecând după intensitatea atent controlată a emoțiilor și atitudinea corporală plină de demnitate, nici directa lor participare la războaiele și/sau mișcările revoluționare care au bulversat spațiul iugoslav în întregul ultim deceniu al secolului trecut.

Cel mai interesant moment de urmărit a fost „asaltul” pașnic asupra dealurilor de la Deleni, locul în care tranșeele voluntarilor sârbi și, mai ales, cei care le ocupau au oprit, pentru multă vreme, impetuoasa ofensivă a lui Mackensen. De teama buruienilor de tot soiul care au năpădit locul, în ultimul timp, făcând aproape de nedetectat poziția exactă a vechilor tranșee, gazdele le-au propus oaspeților să renunțe la urcușul pedestru până pe culmile Delenilor, pe care le-ar fi putut contempla, mult mai comod, de la distanță. „We need to go there!”, au răspuns cei sfătuiți să adopte soluția mai ușoară. Deci, nu că „vor” să meargă, ci că „au nevoie” să ajungă acolo, sus, printre ciulini. Expresia lor facială exprima, în acel moment, o voință de neclintit, astfel că nimeni nu a mai insistat în tentativa de descurajare a expediției. Ascensiunea s-a petrecut aproape ca un salt înapoi în timp, într-o liniște aproape deplină. Locul cu tranșee a fost descoperit cu repeziciune și sârbii s-au apucat, în aceeași solemnă liniște, să smulgă buruienile care le obturau. Unii dintre ei, au luat câte un pic de pământ românesc (pe care au luptat străbunicii lor) în niște sticluțe pentru apă, exclamând, apoi, bucuroși: „Polje! Zemlja!”. După aceea, au și cântat în vârful dealului, stârnind un efect auditiv neașteptat și deosebit de impresionant, din perspectiva locuitorilor din Delenii aflați în vale, care nu prea pricepeau ce anume se întâmpla acolo, sus. Nu au lipsit nici blajinele scene de „fraternizare” cu animăluțele ieșite în drum. Cehii au participat și ei, cu aceeași seriozitate, la ascensiunea de la Deleni, asigurând și o spectaculoasă alternanță a steagurilor celor două țări, care au fost desfășurate în preajma bătrânelor tranșee.

O aniversare similară a luptelor din Dobrogea ale Diviziei 1 Voluntari Sârbi a mai fost organizată și în urmă de zece ani. De data aceasta, însă, s-au produs revelații care nu erau posibile în anul 2016. Câțiva dintre cei veniți din Vojvodina și-au recunoscut, în direct, străbunicii proprii în imaginile filmului documentar „Epopeea dobrogeană”, pe care l-au putut viziona, în ultima zi a manifestărilor aniversare, la Cercul Militar din Medgidia. Nu mai puțin semnificativ este și faptul că acest film, plin de empatie, este rolul colaborării a trei sârbi, unul nativ din Banatul Românesc, ceilalți doi emigranți veniți la noi, din Serbia vecină (regizor și scenarist Siniša Dragin, producător Raico Cornea, actor Marko Adžić).

Nu cred a greși spunând că manifestările organizate, pe 6-8 septembrie, în județul Constanța, au facilitat contactul direct nu numai cu aspecte ale istoriei comune, ci și contemplarea spiritului sârbesc, despre al cărui colorit specific se vorbește și se scrie la noi, de multă vreme. Chiar fără a cunoaște cele ce s-au scris și s-au spus, doar urmărindu-i pe descendenții veniți, mulți dintre ei pentru prima oară, din Novi Sad, Belgrad sau Valjevo, nu prea te mai miri cum de efortul diviziei de voluntari sârbi venită pe frontul românesc a fost unul suprem, încă din primele zile de luptă. Conform mărturiilor unora dintre participanții de pe frontul dobrogean, citate în film, până în septembrie 1916, „nu am văzut, nici auzit, vreodată ca o armată să se lupte cu așa curaj ca cea sârbească” și „atacul, pentru sârbi, e o adevărată bucurie”. Această capacitate de a transforma tragedia în motiv de celebrare este specifică sârbilor, un popor care aniversează, nu comemorează, marea lui înfrângere de la Kosopolje, din iunie 1389. Astfel de calități îl recomandă ca o parte inseparabilă a unei Europe civilizate și democratice. Iar locul acordat memoriei istorice este oglinda în care se reflectă conștientul colectiv al oricărui popor.

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.