Pe 31, sâmbătă dimineața, pe când mă aflam în fața cafelei, actul de contemplație mi-a fost stricat de tulburătoarea știre despre evenimentele care zguduiseră, peste noapte, Polonia. A urmat, timp de vreo trei zile, o cavalcadă de știri și comentarii despre situația creată în jurul Tribunalului Constituțional de la Varșovia. În mass-media de la București, s-a putut remarca, încă din primele ore ale crizei, jubilația cu care susținătorii subînțeleși ai ambelor tabere implicate în conflict (premierul Tusk, respectiv președintele Nawrocki) au întâmpinat evenimentele, absorbind, aproape cu voluptate, tensiunea care s-a creat. Au fost postate fotografii pe care, deși înfățișau numai câțiva demonstranți, scria, mare (și nu oricum, ci în engleză, pentru ca știrea să pară preluată din surse anglo-saxone, adică credibile): „Polonia în haos!”.

Textele publicate au fost pline de obișnuitele clișee care sunt foarte populare la noi, dar par la fel de cuplate cu realitatea concretă de la Varșovia pe cât sunt avioanele supersonice legate de firul de iarbă crescut sub culoarul lor de zbor. Desigur, fiecare grupare ideologică de la noi a căutat să capitalizeze ceva de pe urma conflictului Tusk – Nawrocki, considerându-se, astfel, confirmată în ideile ei privind situația internă a României. În ultimul timp, orice eveniment petrecut în Europa, în America sau chiar în Asia este, automat, tradus în termenii preciși ai polemicilor politice autohtone, uitându-se că alegătorii de aiurea nu la noi se gândesc atunci când votează și că liderii lor nu la modelul românesc se raportează, dacă iau o decizie sau alta în politica externă.

Prin urmare, toată lumea pare că se bucură de izbucnirea crizei poloneze. Sper că, în spatele panglicăriilor care tind să acopere reflecția profundă ce trebuie să caracterizeze lumea politică, există, în țară, și foruri care fac analize serioase, contabilizează factorii de declanșare și proiectează variantele de poziționare pentru toate modalitățile imaginabile în care criza de la Varșovia se va încheia. Nu știm exact când, nici cum, dar ea se va încheia.

Criză instituțională în Polonia. Tusk îi cere președintelui Nawrocki să recunoască noii judecători

De fapt, criza poloneză este o veste proastă pentru toată lumea. Cel puțin, ar trebui să fie. Pentru noi, este în mod special o veste proastă. Polonia este unul dintre puținii noștri aliați care dau, efectiv, conținut declaratului parteneriat bilateral, iar asta este extrem de important (și) pentru noi, atât în ceea ce privește afacerile flancului estic al N.A.T.O., cât și pentru relevanța pe care o merită așa-numitul format „București-9” (însăși faptul că Polonia a acceptat ca, în istoria diplomației, să fie consacrată denumirea „B-9”, și nu „Varșovia-9”, care ar fi fost la fel de bună, spune câte ceva despre calitatea parteneriatului bilateral).

În mod normal, numai inamicii Poloniei se pot bucura de gravul conflict produs la Varșovia. Și, mai degrabă, celor dezinteresați de situația României le-ar putea surâde ideea escaladării acestei crize. Se vorbește deja, la noi, despre un iminent „război civil” în Polonia. Zicerile și prezicerile tari au devenit un obicei reflex în presa și, mai ales, în online-ul nostru.

Mai există, însă, un aspect al poziționării românești față de criza poloneză, deoarece Trustul Deprimării Naționale a sesizat, imediat, o nouă oportunitate de a săpa la temelia moralului nostru colectiv. Și a și valorificat, pe loc, noua oportunitate.

CIteste si: Cine este atacatorul din Cracovia. Strungar de 25 de ani, fără cazier, cu permis de armă și posibile legături cu extrema dreaptă

Conturile de „social media” ale „creatorilor digitali” asociați zonei numite „suveraniste” au fost aproape inundate de mesaje repetitive, aproape obsesive, în legătură cu presupusul nivel, sau caracter incalificabil al națiunii române. Toate, foarte scurte: o singură propoziție-sentință, fără niciun argument sau dezvoltare a ideii. În aceste postări sunt colportate două teze. Conform primeia, poporul român este așa și pe dincolo, în timp ce poporul polonez, iată, este contrariul, deoarece se revoltă. Această teză este total nerealistă, deoarece în fața Tribunalului Constituțional din Varșovia s-au adunat, se pare, numai câteva sute de protestatari (nici la noi nu sunt mai puțini), cu toate că însuși președintele statului, harismaticul Nawrocki, s-a pus în fruntea lor. Nu a avut loc nicio revoluție în Polonia, iar părerile cetățenilor polonezi, în legătură cu ceea ce se întâmplă în aceste zile, cu siguranță că sunt foarte împărțite. De altfel, la începutul guvernării Tusk, televiziunea publică de la Varșovia a fost supusă unei intervenții guvernamentale foarte dure (cea de la Tribunalul Constituțional e mai blândă), fără să îi urmeze nicio revoluție, nici măcar un protest cât de cât serios. A doua teză spune că poporul polonez „are președinte” de nota 11, spre deosebire de România. Și aceasta este cam lipsită de logică, deoarece tot poporul polonez îl are și pe premierul Tusk, adversarul ireductibil al lui Nawrocki.

Așadar, oricum o dai, trebuie să iasă la iveală ideea că poporul român este într-un anume fel (termenii utilizați în aceste postări sunt incalificabili, iar reproducerea lor nu ar avea niciun rost). În legătură cu această insistență formidabilă, aș avea și eu, tot două teze. Prima, că nu avem de-a face cu persoane reale, care, cu toate, s-au pomenit, brusc, cu exact aceleași cuvinte în vârful… tastaturii și care nu au altă treabă decât să tot repete acele mesaje românofobe. Nu mă refer aici la boți, deși nici ipoteza asta nu e de lepădat, ci la identități multiple și false, de pe care câteva persoane, anume angajate, postează, la nesfârșit, ușor recognoscibilele mesaje cu pricina. Dacă așa stau lucrurile, atunci ar merita văzut cui îi folosește această operațiune psihologică (anumitor propagandiști de la Moscova, cel puțin, aș crede că da), cine savurează atmosfera care se crează și… cine dă banii. A doua teză ar fi că avem de-a face cu persoane reale, copleșite de grijile vieții de zi cu zi, înrăite de disprețul cu care le tratează clasa politică, descurajate, poate, și de unele probleme personale, care găsesc cu cale că așa își pot exprima oful. Nimeni nu are dreptul să disprețuiască asemenea oameni! Dacă ei, într-adevăr, există, ar trebui ca cei capabili să le îmbunătățească soarta să stea de vorbă cu ei, să le înțeleagă ofurile și să încerce să îi împace, rezolvându-le din probleme.

Citeste si O victorie a Trustului Deprimării Naționale: cazul ratingului de țară

Criza din Polonia nu încerc să o interpretez aici. În opinia mea, totuși, și Tusk, și Nawrocki sunt de bună credință și încearcă, primul, să depășească un blocaj instituțional, al doilea să își prezerve dreptul de veto în numirea judecătorilor constituționali. Practic, ambii au dreptate, în felul lor. Nawrocki are un anumit avantaj, deoarece știe că improvizarea unei proceduri, în parlament, nu poate compensa absența învestirii, de către președinte, a judecătorilor. Tusk, pe de altă parte, s-a dovedit foarte abil invocând, în toiul crizei, o „posibilă amenințare” la frontiera de est, amenințare care ar fi fost rezolvată de forțele armate trimise la graniță, dar despre care se spune, în același timp, că nu este sigur a fi existat.