„Pentru mine obiectele sunt ca niște funii care leagă comunitatea”

Scriitoarea Moni Stănilă explorează experiența rezidenței Terra Memoriae, desfășurată pe Via Transilvanica, în Bucovina, unde întâlnirile cu oamenii, tradițiile locale, obiectele cu valoare memorială și frumusețea peisajelor au devenit surse de inspirație literară. În dialog, vorbește despre relația dintre memorie și identitate, despre patrimoniul viu al comunităților rurale, despre schimbările care amenință unele tradiții și despre felul în care o călătorie la pas poate transforma perspectiva asupra unui loc. O conversație despre apartenență, descoperire și puterea poveștilor de a ne reconecta cu România autentică.

Cotidianul: Cum ai primit propunerea de a participa la rezidența Terra Memoriae și ce te-a atras la ideea de a explora Via Transilvanica din perspectiva unui scriitor?

Moni Stănilă: Cu mult entuziasm. Am acceptat propunerea fără să înțeleg din prima toate angajamentele. E o propunere care te provoacă, dar te și răsplătește. Pe de o parte te întrebi cum poți sintetiza o astfel de experiență într-un text literar, pe de altă parte e bucuria de a face parte, fie doar pentru o perioadă, dintr-un proiect de anvergura Viei Transilvanica, un proiect uriaș, care te învață despre o Românie frumoasă, realitate de care cei mai mulți dintre noi s-au dezobișnuit sau au uitat. Pentru mine a fost așa: când am auzit Bucovina și Via Transilvanica alăturate cuvântului rezidență, am spus da, clar și hotărât.

Ai mărturisit că Bucovina te-a impresionat prin frumusețea peisajelor și bogăția experiențelor întâlnite pe traseu. Ce loc, întâlnire sau moment ți-a rămas cel mai puternic în memorie?

Sunt mai multe, desigur. Dar aș preciza totuși un loc în care mă voi reîntoarce cu fiecare ocazie: grădina din golul alpin a lui nenea Nelu din Sadova. Cât am stat acolo am vizitat-o de trei ori și mi se pare prea puțin. Mai ales înainte de înserare, când luminile se schimbă de la un minut la altul, locul se descoperă diferit, dar la fel de frumos. Cu fânarele din lemn ale Bucovinei, cu cireși roșii, fagi galbeni, brazi întunecați, cu gardul din scânduri atât de impresionant întins peste iarba scurtă de un lat de palmă, încât ai impresia că e construit pentru frumusețe, nu pentru utilitatea lui. Cât privește întâlnirile, fiecare a fost specială în felul ei. Am vorbit cu oameni de pe întreg traseul. Cu unii despre viață, cu unii despre obiceiuri sau tradiții, cu alții despre greutățile lor. Dar acum îmi vine în minte un moment haios, pe care nici măcar nu am reușit să-l introduc în schița textului. Undeva pe Dealu Negru din Vatra Dornei, am povestit cu un bărbat în vârstă, care mi-a dat câteva indicii despre siguranța zonei, apoi am povestit despre ghebele care întârzie să apară și multe altele. La un moment dat eu am spus, așa, ca o concluzie că oricum e o viață bună aici în zonă, iar el a răspuns: „Mai este, cât ne-or mai lăsa în pace …sălăi ăștia”. N-am înțeles ce a spus: ursălăii, usălăii? Am simțit o notă de concluzie politică, dar m-am gândit că USL-ul nu mai e demult, USR-ul sigur nu era că acel cuvânt al lui se termina cu –lăi, nu cu –răi. El plecase deja să-și caute vacile pe dealuri și eu îmi tot băteam capul cu ce o fi vrut să spună, iar într-un târziu mi-am dat seama că a spus „rusălăi”. Da, nu e cel mai puternic moment al întâlnirilor cu oamenii, dar e unul pe care vreau să îl menționez, fiindcă am fost de acord cu el, chiar dacă mărturisesc că am evitat pe cât de mult am putut discuțiile politice pe-acolo.

În timpul rezidenței ai întâlnit oameni din comunitățile locale, ai descoperit tradiții, colecții de obiecte și povești transmise din generație în generație. Cât de importantă este întâlnirea directă cu oamenii pentru un scriitor care încearcă să înțeleagă identitatea unui loc? Ce pot dezvălui oamenii și poveștile lor dincolo de informațiile documentare?

Ca scriitoare am avut oportunitatea să interacționez diferit, nu ca în alte situații de documentare. Literatura fiind totuși o exprimare artistică subiectivă, mi-am permis să vorbesc cu oamenii fără microfoane sau carnețele de notițe. Ceea ce mi-a oferit un cu totul alt tip de dinamică a relației. Oamenii vorbeau deschis, lejer, se destăinuiau (cred că acesta e cel mai potrivit cuvânt) și nu spuneau doar ceea ce bănuiau că aș vrea eu să aud. Ca să rezum altfel: mi-i făceam prieteni. Dacă am văzut o colecție de scoarțe și am aflat cine și când le-a țesut, e un tip de experiență ce ține mai mult de documentare, însă ca să aflu care sunt așteptările localnicilor de la viață, de la copii, e cu totul altceva. Cât costă o zi de lucru, cât de greu găsești mână de lucru? Apoi alte lucruri, mai intime, care m-au ajutat să înțeleg mai bine comunitatea, dar care nu prea le pot spune, ca să nu trădez destăinuirile.

Ai ajuns în locuri precum Târgu Lăptarilor, Drumul Lemnului din Câmpulung și Sadova, ai descoperit colecții de scoarțe bucovinene și obiecte cu valoare memorială. Cum privești relația dintre obiecte și memoria unei comunități? Pot deveni acestea personaje sau puncte de plecare pentru o poveste literară?

Pentru mine obiectele sunt ca niște funii care leagă comunitatea. E greu să te legi de trecut fără ele. Covoarele din lână nevopsită au fost o revelație. Nu m-am dat lăsat până nu am plecat cu două preșuri superbe, vechi de vreo cincizeci de ani, care aveau lână vopsită doar pentru culoarea neagră, fiindcă iată cel mai frumos mit spulberat: nu există oaie neagră. Nu există nici oaie albă, există lână închisă sau deschisă la culoare, tot ce e alb imaculat sau negru-tăciune e din lână vopsită. Din punct de vedere poetic cred că asta mi-a plăcut cel mai mult, să aflu că nu există oaia neagră. Apoi sunt alte obiecte care însoțesc un tip de viață. Ciucurii roșii ai cailor, era cât pe ce să îmi cumpăr unul de la Târgul Lăptarilor, însă era limpede că nu am cum să îl folosesc. Până la urmă mi-am cumpărat o talangă – izvon i se spunea în copilăria mea. Poate nu de toate lucrurile mă voi folosi. Ce să fac acasă cu talangă? Dar e un mod de a aduce cu mine ceva de acolo, dar și se a-mi manifesta susținerea. Talanga e cu siguranță un punct de plecare pentru o poveste despre Bucovina.

Ai vorbit despre sunetele pe care le-ai adunat în timpul rezidenței și despre boncănitul cerbilor pe care îl ascultai dimineața și noaptea. Cât de mult contează dimensiunea senzorială – sunetele, mirosurile, lumina, ritmul naturii – în felul în care un scriitor se apropie de un spațiu și îl transformă în literatură?

Toate acestea te sabotează într-un anumit fel. Te sabotează dacă vrei să ai un ochi mai critic. Cum să începi cu o critică dură când te trezești în sunetele tălăngilor, când căprioare și cerbi îți pasc sub fereastră, când de la un T portocaliu la altul vezi lumi noi, diferite și asemănătoare în același timp? E marea mea dilemă acum, că voi livra o declarație de dragoste, în loc să surprind, cum o fac de obicei, realitatea cu bune și rele. Însă de data asta cele rele s-au anulat, s-au ascuns, le-am uitat. Boncănitul cerbilor, mirosul de rășină, merișoarele din cămara mea nu mă lasă să îmi amintesc nimic neplăcut.

Ai declarat că ai descoperit atât de multe lucruri încât te întrebai cum vei reuși să le sintetizezi în proza pe care urmează să o scrii. Cum decizi ce experiențe rămân în memoria personală și care dintre ele ajung să se transforme în literatură?

Uneori ceva ce ți-ai propus să incluzi într-un text literar rămâne pe dinafară. Textul își are propriile cerințe, dictează subiectiv. Modul de împachetare dă mai multe bătăi de cap decât pachetul. Vor rămâne doar urmele mai vizibile, cele legate strict de experiența drumului și a alterității. De exemplu, într-una din zile am participat la un festival de literatură organizat de poetul sucevean Florin Dan Prodan. Locul și evenimentul au fost memorabile, aș putea povesti multe, dar cumva a reprezentat o reîntoarcere în rutină, în coordonatele în care mă mișc deja de decenii, nu s-a legat neapărat sau nu în mod direct de acel homo viator propus de Terra Memoriae pentru rezidența mea.

Terra Memoriae propune o întâlnire între cercetare, creație artistică și patrimoniu. Cum te raportezi la această combinație?

Literatura e deja o întâlnire între creație și cercetare, patrimoniul, cultura unui loc, memoria lui, nu puteau decât să îmbunătățească acest raport, însă pentru mine nu a fost prima dată când m-am mișcat între aceste coordonate. S-a mai întâmplat când am scris Colonia fabricii și, chiar dacă diferit, când am scris Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare. Diferența mare de această dată a constat în faptul că acum m-am trezit în mijlocul acestui triunghi. Dacă triunghiul e definit de creație, patrimoniu, cercetare, eu am stat la mijloc, dar nu singură, ci cu Via Transilvanica, cu Bucovina și cu tot ceea ce îmi împărtășeau ele. Și am lucrat nu cu o memorie înregistrată, fixă, ci cu una vie, dinamică, care se descoperă diferit fiecărui călător în parte. A fost o experiență care m-a îmbogățit și m-a schimbat.

Via Transilvanica traversează comunități, peisaje și istorii diferite, devenind un spațiu al întâlnirilor. Crezi că un astfel de drum poate contribui la redescoperirea identității culturale a României? Ce ne poate învăța despre diversitatea și asemănările dintre comunitățile care îl însoțesc?

Din păcate pentru mine, nu am putut cerceta toată Via. Zona mea a fost clară: Bucovina. Cred că schimbările puternice le simți când schimbi ținutul. Și asta se va întâmpla, pentru că mi-am promis să mă reîntorc pe Via. Chiar sper ca într-o zi să am toate ștampilele în pașaport. Până atunci mi-e greu să îmi dau seama cum și cât de tare se schimbă experiența aceasta. Diversitatea se desfășoară pe cei 1600 de kilometri, însă cu siguranță și un singur ținut din Via Transilvanica te face să te îndrăgostești iar de România. E ca și cum cineva a pus mâna pe lopată (și sunt identificabili acești cineva) și a dat la o parte tot balastul și tot gunoiul ce ascunde ochilor ceva prețios. Cei de la Tășuleasa, în frunte cu frații Ușeriu, au dat la propriu cu lopata pe un traseu uriaș ca să redescopere o față frumoasă a României. Citeam zilele trecute, fiindcă tocmai a ieșit o ediție nouă adăugită a cărții lui Tibi Ușeriu, din 27 de pași, zece ani mai târziu și el spune la un moment dat, vorbind despre peisajele de pe Via Transilvanica, raportându-le la marea lui experiență, că poate nu îți taie aerul ca Alpii elvețieni sau altceva (citez din memorie, poate scria despre alte peisaje), dar că și ale noastre au frumusețea lor. Ei, bine, e și amuzant, fiindcă evident ei cunosc și iubesc acest traseu mai mult decât oricine, dar mie, citind acele rânduri, mi s-a strâns inima și imediat mi-am spus că nu are dreptate, că poate e mai faină o culme împădurită sau despădurită din Bucovina decât o creastă de gheață din Alpi. Am simțit un fel de invidie. Cumva m-am amărât că nu a spus: nu există nimic mai frumos pe lume, Via Transilvanica e cea mai frumoasă. Poate mai există și altele la fel de frumoase, dar mai frumoase nu. Deci am reacționat ca un copil îndrăgostit de Via. M-am distrat singură de subiectivismul meu (încă mă mai distrez). Deci da, cred că Via e drumul care unește, dar și drumul care ajută omul să redescopere fața frumoasă a României.

Ai descoperit și fragilitatea unor tradiții și a unor forme de viață locală, influențate de schimbările sociale și de fenomenele naturale, precum seceta care a afectat culesul bureților. Cât de vulnerabil este patrimoniul imaterial și ce se pierde atunci când anumite obiceiuri, meserii sau povești nu mai sunt transmise generațiilor următoare?

Nu cred că se pierd, vorba celebrului dicton, totul se transformă. Când am părăsit Bucovina, n-am făcut-o cu mâna goală. Pe lângă preșuri, talangă, ștergar tradițional, zacuscă, ceaiuri și merișoare, mai am trei borcane de salată de ghebe, culese de mine și de Sandu și puse la borcan de doamna Iulia, de la pensiunea în care am fost cazați, dar și câteva kilograme de ghebe puse cu sare de doamna Maricica de la Vatra Moldoviței. Tot culese de noi. Bureții nu au fost afectați, doar că au ieșit mai târziu. Au așteptat ploile. Însă întrebarea mea e ce se va întâmpla cu acele garduri frumoase din scândură neagră? Ele par puse de frumusețe, dar nu e așa. Ci sunt dese ca să împiedice animalele sălbatice. Doar că acum tot mai mulți localnici le înlocuiesc cu gard electric. Vor arăta obcinele la fel de înnebunitor fără garduri? Fânarele se vor mai ridica, dacă fânul e balotat direct pe câmp? Va mai umple cineva fânarul? Aici vor fi schimbări majore. Sunt foarte multe zone din România rurală de unde au dispărut gardurile vechi și căpițele de fân. Am discutat cu cineva care își repara gardul de scândură. Trecuse de 70 de ani și lucra singur fiindcă nimeni nu s-a dus, pentru suma de 300 de lei pe zi, să îl ajute. Mă întrebai mai devreme de sunete. Va mai fi sunetul pe care îl auzim când se bate coasa? Am văzut piatră și cute la Muzeul Lemnului din Câmpulung. Dar n-am văzut om cosind. Oamenii îmi spuneau că litrul de lapte la cei care colectează e între 80 de bani și un leu. Va mai crește cineva vaci? O vacă, da, în gospodărie, dar mai multe? Și dacă oamenii nu vor avea mai multe vaci, va mai fi nevoie de tălăngi? O doamnă la una din pensiuni îmi spunea că își amenajase mansarda tradițional, cu covoare și pături țesute, dar au fost clienți care s-au plâns că „mușcă” lâna de tălpi. Iar azi cine mai țese o face conștient că poate conserva o artă populară, deja nu mai e ca pe vremuri când țeseai fiindcă aveai nevoie de pături și războiul de țesut îți stătea după ușă. Aceste lucruri se pierd. Ar trebui să le recuperăm? Să ne apucăm de tors și de țesut? E cazul să ne întoarcem în trecut? Evident că nu. Dar poate ar trebui să conservăm mai bine ceea ce avem. Și Via Transilvanica asta face.

Ai spus că Via Transilvanica este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care România le poate pune la dispoziția oamenilor, atât din țară, cât și din străinătate. Ce crezi că ar trebui să descopere un călător care parcurge acest traseu dincolo de frumusețea peisajelor? Ce fel de experiență culturală poate oferi drumul?

Primul meu sfat poate nu corespunde cu ceea ce propune traseul. Nu aș sfătui pe cineva să bată recordul într-un număr redus de zile. Doar dacă asta își propune. Cine își dorește un maraton, maraton să facă. Nu va pierde nimic, doar va câștiga, dar pentru cei care vor să străbată cu timp, aș propune un traseu mai relaxat, cu pauze, cu zile în plus prin localități, cu opriri pe dealuri, pentru admirat, pentru mâncat merișoare. Eu sunt din această categorie. Merg șase ore și una o stau în locul care mi se lipește cel mai tare de suflet. Te așezi și te uiți la același peisaj. Iar dacă mergi acolo și a doua zi, vezi altul, fiindcă se schimbă norii sau lumina. Soarele îți dă ceva, ploaia altceva. E frumos. Oricum l-ai face, e frumos. Dar sfatul meu e acesta: să fie făcut cu timp. De la pași repezi, la pași leneși, de la fugă la odihnă. Și eu, cel puțin la Sadova, mi-aș lua o pauză de două-trei zile.

Cum a influențat această experiență felul în care te raportezi la Bucovina și la ideea de apartenență la un spațiu? Există locuri pe care ajungem să le înțelegem cu adevărat abia atunci când le parcurgem la pas și le ascultăm poveștile?

Sigur că da. Eu am un sentiment de apartenență, nu doar legat de Bucovina, ci de tot proiectul Terra Memoriae. Sunt parte din echipa cu care am lucrat. Vreau să cred că s-au născut multe prietenii. Vreau să cred că sunt și eu acum legată de Via Transilvanica. Și nu aș fi simțit așa dacă aș fi lucrat de la distanță cu oamenii și cu locurile. Eu acum mă simt parte din toată povestea asta. Și doar acum am înțeles de ce Via e numită drumul care unește și de ce George Gîlea a spus despre proiectul Terra Memoriae că pe drumul care unește totul e cultură.

Dincolo de experiența personală, rezidența Terra Memoriae va continua printr-o proză inspirată de această călătorie. Ce formă va lua textul la care lucrezi și ce ți-ai dori să păstreze cititorul după întâlnirea cu această lume?

Cititorul să păstreze memoria locului și să-și propună să pornească la drum. Referitor la forma textului, recunosc că m-am confruntat cu două probleme, pe de o parte, așa cum bine ai observat, sunt prea multe întâmplări și informații ca să încapă toate într-o proză ce ar trebui să poată fi citită în mai puțin de o oră, pe de altă parte, și cred că aici m-am încurcat cel mai tare, există multe texte frumoase despre Via Transilvanica. Mi-am dat seama imediat că trebuie să găsesc o formulă care să nu reia sau să amplifice reportajele drumeților ori ale jurnaliștilor, care sunt – multe dintre ele – foarte frumoase. Nu ar fi avut nici un sens să continui o linie descriptivă deja existentă. Trebuia să fac măcar un pas diferit, dacă nu în plus. Și totul a început să se scrie exact de la acești pași pe care îi voiam diferiți. Aminteai mai sus de sunete, am adus și eu un sunet specific în această proză (poetică), cel al pașilor, când mai repezi, când mai săltăreți, când mai nostalgici. Lectura textului meu va reface, sper, drumul, nu doar prin relatare, ci prin topică și ritm, prin intervenții menite să redea experiența homo viator cu cât mai multe procedee și povești. Apoi, după acest procedeu sonor, am apelat la forme poetice ce pot pune într-un rând trei informații diferite fără să sufoce textul. Sunt emoționată pentru ceea ce se conturează și pentru cum se conturează, e o abordare nouă pentru mine și sper să fie la nivelul experienței mele. Sau măcar să se apropie de acel nivel.

Credit foto: Alexandru Vakulovski și Moni Stănilă