Priviri curioase în dosarele Securităţii (VII): Nobleţea frământărilor sufleteşti

   M-am bucurat, în urmă cu câtiva ani, atunci când am descoperit filmul franţuzesc, regizat de Robert Guédiguian, „L’armée du crime” (2009), în care, chiar la început, apărea şi personajul Alexandru Jar (interpretat de Alexandru Potocean), în calitatea lui emblematică de soţ al Olgăi Bancic (membră a rezistenţei antihitleriste din Franţa, executată, prin decapitare, la Stuttgart, chiar în ziua când ar fi împlinit 32 de ani).

Filmul m-a impresionat, atât prin faptele pe care le reconstituie, cât şi prin simpla constatare că aderenţa la ideile comuniste a unui număr semnificativ de evrei est-europeni care au „murit pentu Franţa” (chiar cu această proclamaţie solemnă se deschide filmul) nu i-a determinat pe realizatorii din Hexagon nici să arunce faptele lor sub preş, nici să le trimită în derizoriu.

Priviri curioase în dosarele Securităţii (VI): Arestarea ca fapt divers

Ar fi fost dificil ca, în urma vizionării filmului, să nu îmi amintesc şi de romanul, tot cu tematică militară, „La borna 203“, publicat, prin 1951, de Alexandru Jar (născut Solomon Iacob). Aici, comuniştii (cei fideli Kominformului, adică) se aflau în propriul lor război rece cu cei care, până la ruptura lor de Stalin, oficializată la 28 iunie 1948, păreau cei mai comunişti dintre toţi est-europenii.

Volumul apăruse la Editura Direcţiei Generale Politice a M.A.I., fapt care nu era întâmplător. Atât continutul cărţii justifica această opţiune făţişă, cât şi faptul că, aşa cum o arată şi documentele fostei Securităţi, Jar era, în acel timp, „consilier artistic şi literar al Direcţiei Generale M.A.I.” şi apreciat, de cadriştii Uniunii Scriitorilor, în mod pozitiv, ca „unul dintre scriitorii proveniţi din mediul muncitoresc, ca un element de încredere al Partidului nostru”. Autorul şi-a construit naraţiunea imaginându-şi activitatea, plină de tensiune şi de pericole, a unui pichet de grăniceri de la frontiera bănăţeană cu Iugoslavia titoistă, ţară pe care o descria nu numai ca un fel de tărâm al umbrelor, ci de-a dreptul ca „o ţară cu regim de stat fascist”, pe a cărei frontieră „nu se cere nimic şi nu se stă la tocmeală”.

Priviri curioase în dosarele Securităţii (V): Afaceri misterioase în exterior?

Sentimentul de ură este un „personaj” foarte important în acest roman, autorul legitimându-l, în mod repetat şi cu multă uşurinţă, atunci când grănicerii, sau sătenii din apropierea pichetului îl manifestau împotriva presupuşilor duşmani, de dincolo sau de dincoace de graniţă. Sunt demonizate şi femeile provenite din familii burgheze ori chiabureşti, fiind prezentate ca nedemne nu numai de respect, ci chiar şi de a fi iubite. Până şi pornirile violente cele mai atavice, împotriva celor consideraţi ca duşmani, sunt descrise într-o manieră aprobatoare, acestea fiind puse, nu o dată, şi pe seama copiilor.

Alexandur Jar (1911-1988) a devenit, ulterior, un critic public al literaturii proletcultiste, în zbuciumatul context a anului 1956. Aşa cum a arătat Elis Pleşa, într-un inovator studiu publicat în anul 2004, cu ocazia adunării Comitetului raional de partid „I.V. Stalin” din mai 1956, fostul susţinător al rezistenţei franceze „a criticat deschis şi vehement politica comunistă faţă de mediul literar din România”. Asta, după ce, în interviul ce i-l publicase „Gazeta Literară”, chiar în luna precedentă, Jar expusese o critică a literaturii proletcultiste, care era atât de vehementă şi alcătuită cu atâta talent (chiar prin formulări antologice), încât putea fi invidiată de mai orice analist ulterior al mecanismelor cenzurii şi ale manipulării comuniste.

În acest interviu, Jar afirma că „ceea ce este mai supărător, ceea ce adânceşte până la indignarea cititorului falsificarea idilică a vieţii, este viziunea simplistă, moralizatoare, despre relaţiile dintre omul simplu şi călăuzitorul său firesc, partidul” şi admitea chiar că şi propriile lui cărţi fuseseră tributare unei teze, aceea a „cetăţii asediate”, din cauza căreia „s-a ajuns la făurirea unei icoane, adeseori teribile, sinistre, a realităţii”. Într-adevăr, conţinutul romanului „La borna 203” corespunde foarte bine acestei descrieri, făcute chiar de autorul lui.

Priviri curioase în dosarele Securităţii (IV): Milton G. Lehrer, evreul româno-

În consecinţa acestor atitudini pe care le-a adoptat, Alexandru Jar a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, al cărui membru era din 1945 (fiind reabilitat abia 11 ani mai târziu). În cadrul cuvântării ţinute la adunarea activului de partid din mai 1956, acesta afirmase tocmai că frica de a nu-şi pierde carnetul de membru de partid fusese ceea ce îl determinase să ducă „o viaţă dublă, o viaţă pentru conştiinţa mea şi o viaţă pentru ceilalţi”.

Dosarul de Securitate al lui Alexandru Jar dovedeşte, o dată în plus, existenţa acestor frământări sufleteşti. În mai 1959, era semnalat, de unii informatori, ca exprimându-şi speranţa că „se va acorda şi mai multă libertate în ceea ce priveşte creaţia scriitorilor, pentru că dacă s-ar insista în atitudinea adoptată până acum s-ar ajunge la situaţia de a nu mai apare nicio carte de valoare”.

Adoptând o notă autocritică faţă de propriu-i discurs din mai 1956, acesta afirma că, ulterior, „m-am gândit mult” şi „m-am zbuciumat”, ba chiar că „aproape regret că nu am murit pe baricade decât să ajung astăzi”, deoarece „toată viaţa mea mi-am dăruit-o partidului”. La scurt timp după acel episod, unii vizitatori ai săi concluzionau că Jar „e distrus fiziceşte şi sufleteşte” şi că „se teme că-şi va pierde existenţa, că va fi exclus de pretutindeni, ori că va fi arestat”. Trei ani mai târziu, un informator semnala Securităţii că fostul scriitor proletcultist „este redus la situaţia de muritor de foame” şi că îi ceruse „5 lei ca să poată mânca”.

Priviri strecurate printre paginile cărţilor (II): Cum îşi creşte Praga cota turistică

La începutul anului 1960, Securitatea concluziona, deja, că Jar renunţase la aşa-zisa lui „activitate duşmănoasă”, însă reţinea, în acelaşi timp, două aspecte de interes: că „în majoritatea timpului este văzut că stă la domiciliu şi este auzit de vecini bătând la maşina de scris”, precum şi că „este foarte atent asupra celor ce se petrece (sic!) în jurul casei lui privind foarte des pe fereastră sau iese în balconul casei ce se află situat spre stradă”. Aşadar, zbuciumul interior al unui autor care fusese, brusc şi fără menajamente, anihilat, nu numai în ceea ce privea calitatea lui de scriitor cultivat de regim, era destul de vizibil, însă e puţin probabil că astăzi ar putea fi reconstituit pe deplin.

Aparent, pe suprafaţa, perfect plană, a monoliticei ideologii staliniste, îndoielile aderenţilor nu existau. Totuşi, acestea se manifestau, iar existenţa lor este, în mod indubitabil, atestată şi documentar. Aceste îndoieli fie coexistau, ca să spun aşa, cu manifestările exterioare de conformism faţă de dominaţia absolută a ideologicului, fie au apărut în timp, odată cu potolirea patimii ideologice ce fusese stârnită de revoluţia sovietică şi mult amplificată de cruzimile celui de Al Doilea Război Mondial, sau cu apariţia progresivă a îndoielor cauzate de reflecţiile critice, în urma confruntării cu realitatea concretă din timpul aşa-numitului socialism real.

Priviri curioase în dosarele Securităţii

Deşi, din păcate, pornirea naturală a omului este aceea de a nu putea înţelege de ce alţi oameni gândesc altfel decât ei, se cuvine să recunoaştem nobleţea frământărilor sufleteşti ce erau provocate de apariţia îndoielilor în virtuţile regimului politic cu care posesorul sufletului frământat se identifica, atâta vreme cât acesta ar fi avut şi opţiunea de a ignora, ba chiar de a dispreţui tot ceea ce îl contraria. E adevărat că şi critica exprimată de Alexandru Jar era una limitată, care nu contesta întregul mecanism represiv, ci numai extinderea lui asupra unor aspecte şi persoane pe care acesta le considera ca fiind pe nedrept considerate ca „duşmănoase”, dar însăşi admiterea îndoielii şi exprimarea ei sunt manifestări care atestă o înălţime a spiritului uman.

Priviri strecurate printre paginile cărților: ce știe Ioan Mircea Pascu, 

Chiar în finalul cuvântării lui din mai 1956, Jar îi semnala public lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că în inima lui încolţise, brusc, teama, în urma acuzaţiei spontane aduse de un alt participant la acea adunare, cum că fostul rezistent din Franţa „calomniase” partidul, prin cele expuse. În acest mod naiv, scriitorul căuta în zadar ajutorul celui care era cel mai puţin doritor să i-l ofere. De fapt, tocmai şeful comuniştilor români fusese cel care îl atrăsese pe Jar într-o abilă capcană, îndemnându-l, cu bonomie, să îşi expună public nemulţumirile, iar apoi regizând, cu cinism, „executarea” lui politică şi profesională. Astăzi, este mai simplu, pentru noi, să extindem limitele criticii, însă pentru cei de atunci, însăşi critica putea fi aproape o problemă de viaţă şi de moarte.