Priviri strecurate printre paginile cărților: ce știe Ioan Mircea Pascu, fost ministru al Apărării?

 Atunci, pe loc mi-am  amintit că, pe lângă „privirile curioase în dosarele Securităţii”, există şi cele strecurate printre paginile cărţilor. Şi că unele din ele s-au soldat cu (posibile) întrebări la care, dacă sunt puse, ar fi contraproductiv (ca să nu spun dăunător) să nu avem niciun fel de răspunsuri.

Cu câteva săptămâni în urmă, am terminat de citit volumul al doilea al „Notelor zilnice” publicate de Ioan Mircea Paşcu, în cadrul prestigioasei colecţii „Corint Istorie Autori Români”, de care, graţie receptivităţii Editurii Corint, se ocupă istoricul Florin-Răzvan Mihai.

Perioada acoperită de acest al doilea volum este 1993-1996, în care domnul Paşcu a ocupat poziţia de secretar de stat la Apărare, poziţie din care a răspuns, în bună măsură, de eforturile de integrare în N.A.T.O. Tocmai această activitate se dovedeşte a fi un fel de „fir roşu” al volumului (mult mai mult decât ne-am fi aşteptat, tributari fiind, chiar şi în mică măsură, prejudecăţii lui „noiembrie 1996” ca punct de început al eforturilor cu pricina).

Cine părea că se opune eforturilor de integrare în structurile occidentale

Volumul, apărut cu ocazia ultimului Târg Gaudeamus, în ciuda notaţiilor frugale (cum e şi normal pentru un jurnal scris la cald) ne lămureşte, sau măcar ne ajută să ne lămurim, asupra multor chestiuni rămase în umbră, ori chiar uitate, în atâţia ani trecuţi de atunci. Aflăm şi cine părea că se opune eforturilor de integrare în structurile occidentale, aflăm şi cine era suspectat, chiar atunci, că „lucra” pentru Rusia (şi, uneori, cine făcea… eforturi destul de vizibile ca să confirme suspiciunile), cum s-a dezvoltat şi cum s-a destrămat „Grupul” (în privinţa lui, constatăm o terminologie cam evazivă, care ar merita o analiză separată, dar cu o altă ocazie), cine pe cine „săpa” în cercurile puterii iliesciene etc.

În privinţa „săpăturilor”, impresia mea este că aspectele personale, resentimentare chiar, deşi repetitive (mai ales în privinţa conducerii ministerului), ocupă un loc mai puţin important decât în primul volum, apărut cu un an mai devreme. Mai pe scurt, pentru cine are timp suficient şi, mai ales, un interes mai pronunţat pentru studierea evoluţiilor deloc simple ale anilor `90, lectura celor aproape 1.300 de pagini de jurnal, câte totalizează cele două volume, se dovedeşte folositoare.

Domnului Paşcu i se „confirmă scenariul războiului civil care trebuia să ni se aplice nouă în timpul Revoluţiei”.

Astfel, la 13 mai 1993, domnului Paşcu i se „confirmă scenariul războiului civil care trebuia să ni se aplice nouă în timpul Revoluţiei”. De către cine şi cum, este, desigur, tentat cititoriul să (se) întrebe. Pe urmă, neprimind un răspuns (de la sine însuşi ar fi fost şi cam greu), îşi poate spune că a fost vorba despre o simplă lăudăroşenie a celui, fie el chiar general sau procuror general, care „confirma” ipoteza răboiului civil care fusese programat. O atare menţiune nu a fost, însă, un foc de paie, deoarece, în următoarele sute de pagini, se tot găsesc informaţii „aruncate” ba despre faptul că „în timpul Revoluţiei, francezii ar fi aşteptat în două garnizoane în Ungaria, gata să intervină” (aici, deşi sursa era însuşi directorul S.I.E., care era şi membru al misteriosului „Grup”, chiar autorul jurnalului pune: „?!” – 22 mai 1993), ba că, în decembrie 1989, „simularea ţintelor a fost făcută prin satelit, combinat cu maşinile «turiştilor», care explodau în apropiere” (25 mai 1993 – noi abia ne-am dezobişnuit de ideea că ar fi existat „turiştii” cu pricina), ba ca Ion Iliescu l-ar fi înlocuit din funcţie pe generalul Ştefan Guşă pe motivul că se opunea chemării în ţară a trupelor sovietice (1 iunie 1993, dar şi 26 august 1993 – şi noi abia renunţasem la ideea că vecinii din Est fuseseră, într-adevăr, chemaţi, deşi, fie vorba între noi, cam toţi am auzit acest anunţ chiar de la Televiziunea Română Liberă), ba că „francezii s-au înţeles cu ruşii la Kiev”, în privinţa noastră, ceea ce americanii nu făcuseră, la Malta (14 iunie 1993), ba că o „grupare de debarcare” ar fi existat, realmente, „în dreptul Midiei” (28 august 1993), ca să nu mai vorbim despre consideraţiile legate de incidentele datorate „aparent, autoinserţiei francezilor – pe considerente istorice – într-un aranjament sovieto-maghiar, cu anglo-americanii şi germanii în postura de… spectatori” (şi iarăşi: „?!” – 15 aprilie 1994) şi nici de mărturia fostului comandant al trupelor de la Iaşi, care iniţial primise „ordine să asigure aterizarea ruşilor la Bacău”, anulate de Ştefan Guşă, după care, totuşi, a primit vizita unui „general sovietic – care a sfârşit prin a vorbi româneşte – solicitându-i protecţie, pentru a ajunge cu forţele sale la… Bucureşti” (19 octombrie 1995).

Şi mai sunt şi alte astfel de menţiuni, pe care nu le mai enumăr… ca să nu stric surpriza cititorilor care încă nu au citit jurnalul (eu mi le-am notat pe toate, conştiincios). Totuşi, două pasaje tot o să mai invoc. La 15 august 1993, consilierul militar al primului-ministru Nicolae Văcăroiu îi relata secretarului de stat de la Apărare că „în timpul Revoluţiei, când el lucra la Comitetul de Stat al Planificării, ar fi existat o tentativă a sovieticilor de a ocupa acoperişul clădirii respective” (şi aici, autorul jurnalului adaugă: „?!”). Şi mai tulburătoare este o însemnare datată în intervalul 24 mai – 27 mai 1995, conform căreia „pe 25 decembrie, ungurii ar fi forţat intrarea militară în ţară, dar au suferit pierderi mari pe fâşie, trebuind să îşi recupereze cadavrele. Tocmai de aceea s-a şi grăbit Gyula Horn să vină imediat la Bucureşti, într-o încercare de aplanare a lucrurilor”.

„Argument” împotriva Revoluţiei Române din Decembrie 1989

Nu cred că putem trece cu uşurinţă peste asemenea dezvăluiri, sau ce or fi ele. Înainte, însă, de a lansa orice fel de întrebări, fie ele şi retorice, se cuvine spus un lucru esenţial: în decembrie 1989, în România a avut loc o revoluţie reală, care a înlăturat regimul totalitar condus de Nicolae Ceauşescu, care se făcea vinovat, înainte de toate, de deschiderea focului împotriva cetăţenilor care cereau, din stradă, schimbarea fundamentală.

Această precizare este obligatorie, deoarece, prea mult şi prea des, ipoteza intervenţiei străine, a existenţei comandourilor venite de afară (despre apartenenţa naţională a cărora s-au făcut, în timp, fel şi fel de ipoteze) a fost utilizată, uneori din interes politic, alteori din superficialitate, ca „argument” împotriva Revoluţiei Române din Decembrie 1989, care ar fi fost doar un complot, ba, după unii, chiar o acţiune dăunătoare. În acest fel, sacrificiul şi eroismul celor care chiar au făcut o revoluţie, dar şi, la fel de important, sensul evoluţiei democratice a statului român de după 1989 erau anulate, din pix, în modul cel mai regretabil.

Odată lămurit acest aspect, întrebările devin, totuşi, inevitabile. Ce şi cât anume este adevăr demonstrabil în episoadele relatate de domnul Ioan Mircea Paşcu? Menţiunile din jurnal se cuvin, cel puţin până la proba contrară, luate în serios.

Pentru că domnul Paşcu nu era un fitecine, era fost consilier prezidenţial şi, totodată, titularul unui post deosebit de important în guvernul României, care îi dădea şi posibilitatea de a verifica informaţiile cele mai secrete şi mai sensibile. Şi-ar fi permis, totuşi, cineva să îl dezinformeze atât de grosolan? Încerca cineva să îl manipuleze? În ce scop? Şi în folosul cui? Pe de altă parte, cei care îi făceau aceste dezvăluiri au fost, de fiecare dată, oameni, la rândul lor, foarte bine plasaţi, nu nişte oarecare. Şi este vorba de un număr destul de mare de oameni, ceea ce ar exclude ipoteza unei intoxicări punctuale, care, teoretic, nu ar fi fost lucru de mirare.

Aspecte de lămurit

Domnul Paşcu însuşi ar avea un mare merit dacă ar lămuri aceste aspecte. Le-a dezvăluit din  neatenţie? Îmi vine greu a crede aşa ceva. Chiar dacă şi le-a notat, la cald, în acei ani sulfuroşi, le-ar fi putut şterge din textul încredinţat tiparului. Repetitivitatea reproducerii unor astfel de informaţii exclude ideea unei neatenţii de moment. De altfel, şi plasarea, din loc în loc, a semnelor „?!” sugerează că pasajelor cu pricina li s-a acordat o atenţie efectivă, publicarea lor fiind, prin urmare, o decizie perfect conştientă.

Bănuiala mea este că aceste semne de punctuaţie au fost adăugate de către autor în momentul pregătirii textului pentru tipar, nu în cel al redactării jurnalului şi ea se bazează pe identificarea altor câtorva intervenţii în text, care fac referire la confirmarea ulterioară a unor idei existente în textul jurnalului. La fel ca şi semnele de punctuaţie pe care le remarcam, aceste menţiuni nu sunt datate de către autor, dar sunt evidente.

Aflarea adevărului, după 37 de ani, are beneficiile lui intrinseci

Mai sunt nouă luni până la aniversarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989, dar cred că nu ar dăuna cu nimic, ba chiar dimpotrivă, să înceapă elucidarea unor aspecte precum cele pe care le-am semnalat aici, validarea, sau, dimpotrivă, invalidarea lor. Prestigiul Revoluţiei nu va avea nimic de suferit astfel, dimpotrivă: faptul că aceasta a ieşit victorioasă, în ciuda unor pericole suplimentare, de care populaţia nu putea fi conştientă atunci, i-l va putea spori.

Oricum, aflarea adevărului, după 37 de ani, are beneficiile lui intrinseci. Dacă informaţiile cu care fusese alimentat secretarul de stat al Apărării din timpul guvernării Nicolae Văcăroiu au fost false, nişte „gulgute”, cum spunea un autor foarte popular pe vremuri, atunci nu este normal să ne fie servite, cititorilor, fără o analiză critică şi o ulterioară infirmare a lor. Dacă, dimpotrivă, au fost reale, fie şi parţial, atunci nu este normal să nu ştim, nici până astăzi, mai nimic despre ele.