Priviri curioase în dosarele Securităţii (VI): Arestarea ca fapt divers

 Devenite o tristă banalitate în primii 15 ani ai regimului comunist din România, arestările  din motive politice au constituit un fenomen de notorietate, chiar în timpul producerii lui, care a presupus şi o anume acomodare a cetăţenilor la traiul dus în astfel de condiţii riscante, pentru cei mai mulţi dintre ei, deoarece nu era neapărat necesar să ai o culpă politică reală, era prea destul ca Puterea să decidă că o ai.

Era necesară acomodarea chiar şi cu gândul că acel fenomen se petrecea, iar de aici până la autoconvingerea că „este normal aşa”, că „ştiu ei (Puterea, adică) mai bine (decât noi) din ce motiv se întâmplă” şi, la urma urmei, că „dacă o păţesc, cei care o păţesc cu siguranţă că sunt vinovaţi şi merită ceea ce păţesc; nu e nevoie să ştim noi pentru ce sunt vinovaţi”.

Acest proces de acomodare a avut multe faţete, precum şi o încărcătură psihologică variabilă, în funcţie de convingerile fiecăruia, de temperamentul şi de caracterul lui, iar studierea şi elucidarea tipologiilor umane generate în cadrul efortului acomodant cred că este, în ciuda progreselor realizate în ultima vreme, departe de a se apropia de final.

Însăşi menţionarea arestărilor a dat naştere unei varietăţi de clişee verbale, atât în documentele oficiale ale regimului, cât şi în limbajul de zi cu zi al cetăţenilor. Unele din acestea urmăreau să expedieze dramaticul fenomen în registrul banalităţii (ceva ce se întâmpla foarte des), ba chiar în cel al faptului divers (categoria faptelor lipsite de importanţă). Iată, de pildă, în dosarul de informator al unui sculptor, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, pe care Securitatea l-a numit „Caius”.

O parte a dosarului constă în declaraţii ale artistului despre o serie de persoane pe care le cunoscuse, fie în timpul îndeplinirii stagiului militar, fie ulterior, la atelierul său de sculptură. Declaraţii, nu note informative, ceea ce sugerează că artistul a fost supus unor presiuni, în vederea recrutării „pe bază de material compromiţător”, aşa cum era denumită această metodă, sau, cel puţin, că procesul de aprobare a recrutării a fost unul laborios.

Un interes special l-a nutrit poliţia politică pentru un anume „Valentin”, pe care „Caius” l-a folosit ca model, în 1953 (cu ocazia construirii marelui stadion „23 august” din Bucureşti), deoarece „frumuseţea sa musculară, mai ales la partea superioară a corpului, era neobişnuit de frumoasă”. Atât de frumoasă, încât „cred că aş putea să îl desenez din amintire”.

Colaborarea, care începuse atât de promiţător, a fost, însă, curmată brusc, atunci când sculptorul a aflat că modelul lui favorit „a fost arestat” (se subînţelegea de către cine…). Nu ştiu ce impact a avut această ştire în 1953, dar în declaraţiile sale din 1966, când s-a produs recrutarea, „Caius” a expediat-o cu nepăsare, de-a dreptul la rubrica „fapt divers”, afectând o nepăsare vecină cu lipsa totală a empatiei („Nu am interes, decât faptul că am pierdut un model bun. Nu aveam timp pentru probleme personale ale unui tânăr, necunoscut decât la suprafaţa sa musculară.

Imediat am căutat altul”). De îndată, însă, în ciuda acestor asigurări, „Caius” începe să se disculpe vârtos, reluând ideea faptului divers, căruia nu i-ar fi acordat importanţă la timpul cuvenit („îmi apare astăzi, după împrospătarea amintirilor, ca un fapt absolut nesemnificativ şi care, în iureşul acelor treburi, nu s-a înregistrat mental atât de viu încât să constituie pentru mine o problemă de stat”). Prins în acel „iureş” al creaţiei, „Caius” nici măcar nu a sesizat dacă „Valentin”, sau un cunoscut comun, i-a „spus că el are un alt nume”, deoarece „acest fapt, în acele ore, în acele preocupări, atât de continuu legate de munca mintală, nu s-a înregistrat ca fapte importante”. Totul era, aşadar, doar despre „o suprafaţă musculară, atât pectorală, cât şi dorsală, deosebit de frumoasă”.

Cel care a devenit „Caius” mai face încă un pas, destul de curajos, încercând să arunce responsabilitatea, pentru lipsa lui de cooperare… preventivă cu organele represive, chiar în cârca acestora: „Dacă atunci aş fi fost interpelat de aceste fapte, cred că aş fi răspuns să fiu lăsat în pace cu astfel de lucruri neînsemnate. Ce mă interesează pe mine aceste amănunte cu privire la un model venit şi plecat?”.

Organele cu pricina nu erau, însă, uşor de dus cu preşul. Astfel, lui „Caius” i s-a cerut să dea o completare la chestiunea privitoare la „Valentin”, care este scrisă pe un ton mult mai dramatic şi care începe cu o semnificativă retractare: „Am ştiut, la un moment dat, că acel model, care ne-a pozat, nu se chema Valentin. Nu ştiu cine mi-a spus, dar mai degrabă cred că (…), cu ocazia faptului când ne-a spus că a fost arestat. Foarte bine, Securitatea ştie ce face, a fost arestat şi gata, mi-am văzut de treabă, mi-am zis. Nu cred că l-am legitimat. Nu legitimez eu pe nimeni, nu am făcut acest lucru în viaţa mea. Merg atât de departe încât accept că mi s-a prezentat chiar acest document. Nu îl văd înaintea ochilor, nu îl ştiu. Nu îl pot recunoaşte”.

Încercând să devină cât mai plauzibil, „Caius” pune această inconsecvenţă pe seama propriilor sale trăsături psihologice, care nu aveau caracter medical, însă derivau tot din indiferenţa faţă de faptul divers („această lapsus memoriae de care eu sufăr, nu ca boală, ci poate ca o indiferenţă pentru anumite lucruri ce nu mă interesează direct”). Lucrurile nu erau, însă, atât de simple, odată ce fusese „prins” cu declaraţii nesincere, astfel încât sculptorul se autoculpabilizează („lapsus memoriae (…) nu mă scuză, deci, recunosc totuşi, fiind în imposibilitate de a dovedi contrariul”) şi, în final, solicită să primească inevitabila pedeapsă, fără a crâcni, măcar („Vă rog să fiu penalizat”; „Cred că merit penalizarea aceasta. Este un drept al statului. Eu mă supun fără cârtire. Atunci am fost artist. Astăzi sunt văzut numai ca om”).

Chestionat, ulterior, în legătură cu un alt caz, de astă-dată un prieten din trecut al sculptorului, „Caius” îl abordează într-un registru al autoacuzării: „În lumina învățămintelor care au urmat în anii din ultima vreme, sunt vinovat, chiar dacă în conștiința mea vina lui P(…) era, sau nu, legată de politic.

Intuiția mea mi-a spus că nu este un om rău, că nu ar putea săvârși nimic ceea ce-ar putea contraveni cu buna comportare a unui cetățean oarecare, dar sunt vinovat, deși judec prea târziu faptele, că nu m-am adresat organelor de stat pentru a cere părerea lor, într-un fapt în care nu aveam căderea să le judec singur. Faptul că P(…) nu a fost condamnat ulterior, m-a așezat în credința că vina mea, comparată cu toată activitatea vieții mele, înainte de a-l cunoaște, și apoi aceea de după ce l-am cunoscut, nu poate fi considerată ca un act ostil țării. Rămân totuși vinovat, deoarece ar fi trebuit să aprofundez la timp dimensiunea greșelilor sale, întâi ca cetățean și apoi ca prieten care se lasă înduioșat.

Dar acest gând, această meditație, este a lui („Caius”) de astăzi, sau de cel de acum câțiva ani, care a-nvățat zi de zi a vedea cu o nouă optică. Atunci, am putea spune din acest punct de vedere, am fost de-a dreptul orb. Sufletul sensibil de artist a fost chemat în cazul lui P(…) să vibreze la un necaz, și răspunsul l-am dat spontan, fără judecată, aceasta văzut cu ochii de azi ai mei, atenuează, dar nu elimină greșeala. Las la aprecierea dumneavoastră, dacă omul și artistul poate fi iertat, sau dacă trebuie să suport consecințele unei greșeli, pe care nici astăzi nu o cunosc în adevăratul ei sens politic”.

Întrebat, în fine, despre posibilitatea ca cele două „elemente duşmănoase” să se fi cunoscut chiar în timpul colaborării cu atelierul de creaţie a lui „Caius”, acesta afirmă că „nu îmi amintesc de faptul ca P(…) să fi avut conversații cu modelele din care făcea parte și un oarecare Valentin”. Sculptorul îşi accepta culpa („Vina mea rămâne vină. Nu pot spune precis, deoarece nu știu când anume ar fi trebuit să aduc la cunoștința autorităților că el este un fugar politic periculos”), deşi, în finalul completării la declarația despre P(…), acesta continua să afirme că îl bănuia pe acesta ca sustrăgându-se de la consecințele juridice ale unei acuzații de drept comun (o presupusă pagubă adusă bugetului de stat), nicidecum ale uneia politice.

Încă din finalul primei lui declaraţii despre „Valentin” (datată 17 noiembrie 1966), sculptorul îşi admitea un anumit fel de „vină”, aceea de a nu fi fost vigilent, ba chiar intuitiv, aşa cum solicitau, extrem de imperativ, autorităţile deceniului al şaselea. „Caius” spera însă, în acelaşi timp, că o astfel de mărturisire (incompletă, după cum pare a dovedi conţinutul declaraţiilor ulterioare), ar fi fost suficientă şi i-ar fi readus liniştea, atât de necesară creaţiei artistice: „Rog autoritatea noastră să binevoiască a analiza sinceritatea afirmaţiunilor mele şi a constata, din toate împrejurările vieţii mele, că nu aş putea să mă pretez la niciun fel de act direct ostil ţării, nici printr-o tăinuire a unor oameni periculoşi, decât printr-o adevărată neintuire a lor”.

Desigur, neputând fi, omeneşte, considerate ca fapte diverse, arestările pe motive politice erau un fapt cotidian în prima parte a anilor `50, astfel încât nu era deloc surprinzător ca în anturajul, fie şi mai puţin apropiat, al unui artist să se producă astfel de evenimente. Ba chiar dimpotrivă, era ceva ce se întâmpla des. Din anchetarea ulterioară a unor astfel de evenimente, s-au produs noi şi noi arestări, pe tot parcursul deceniului. Ce e drept, în 1966, această practică încetase, însă Securitatea beneficia, din plin, de atmosfera creată în perioada represiunii masive. Trecuseră abia doi ani de la golirea închisorilor politice, iar unii dintre deţinuţii scoşi de acolo încă se aflau în domiciliu obligatoriu, în special prin Bărăgan.

În orice caz, în afara celor direct implicaţi, nimeni nu ştia, pe atunci, despre faptul că, la nivelul conducerii Partidului Comunist, începuse un demers, mai întâi secret, de cercetare a crimelor şi abuzurilor care fuseseră comise de către Securitate, în anii `40-`50 (acest demers se va finaliza prin condamnarea publică a samalvoniciilor, în primăvara anului 1968, prin vocea secretarului general, Nicolae Ceauşescu).

Nu era, aşadar, deloc de mirare faptul că sculptorul care a devenit „Caius” putea fi înfricoşat de ofiţerii de Securitate care vizau recrutarea lui, însă deciseseră ca, mai întâi, să îl preseze, folosind informaţiile pe care le deţineau în privinţa colaborării acestuia atât cu „Valentin” , cât şi cu P(…). Cu numai câţiva ani în urmă, din aceste frânturi de informaţii se putea, destul de uşor, construi un proces, cu acuzaţii de pactizare şi chiar de complicitate cu „duşmanii poporului”.

Iar „Caius”, care nu se născuse în ziua precedentă, ştia asta foarte bine, probabil că de aceea şi-a construit o apărare, tot preventivă, bazată pe ideea lipsei lui de informare şi, totodată, pe cea a caracteristicei lui indiferenţe faţă de arestările operate în rândul unor cunoscuţi, pe care, chipurile, le-ar fi considerat ca simple fapte diverse. Încercând din răsputeri să scape de eventualele consecinţe ale lipsei lui de cooperare din trecut, aproape că sculptorul se apropie de unele mecanisme (neviolente, însă) ale reeducării de la Piteşti, din primele faze ale acesteia, părând a-şi face „demascarea exterioară” şi chiar „demascarea interioară”, atunci când se autocondamnă sub înfăţişarea de „prieten care se lasă înduioșat” şi de „suflet sensibil de artist”, care „a vibrat la un necaz”.

În ceea ce mă priveşte, nu prea cred că nepăsarea a fost atitudinea reală a sculptorului, în anul 1953, numai că, aşa cum spunea şi el, treisprezece ani mai târziu, mă aflu „în imposibilitate de a dovedi contrariul”. Cel puţin, deocamdată. În orice caz, faptul că sculptorul pare să fi avut discuţii mai aprofundate, după arestarea tânărului „Valentin”, din moment ce i se destăinuise inclusiv faptul că numele acestuia era altul decât cel sub care îl cunoscuse, pare a susţine ipoteza mea.

Ceea ce am putea face, azi, pentru a nu ne contamina de acea „lapsus memoriae” pe care o invocase „Caius”, în orice caz de acea cam dezumanizantă „indiferenţă pentru anumite lucruri ce nu mă interesează direct”, este să facem exerciţiul de a ne pune în locul sculptorului, atunci când la uşa lui au bătut cei de a căror vizită, sunt convins, se temuse, cel puţin încă din 1953.

Şi să ne imaginăm frământările acestuia, până în momentul în care s-a învinovăţit singur şi a cerut pedeapsa pe care o considera, cel puţin declarativ, ca dreaptă şi împotriva căreia spunea că e hotărât să „nu cârtească”, măcar. În privinţa lui „Valentin”, empatia ar trebui să vină uşor. Fie şi numai dacă ne gândim la frumuseţea lui de atlet antic, asupra căreia „Caius” insista cu atâta admiraţie, chiar şi după un deceniu şi jumătate de când l-a avut ca model, pentru „grupul de fotbalişti”. Ştim prea bine ce au ajuns, după ani şi ani de detenţie nemiloasă în închisorile comuniste, mulţi compatrioţi de-ai noştri care se distinseseră, anterior, prin robusteţea lor deosebită. Nişte „umbre de oameni”, piele şi os…