Priviri strecurate printre paginile cărţilor (II): Cum îşi creşte Praga cota turistică

 Prăbuşirea precipitată, aidoma unui castel construit din cărţi de joc, a sistemului comunist din Europa de Est a avut consecinţe multiple. Una dintre ele a fost şi declanşarea unei veritabile curse a intrării în graţiile Occidentului, cu scopul final, care a fost clarificat treptat, al integrării în structurile euroatlantice. Pentru unii (adică pentru unele state răsăritene), această cursă (care a fost, esenţialmente, un concurs, în cadrul căruia, pentru diminuarea numărului de competitori, au apărut şi unele forme de „cartelizare”, precum Vişegradul, s-a dovedit un succes rapid, un veritabil „glonţ de argint” al integrării. Pentru alţii, a fost, mai degrabă, un drum al Golgotei, marcat de eforturi când haotice, când inspirate şi care a generat câteva episoade de intensă depresie colectivă şi chiar unele frustrări pe termen lung, care răzbesc periodic la suprafaţă, în funcţie de context.

Recuperarea timpului pierdut în cursa integrării

Cauzele acestei diferenţieri au fost multiple, dar nu e cazul să le menţionez aici. Oricum, pentru multă vreme, identificarea şi interpretarea lor, fără a fi lipsită de argumente, a fost, totuşi, destul de simplistă. Cred că, şi din acest punct de vedere, timpul nuanţării se apropie, chiar dacă orice nuanţare, din cauză că implică un efort sporit de reflecţie, tinde, la început, să fie nepopulară. Este adevărat şi că, ulterior, recuperarea timpului pierdut în cursa integrării a fost una spectaculoasă, datorită adoptării unor soluţii adaptate la contextul geopolitic în schimbare, însă aducerea imaginii colective a ţării la nivelul celor care au ştiut să beneficieze, din timp, de beneficiile „glonţului de argint” nu a fost dusă la bun sfârşit, datorită, în special, prea marii concentrări pe dihonia internă.

Nici cursa, nici concursul de creare, menţinere şi consolidare a unei bune imagini externe nu s-a încheiat odată cu integrarea în N.A.T.O. şi în U.E. Atâta doar că, actualmente, numărul destinatarilor acestor sofisticate operaţiuni de influenţare pozitivă s-a mărit, astfel încât eforturile de „vrăjire” nu mai sunt îndreptate numai către puterile occidentale. Cursa continuă, în moduri uşor schimbate, deopotrivă din motive economice şi geopolitice, deoarece adaptarea la schimbarea condiţiilor globale (şi au fost, deja, câteva) începe să semene, în anumite privinţe, cu un fel de cursă pentru supravieţuire.

Noul roman al celebrului scriitor american Dan Brown

În acest context, identificarea „vectorilor” prin intermediul cărora se poate promova o bună, dar şi facilă, imagine a atractivităţii unor ţări este o activitate pe cât de serioasă şi de profundă, tot pe atât de aducătoare de satisfacţii, atunci când este realizată cu profesionalism. Exact acest gând (însoţit de o uşoară undă de invidie, dar o invidie strict apreciativă) mi-a trecut prin gând acum vreo două luni, când am terminat de citit ultimul roman al lui Dan Brown, intitulat „Secretul secretelor”, a cărui traducere a apărut, în decembrie trecut, la RAO. Noul roman al celebrului scriitor american, un nou thriller ştiinţifico-poliţist care îl are ca protagonist pe acelaşi neobosit profesor Robert Langdon, rămâne, aşa cum rapid ne dăm seama, tributar „trunchiului” comun al tuturor romanelor publicate de Brown, începând cu „arhetipul” acestora, lansat în 2003 şi tradus, în numai trei ani, în 44 de limbi (inclusiv româna, tot datorită celor de la RAO), versiunile internaţionale totalizând 40 de milioane de exemplare.

Aşa cum se clama la începutul anilor 2000, „Codul lui Da Vinci” ar fi urmat să provoace o modificare de mare magnitudine şi ireversibilă a modului în care oamenii (creştinii, în special) îşi înţeleg propria istorie. Din fericire, acest lucru nu s-a petrecut, deoarece trecerea timpului, acomodarea crescândă la tacticile extrem de agresive de marketing şi, în cazul împătimiţilor de lectură, identificarea cărţilor mai vechi, din care Brown s-a inspirat destul de copios, în ceea ce priveşte tentativa de reinterpretare a istoriei religiilor, au fost, toate, de natură să pondereze impactul iniţial. Într-un final, aproape că l-au anulat. La fel ca în „Cod”, aidoma ca şi în celelalte romane care i-au urmat, şi în „Secretul secretelor” profesorul Langdon este secondat de o femeie frumoasă şi hiperinteligentă care îl ajută mult să descoasă iţele poveştii care a declanşat o nouă urmărire „ca în filme”, pe străzile, podurile şi în turnurile capitalei Cehiei, de către o entitate misterioasă şi foarte puternică, cu concursul poliţiei. La fel ca şi în celelalte dăţi, până la urmă totul se termină cu bine, dar după mari emoţii şi cu păstrarea unor motive de nelinişte, care în acest caz sunt cercetările efectuate de C.I.A. în domeniul noeticii, prezentată drept „noul Sfânt Graal al ştiinţei” şi, mai ales, de imaginatele consecinţe ale acestor cercetări, pentru a căror exclusivitate serviciul american a mers până foarte departe (desigur, crimele comise sunt, la final, într-un mod convenabil, aruncate numai în spatele lui Finch, şeful pe Europa al structurii de acoperire denumite „Q”, cu toate că acesta nu îşi dăduse singur împuternicirea de a folosi orice metode considera că erau necesare).

„Secretul secretelor”

Pe scurt, „Secretul secretelor” este încă un roman de acţiune reuşit pe care ni l-a oferit Dan Brown. Dincolo de alerta acţiune şi de fundalul ştiinţific al acesteia (care, cel puţin deocamdată, pare mai curând unul ştiinţifico-fantastic), merită remarcat locul deosebit pe care îl joacă, în roman, oraşul Praga, metropola central-europeană în care C.I.A., prin intermediul „Q”, îşi desfăşura experimentele avangardiste din domeniul neoroştiinţelor. Nu este vorba doar de localizarea captivantei acţiuni de tip poliţist, care implică, desigur, menţionarea diferitelor obiective turistice din oraş. E vorba de mult mai mult decât atât: romanul scoate în evidenţă magia oraşului Praga. Şi, pentru asta, Dan Brown  nu face deloc economie de cuvinte. În ceea ce îl priveşte pe principalul personaj, Robert Langdon, „Praga i se păruse întotdeauna un oraş magic. Ca o clipă încremenită în timp”. Referitor la creatorii de la Hollywood ai filmului „Vrăjitorul din Oz”, autorul reţine ceea ce „se spunea”, anume că „acea aură fascinantă îi inspirase să creeze Oraşul de Smarald – o destinaţie mistică despre care se credea că, la fel ca Praga, era un loc al posibilităţilor magice”. Cât despre Cetatea pragheză, aceasta „este cel mai mare complex de acest gen din lume, întinzându-se pe mai mult de o jumătate de kilometru de la poarta de vest până la extremitatea estică şi acoperind o suprafaţă de şaptezeci de mii de metri pătraţi”. Praga era, totodată, oraşul în care Langdon îşi sărutase, pentru prima oară, noua tovarăşă de aventuri, ceea ce nu îi „dezminţise reputaţia de oraş al magiei… un catalizator cu puteri străvechi”. Fapt explicabil, deoarece „veacuri de-a rândul, oraşul fusese punctul focal al ocultismului în Europa”, iar „religia şi ocultismul făceau parte din însăşi osatura acestui oraş”. Totodată, „Praga era un oraş la fanteziei şi al teatralităţii, iar petrecăreţii umblau, adesea, pe străzi costumaţi aidoma unor personaje istorice sau fantasmagorice locale”. Povestea Golemului fusese creată la Praga. Până şi enohiana, limba în care se spunea că un medium poate vorbi cu spiritele, fusese descoperită tot aici, de către doi mistici englezi (John Dee şi Edward Kelley).

Langdon avea senzaţia că trece un prag

Românii de o vârstă mai măricică, dar şi cei tineri, cărora li se întâmplă să dea peste cineva care le recomandă filmul „Mihai Viteazul”, probabil că recunosc, vag, subiectul experimentelor alchimice efectuate, la Praga, de Rudolf al II-lea. Regizorul Sergiu Nicolaescu a inclus în filmul din 1970 cel puţin o scenă ce înfăţişează aceste activităţi ale împăratului austriac care sunt menţionate, în fugă, şi de către Brown. Acesta îl numeşte pe Rudolf  „rege”, ceea ce bănuiesc că nu e o scăpare şi nici ceva întâmplător, câtă vreme, în două rânduri chiar, autorul aduce vorba şi despre rezistenţa cehilor împotriva austriecilor şi despre cruzimile la care s-au dedat ocupanţii, mergând până la „expunerea, în vârful unor pari, a capetelor celor decapitaţi, ca un avertisment adresat tuturor celor care s-ar fi opus dominaţiei habsburgice” şi la practicarea regulată a defenestrării. Dacă, ajuns în acest punct, bănuiam o acţiune de influenţare, pe filieră cehă, a autorului, una din sursele acesteia este devoalată chiar de către Brown, prin intermediul sentimentelor pe care acesta i le atribuie lui Langdon: „Numele Praga însemna, literal, «prag», şi de fiecare dată când venea aici, Langdon avea senzaţia că trece un prag anume. Vreme de secole, oraşul fusese învăluit într-o atmosferă de misticism, marcată de spirite şi fantome. Chiar şi astăzi, ghidurile turistice pretindeau că o aură de supranatural putea fi resimţită de toţi cei care veneau aici cu inima deschisă”. Sursa principală a influenţei este, însă, revelată, în afara textului propriu-zis al romanului, în finalul volumului, acolo unde Brown transmite „mulţumiri speciale prietenului şi editorului meu ceh, Petr Onufer, pentru nepreţuita sa documentare şi pentru îndrumările pe care mi le-a oferit în tot ce ţine de Praga, de cultura cehă, de limba cehă… şi pentru că m-a ajutat să privesc spectaculoasa capitală a Cehiei într-o lumină cu adevărat mistică”.

O rețetă eficientă

Iată, aşadar, identificată o reţetă extrem de eficientă prin care o ţară, sau un oraş (cele două sunt totuna, în fond), îşi creşte cota turistică, ceea ce înseamnă că îşi amplifică şi influenţa politică, în acelaşi timp. Această reţetă (care nici măcar nu este una inedită) ar putea fi preluată şi aplicată şi la noi (cu adaptările, evident, necesare, deoarece farmecul medieval al Pragăi este, într-adevăr, unic). Ar putea fi, dacă ar avea cine şi dacă ar mai exista oareşice careva căruia să îi pese. Partea bună este că, deşi acest gen de planuri trebuie planificate pentru o perioadă cât mai lungă de timp, punerea lor în aplicare nu este nevoie să dureze mult. Iar efectele benefice, în cazul unei bune organizări (a se citi: a unei organizări ghidate de conştiinţă şi consolidate prin tenacitate) pot fi destul de spectaculoase, într-un timp relativ scurt şi pot duce, parţial, la recuperarea timpului pierdut.

Unde (cine) eşti tu, Petr Onufer din România?