La o aniversare: Basarabia după 35 de ani

Comparațiile cu anul 1918, care vor deveni, în numai câțiva ani, extrem de contradictorii, puteau fi, astfel, făcute, în acel moment, prin mijlocirea camerelor de luat vederi.

Până la urmă, sentimentul acesta, al contopirii cu Istoria, a avut și consecințe dăunătoare, deoarece a lăsat în urmă percepția descurajatoare a unui eșec, din cauza nerealizării unificării politice a celor două state românofone. Poate că tocmai această încredere în forța Istoriei, care, conform unei credințe de tip romantic, rezolvă marile probleme de la sine, să fi fost de vină. Am uitat, astfel, că nu istoria ca atare se repetă, ci numai tendințele din istorie, astfel încât rolul factorului uman activ rămâne unul esențial și decisiv.

Desigur că, în spatele acestor percepții, s-au produs multe evenimente extrem de importante. Unele, precum războiul de pe Nistru (1992) au putut fi urmărite îndeaproape, chiar și la televizor. Altele puteau fi sesizate din timp, cu puțină concentrare, precum acel plan de „aruncare în aer” a statalității românești, despre care s-a și vorbit, relativ deschis, la începutul anilor `90. Acesta avea la bază pariul pe ceea ce s-a numit atunci „populația slavă de mai multe milioane” din Republica Moldova (ceea ce era o estimare exagerată, oricum), care ar fi urmat să devină factorul dizolvant decisiv. Despre alte evenimente, precum intervențiile occidentale explicite, produse la București, împotriva tendințelor unioniste care se manifestau pe ambele maluri ale Prutului, am luat la cunoștință, din surse credibile, abia recent. Și ar fi destul de greu să le ignorăm pur și simplu, numai de dragul de a conserva ierarhia vinovățiilor cu care ne-am obișnuit, încă de la începutul anilor `90. Din același tip de surse mai aflăm, acum, despre unele modalități mai puțin cunoscute prin care autoritățile de la București au venit în ajutorul statului-soră, precum și despre primele manifestări ale divergențelor româno-ucrainiene, care se pare că au avut consecințe de durată și asupra evoluțiilor produse în Republica Moldova (nu numai în privința conflictului de pe Nistru, unde alianța slavă fusese destul de clară, de la bun început).

În ultimii ani, într-o serie de cercetări academice de valoare, aparținând istoricilor de la Chișinău, se insistă asupra modului în care influența publică a intelectualității unioniste, care a fost foarte mare la sfârșitul anilor `80 și în prima parte a deceniului următor, a scăzut, treptat, peste Prut. Nu dispariția fizică a acestor intelectuali a fost factorul determinant în pierderea influenței, evoluția fiind finalizată înainte de decesul majorității figurilor celor mai reprezentative.

Unul dintre intelectualii basarabeni cu mari merite, care a rămas fidel opțiunii unioniste, este istoricul Octavian Țîcu (totodată, fost ministru al Tineretului și Sportului și chiar fost pugilist, de mare valoare). Nu mai departe decât în noiembrie anul trecut, acesta a afirmat public, în cadrul unei pasionante dezbateri organizate de Asociația Tinerilor Diplomați din Moldova, la sediul unui important institut din București, că „nu este ușor să fii, astăzi, unionist la Chișinău”. În scurtul timp trecut de atunci, lucrurile par a se fi schimbat destul de radical, însă meritele celor care au vorbit din timp sunt cu atât mai mari cu cât atitudinea lor nu a depins nicicând de „moda zilei”. Prin urmare, nu am putut decât să tratez cu maximă atenție interviul pe care Octavian Țîcu l-a acordat, recent, publicistului Nicolae Cotruț. „Deja la cele mai înalte foruri și în cele mai mari cancelarii se vorbește despre unirea Basarabiei mele cu România”, a spus Țîcu, localizînd, totodată, cu exactitate momentul de start al acestui neașteptat reviriment: un interviu acordat de președintele Nicușor Dan, în presa germană (poziția unionistă a fost, după câțiva ani buni, reiterată de către omologul Maia Sandu, ulterior acestui interviu, însă, în opinia mea, într-un mod mai răspicat). Totodată, istoricul de la Chișinău, devenit cunoscut în primul rând datorită „Expedițiilor Memoriei”, organizate în deceniul trecut, pe urmele deportaților din teritoriile actuale ale Rusiei și Kazahstanului, sesizează atât rolul jucat, în fenomenul noii creșteri a aspirațiilor unioniste, de declarația adoptată, în acest sens, de Parlamentul României (în 2018), cât și pe cel, la fel de important, al războiului pe scară largă ce se desfășoară între Rusia și Ucraina. În fine, un aspect vital al trecutului recent este clarificat (chiar dacă explicația oferită nu acoperă întreaga realitate basarabeană a momentului), atunci când Octavian Țîcu subliniază că „Actul de independență de la 27 august 1991 a fost văzut clar ca un prim pas spre reunire. Să fie clar, independența Republicii Moldova a fost văzută de cei care au făcut-o ca un prim pas spre reunire”.

La ora actuală, se pare, într-adevăr, că scenariul unirii celor două state care au ca limbă oficială româna începe să fie, realmente, luat în calcul, pe plan european. Desigur, a aștepta, la fel ca în 1991-1993, ca un asemenea eveniment să se producă de la sine, grație „cursului Istoriei”, ar fi o eroare. Diferența între idee și faptă e dată, până la urmă, de personalitatea fiecăruia, aspect care include și modul în care este capabil să cimenteze și să „pună la lucru” legături cu alte personalități. Poate că, într-un viitor nu prea îndepărtat, vorba se va contopi cu fapta, iar strategiile care au fost discutate și convenite în urmă cu ceva ani (nu chiar mulți), care au și determinat, într-un timp scurt, modificări importante în viața politică de la Chișinău, vor fi concretizate până la scopul lor final. Care este unul cât se poate de firesc și nu reprezintă expresia vreunui „imperialism” sau șovinism românesc.