Anunțuri plătite la cuvânt. Cum își vindeau bucureștenii casele în 1930

În 1935, un apartament cu trei camere era cerut în Universul cu 650.000 de lei, iar proprietarii plăteau fiecare cuvânt din anunț și dublu pentru un chenar.

Anunțuri plătite la cuvânt. Cum își vindeau bucureștenii casele în 1930

Sursa foto: bucuresti.ro.

În 1935, un apartament cu trei camere era cerut în Universul cu 650.000 de lei, iar proprietarii plăteau fiecare cuvânt din anunț și dublu pentru un chenar.

În Bucureștiul interbelic, casele și apartamentele se vindeau în primul rând prin rubricile de mică publicitate din ziare, unde fiecare cuvânt avea un preț. Paginile din Universul, Dimineața sau Curentul arată o piață imobiliară cu oferte scumpe, cartiere de prestigiu și proprietari grăbiți, foarte apropiată de cea de astăzi.

Locuințe de sute de mii de lei, într-un colț de pagină

În anii ‘30, un bucureștean care voia să-și vândă casa își punea speranțele într-un colț minuscul de hârtie, prins între reclama unui negustor de mobilă și anunțul unui domn care căuta de lucru.

Pe aceste rânduri tipărite mărunt, pe care cititorul le parcurgea cu ochi buni și multă răbdare, se negociau locuințe de sute de mii de lei.

O vilă în nordul Capitalei garanta o poziție socială respectabilă, un apartament cu încălzire centrală putea fi privit cu admirație, iar pentru mulți bucureșteni casa cu grădină era visul pentru care economiseau ani întregi, scrie bucuresti.ro.

Economie de cuvinte, precizie de telegramă

Fiindcă mica publicitate se plătea după lungimea anunțului, proprietarii își cântăreau atent fiecare cuvânt, iar descrierile ajungeau să semene cu niște telegrame. În câteva rânduri trebuiau să încapă dotările, adresa avea o importanță uriașă, iar alegerea inspirată a unui cuvânt putea face dintr-o locuință banală o ofertă greu de ignorat.

O piață care seamănă cu cea de azi

Răsfoite astăzi, paginile îngălbenite din Universul și Dimineața dezvăluie o piață imobiliară surprinzător de cunoscută: apartamente scumpe, cartiere foarte diferite ca valoare, vânzători grăbiți și cumpărători atenți la cele mai mici detalii.

Pagina 12 din Universul, aprilie 1933

Rubrica „Mica Publicitate” ocupă o bună parte din pagina 12 a ziarului Universul din 10 aprilie 1933, iar reproducerea originală se află în colecția digitală a Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Ofertele sunt așezate pe coloane înguste, fiecare cu codurile ei de identificare. Una dintre secțiuni poartă titlul „Vânzări și cumpărări de imobile, moșii, păduri, terenuri, arendări”, o formulă lungă care trădează ambițiile comerciale ale ziarului: în aceeași pagină se puteau găsi, fiecare cu publicul ei, o locuință bucureșteană și o proprietate agricolă.

Zece cuvinte minimum, dublu pentru chenar

Un anunț nu putea avea mai puțin de zece cuvinte, iar încadrarea lui într-un chenar costa dublu. Dacă renunța la un adjectiv, proprietarul unei vile economisea câțiva lei, în schimb chenarul care îi punea oferta în evidență îl costa de două ori mai mult.

Tot redacția cerea ca adresele din București să fie însoțite de numărul sectorului. Localizarea conta enorm pentru cumpărător, pentru că, în acea epocă, o adresă din Capitală arăta nu doar unde se află locuința, ci sugera și statutul social al celui care urma să o dețină.

Ziarul, locul în care se întâlneau cererea și oferta

La tranzacții luau parte atât proprietari particulari, cât și agenții și intermediari, dar gazetele rămâneau unul dintre principalele locuri în care vânzătorii își găseau cumpărătorii.

Cititorul dădea peste o proprietate la cafeaua de dimineață, apoi mergea să o vadă la adresa din anunț sau lua legătura cu cei care o scoseseră la vânzare.

650.000 de lei pentru trei camere

Potrivit unei colecții cu anunțuri din Universul, în septembrie 1935, un apartament cu trei camere era oferit spre vânzare cu 650.000 de lei, o sumă foarte mare pentru acele vremuri.

Nu există însă o transcriere integrală care să poată fi verificată, astfel că suma și datele din anunț pot fi confirmate în mod cert doar în exemplarul original, precizează sursa citată.

Chiar și sub această rezervă, prețul arată totuși faptul că apartamentele bucureștene din anii ‘30 erau bunuri scumpe, iar amplasarea într-o clădire nouă putea conta mult.

În aceeași colecție apare însă și un apartament de lux oferit cu 295.000 de lei, astfel că pentru o comparație serioasă anul exact, suprafața și amplasarea contează.

Diferența dintre cele două oferte arată cât de riscantă este încercarea de a stabili un preț mediu din doar câteva anunțuri și acelea disparate, precizează sursa citată.

De ce prețurile vremii nu se pot converti în bani de azi

Nici salariile din acei ani nu pot fi transpuse mecanic și echivalate cu cele de azi. Între câștigul unui funcționar modest și cel al unui profesionist bine plătit existau diferențe mari.

În plus, suma din ziar era doar pretenția vânzătorului, care putea să nu coincidă cu prețul trecut ulterior în contract.

Presa economică a epocii lasă totuși să se vadă un lucru clar: locuințele noi ajunseseră atât de căutate încât atrăgeau investiții substanțiale.

Valul de construcții din 1935

Pe 7 august 1935, ziarul Curentul scria despre noul avânt al construcțiilor din Capitală, citând o analiză a Institutului de Conjunctură.

Potrivit acesteia, constructorii erau stimulați de înlocuirea locuințelor vechi cu apartamente noi, pentru care se cereau chirii mai mari, iar instabilitatea monetară îi împingea pe cei cu capital să-și plaseze banii în imobile.

Proprietatea din București devenise astfel și o metodă de a-ți proteja averea: apartamentele aduceau venit din chirii, iar clădirile noi ofereau condiții superioare fondului locativ vechi.

Pentru astfel de investiții, marile bulevarde erau locuri căutate. Zona cuprinsă între Piața Romană și Universitate, dar și arterele centrale din jurul Căii Victoriei, ofereau spațiu pentru clădiri cu apartamente moderne.

Ce însemna „modern” în Bucureștiul anilor ‘30

În anii ‘30, cuvântul „modern” avea o greutate comercială considerabilă. Dacă astăzi apa curentă e ceva firesc, în Bucureștiul interbelic merita trecută în anunț ca avantaj, la fel ca baia proprie sau instalațiile de încălzire din clădirile noi.

În blocurile moderne, încălzirea centrală era un argument în plus: locatarul scăpa de sobele alimentate separat și beneficia de o instalație care deservea mai multe apartamente sau chiar întreaga clădire.

Confortul venea însă și cu cheltuieli de întreținere, iar liftul reprezenta, de asemenea, un alt indiciu de modernitate.

Conta și felul în care era împărțită locuința. Apartamentele pentru clienții înstăriți puteau avea camere de primire spațioase, dependințe separate, iar camera de serviciu făcea parte firesc din organizarea casei burgheze, ca reflex al obiceiurilor sociale ale vremii.

Diferența dintre construcțiile noi și cele vechi era o altă problemă, fiindcă o clădire recentă presupunea altfel de costuri de întreținere, într-un oraș în care multe case din secolul al XIX-lea erau încă locuite.

Potrivit sursei citate, presa imobiliară surprinde tocmai trecerea de la Bucureștiul gospodăriilor strânse în jurul curții la cel al blocurilor, în care apartamentul ajunge un produs de sine stătător.

Cotroceni, cartierul de lângă instituțiile statului

Pentru bucureșteanul înstărit care își dorea o vilă, locul în care se afla conta cel puțin cât arhitectura. Cotroceni se contura ca zonă rezidențială, cu străzi de case și loturi potrivite pentru gospodării individuale, iar vecinătatea Palatului Cotroceni și a unor instituții importante ale statului îi conferea un prestigiu deosebit.

Muzeul Municipiului București are în colecție, de exemplu, o fotografie din jurul anului 1930 cu case în construcție în parcelarea Ana Davila, mărturie a extinderii rezidențiale într-o zonă care avea să ajungă printre cele mai apreciate ale orașului.

Parcelarea Filipescu, adresa clienților bogați

În nordul orașului, parcelarea Filipescu ilustrează un alt tip de cartier rezidențial, gândit pentru o clientelă cu bani.

Începuturile ei datează dinaintea Primului Război Mondial, când Alexandru I. Filipescu a vrut să împartă în loturi proprietatea familiei.

În 1911, el a înaintat un plan pentru deschiderea unor străzi noi, iar negocierile cu municipalitatea sunt consemnate în documentele de arhivă. Planul prevedea loturi mari și reguli de construcție care încurajau vilele individuale.

În schimb, proprietarul trebuia să acopere o parte din costurile infrastructurii și să predea orașului străzile nou deschise, pentru că un cartier select avea nevoie de drumuri pe care să circule automobilele locuitorilor.

Vilele ridicate ulterior aici reflectau statutul social al proprietarilor, iar pentru familiile cu venituri mari, o vilă în nordul Capitalei însemna o investiție în confort și într-o adresă respectabilă.

Blocul de raport, locuința construită pentru chirii

Odată cu dezvoltarea orașului, apartamentele ocupau un loc tot mai mare în oferta imobiliară. Blocurile de raport erau ridicate pentru a aduce venit, mai ales din închirierea locuințelor.

Construind pe verticală, investitorul obținea câștiguri de pe un teren relativ mic, iar chiriașii locuiau aproape de centru.

Reversul expansiunii

Creșterea construcțiilor avea însă și o față mai puțin luminoasă. Materiale de Istorie și Muzeografie” arată că, între 1930 și 1941, numărul locuințelor din Capitală, inclusiv din comunele subordonate, a urcat de la 70.537 la 123.717. Saltul arată un oraș care își schimba rapid fața și investiții imobiliare care continuau în ciuda instabilității economice.

Autorul studiului remarca totuși un contrast izbitor: în timp ce chiriile mari lăsau unele apartamente centrale neocupate, familiile cu venituri medii trăiau înghesuite.

În același București existau, așadar, locuințe moderne care își așteptau chiriașii și oameni care abia își permiteau un acoperiș, o contradicție pe care paginile pline de oferte atractive o redau doar în parte.

Arta de a spune totul în zece cuvinte

Stilul micii publicități avea un farmec aparte. Era acea regulă cu minimum de zece cuvinte și tariful suplimentar pentru chenar, iar articolele și cuvintele de legătură dispăreau frecvent.  În prim-plan rămâneau proprietatea și datele de care era nevoie pentru tranzacție.

Anunțurile începeau des cu un verb direct, scris cu majuscule, de tipul „VÂND” sau „CUMPĂR”, iar descrierile se limitau la informații concrete. Când spațiul era atât de scump, adjectivul „modern” devenea o investiție publicitară, iar „confort” putea ține locul unei întregi prezentări a instalațiilor.

Pentru cine voia să vândă repede, exprimarea scurtă se potrivea perfect. Cuvinte precum „urgent” sau „ocazie” lăsau să se înțeleagă faptul că proprietarul era dispus la o tranzacție rapidă sau la negociere.

Câteva vorbe puteau sugera o întreagă situație familială sau financiară, deși motivele reale ale vânzării rămâneau, de regulă, necunoscute, iar graba din anunț putea fi la fel de bine reală sau doar o tactică de vânzare.

Criza, datoriile și leul instabil

Prețurile imobilelor din România interbelică trebuie puse și în contextul schimbărilor monetare și economice ale vremii, potrivit sursei citate.

Marea Criză Economică din 1929-1933 a lovit veniturile și capacitatea oamenilor de a plăti, iar problemele creditului au ajuns pe masa legiuitorilor. Legea din 7 aprilie 1934 privind lichidarea datoriilor agricole și urbane urmărea să rezolve o parte din dificultățile adunate în anii crizei.

Proprietarii îndatorați simțeau direct efectele unor astfel de măsuri, pentru că o casă era deopotrivă un bun valoros și o posibilă garanție pentru datorii.

Cei care aveau însă capital și voiau să se pună la adăpost de instabilitatea monetară găseau tot mai atractive imobilele

Într-un articol din august 1935, Curentul constata că mulți investitori alegeau construcțiile tocmai pentru a-și plasa banii în bunuri imobiliare. Terenul și clădirea aveau avantajul de a fi tangibile, puteau fi folosite, închiriate sau revândute, iar într-o vreme în care încrederea în stabilitatea banilor era zdruncinată, proprietatea părea o opțiune interesantă.

Și piața imobiliară avea însă riscurile ei: valoarea unei proprietăți ținea de amplasament și de starea clădirii, iar găsirea unui cumpărător rămânea o condiție esențială.

Anunțul imobiliar, o mică autobiografie

Un anunț de acest fel reprezintă însă un adevărat document social. Încăperile pentru personalul de serviciu ilustrează un anumit mod de viață, instalațiile moderne pun în evidență dorința de confort, iar o vilă într-o parcelare rezidențială sugerează faptul că proprietarul preferă un loc ferit de agitația comercială a centrului.

Un oraș care și-a schimbat harta

Cine răsfoiește azi aceste ziare nu poate să nu observe faptul că geografia orașului s-a schimbat foarte mult.

Străzile au primit alte nume, numerotarea s-a modificat, iar clădirile care erau cândva noutăți arhitecturale au intrat între timp în patrimoniu sau au dispărut.

Apartamentul considerat unul modern în 1935 poate fi astăzi o locuință istorică, prețuită pentru elementele originale, iar vila pe care un proprietar se grăbea să o vândă ajunge, după câteva generații, să fie promovată tocmai pentru vechimea ei.

Citește și: Bucureștiul interbelic, orașul distracției. Localurile celebre care atrăgeau elita Capitalei acum un secol

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.