Aglomerația, teren de lucru pentru hoți
Piețele, magazinele, tramvaiele și orice loc cu multă lume le ofereau hoților de buzunare din Bucureștiul anului 1932 condiții ideale.
Printre cei care făcuseră din furt o meserie se numărau și femei, care fie acționau în grup, fie recurgeau la deghizări sau stârneau intenționat agitație în preajma victimelor.
Pentru a face cunoscută această lume, puțin știută de public, W. Șerban a semnat în Ilustrațiunea Română din 16 noiembrie 1932 un reportaj despre mai multe femei aflate în evidența poliției, care fuseseră închise în repetate rânduri la Văcărești, arată sursa citată.
Între ele, Floarea Singureanu, care folosea și alte nume, și Ecaterina Nicolae, specializată în furturi de la nunți și înmormântări.
Un fals „coleg“ de la Văcărești
Prima femeie căutată de reporter a fost Floarea Singureanu, care, potrivit articolului, mai era cunoscută ca Marica Ionescu sau Elena Stamate.
Ca să o facă să vorbească deschis, W. Șerban a ales un șiretlic neobișnuit, dându-se drept un fost „coleg“ de la Văcărești, cu speranța că îi va câștiga astfel încrederea.
Mătasea ascunsă sub pelerină
Din portretul schițat de reporter reiese că femeia își organiza temeinic furturile din magazine.
Cea mai importantă lovitură a sa ar fi vizat, potrivit Ilustrațiunii Române, peste 20 de metri de mătase, sustrași printr-o schemă la care au participat cel puțin trei persoane și care a mizat pe distragerea vânzătorului.
Împreună cu Ștefana Dumitrescu, Floarea ar fi intrat în magazin jucând rolul unor cumpărătoare care nu se puteau decide și care cerea să vadă tot mai multe materiale.
Cât timp vânzătorul era ocupat cu mărfurile, mătasea ar fi dispărut sub haina largă a Floarei, pe care reporterul o descria ca având forma unei pelerine.
Apoi, aproape de vitrină, ea ar fi predat marfa unei a treia complice, care s-a făcut repede nevăzută.
Pe materialul furat ar fi obținut 7.000 de lei, o sumă consistentă pentru acea perioadă.
Ecaterina Nicolae, între doliu și petrecere
Ecaterina Nicolae, a doua femeie din reportaj, lucra cu totul altfel. Spre deosebire de Floarea Singureanu, interesată de furturile din magazine, ea ar fi căutat evenimente care adunau multă lume, iar emoțiile sau forfota îi ușurau apropierea de victime.
La înmormântări, potrivit relatării din 1932, Ecaterina se strecura printre participanți dându-se drept rudă sau cunoștință a decedatului.
Când ajungea lângă catafalc, juca rolul unei femei copleșite de durere, iar această mască, susținea reporterul, o lăsa să se apropie de cei prezenți fără să trezească bănuieli.
Odată ce mulțimea se îngroșa, își alegea victima, profita de înghesuială ca să-i ia bunurile și pleca înainte ca păgubiții să-și dea seama.
La nunți, Ecaterina proceda exact invers. Devenea o femeie plină de voie bună, vorbăreață, se amesteca printre invitați, intra în atmosfera petrecerii și se apropia de oameni fără să dea de bănuit.
O vizită sub pretextul unei croitorese
Și în cazul Ecaterinei, jurnalistul a recurs la o identitate falsă. S-a prezentat la locuința femeii pretinzând că este în căutarea unei croitorese care ar fi stat la mansardă.
Ulterior însă, reporterul i-ar fi dat de înțeles că o știe de la o înmormântare din Dealul Spirii. Prudentă la început, discuția s-a transformat în cele din urmă într-o adevărată „spovedanie“.
Banii preotului și inelul mortului
Cea mai spectaculoasă poveste spusă de Ecaterina privea, conform reportajului, un furt de la o înmormântare.
Femeia ar fi sustras atât banii pregătiți pentru preot și gropar, cât și inelul de pe mâna celui decedat.
Afirmația, printre cele mai neobișnuite detalii din reportaj, trebuie privită doar ca o mărturie pe care jurnalistul i-a atribuit-o femeii, nu ca un fapt dovedit printr-un dosar judiciar accesibil astăzi, atrage atenția sursa citată.
Spre finalul întâlnirii, Ecaterina i-ar fi declarat reporterului, sceptic de altfel, și că s-a făcut „femeie de treabă“ și că a renunțat să mai fure.
Văcăreștiul, punctul comun al poveștilor
Închisoarea Văcărești este numitorul comun al acestor femei, pentru că aici ajungeau cei condamnați pentru furt sau pentru alte fapte penale.
Istoria locului este însă mult mai veche decât cea a închisorii. Ctitorită de Nicolae Mavrocordat la începutul secolului al XVIII-lea, mănăstirea a devenit închisoare de stat în secolul al XIX-lea.
Ulterior, numele Văcărești a ajuns să fie asociat atât cu deținuții politici și intelectualii închiși aici, cât și cu infractorii de drept comun.
W. Șerban mai scrie că Văcăreștiul nu era pentru aceste femei doar un loc de detenție, ci un adevărat mediu profesional din care făceau parte. S-a folosit, de altfel, de această familiaritate ca să intre într-o lume la care un om obișnuit ar fi avut cu greu acces.
Un oraș plin de ocazii pentru hoți
Capitala interbelică se dezvolta rapid, cu magazine, piețe, transport în comun aglomerat, restaurante, cinematografe, târguri și numeroase evenimente publice, toate putând deveni locuri prielnice pentru furturile din buzunare.
În acest context, pvestea celor două scoate la lumină un București mult diferit de cel actual.
Neatenția oamenilor era principalul aliat al hoților. Fie că era vorba de înghesuiala dintr-un magazin, de o înmormântare, de o nuntă sau de orice eveniment care capta atenția participanților, condițiile pentru un furt rapid apăreau ușor.
Interesant este felul în care cele două se foloseau de rolurile sociale. Floarea se dădea drept clientă, iar Ecaterina putea fi, după caz, o femeie îndoliată sau o invitată veselă la nuntă.
Reporterul a remarcat, de altfel, că prefăcătoria cântărea la fel de mult ca îndemânarea.
Reportajul trădează, în același timp, înclinația presei interbelice spre personaje colorate și povești spectaculoase.
Ce a rămas după aproape un secol
Floarea Singureanu și Ecaterina Nicolae nu figurează cu biografii detaliate în istoriografia generală a Bucureștiului, dar amintirea lor s-a păstrat în principal datorită acestui reportaj din Ilustrațiunea Română, din 16 noiembrie 1932.
Dincolo de latura senzațională, reportajul deschide o fereastră rară spre Bucureștiul de acum aproape un secol, un oraș aglomerat, în care magazinele și locurile de întâlnire găzduiau și mici infracțiuni, iar poliția își alcătuia propriile „liste“ de figuri cunoscute.
Povestea „hoțoaicelor“ rămâne o curiozitate a Capitalei interbelice și, totodată, o dovadă că articolele de presă cer o lectură atentă atunci când trecutul este reconstituit după aproape 100 de ani.