Priviri curioase în dosarele Securităţii (VIII): Arestarea ca întrecere socialistă

Întrecerea socialistă, o idee intens, uneori aproape obsesiv vehiculată în timpul regimului comunist, reprezenta un concurs organizat pe ramurile de activitate, în funcţie de criteriile de performanţă proprii epocii. Uneori, aceste întreceri aduceau şi satisfacţii angajaţilor, care îşi vedeau, astfel, recunoscute eforturile depuse, în special în domeniul producţiei materiale. Pe de altă parte, Securitatea a fost socotită drept braţul înarmat al partidului comunist, ori scutul acestuia, chiar dacă, deseori, s-a dovedit, aşa cum remarca însuşi liderul, între 1965 şi 1989, al comuniştilor români, Nicolae Ceauşescu, un cal care nu a fost bine strunit. Am fost, totuşi, surprins când am regăsit, cât se poate de explicit, sintagma de întrecere socialistă, chiar în documentele programatice ale defunctei instituţii, deşi aceasta nu se ocupa cu producţia de bunuri materiale.

În anii represiunii masive (1947-1964), în cadrul Securităţii se întocmeau adevărate planuri de muncă privind arestările în diferite „probleme” aflate în lucru. De pildă, în „Planul de muncă pe intervalul 1 octombrie – 7 noiembrie 1949”, întocmit pe regiuni, se constata realizarea arestărilor „doar” la nivelul de 80% din cifra propusă (2.728, faţă de 3.373 de persoane), deşi în câteva dintre regiunile teritorial-administrative în care era, pe atunci, împărţită ţara, planul fusese îndeplinit integral, sau chiar depăşit. Prin urmare, autorii documentului menţionau, cât se poate de explicit, că erau „rămaşi” 645 de oameni. Documentul includea un „tabel de reţinuţii rămaşi în cercetare după 7 noiembrie 1949 la Direcţiunile Regionale”, în care sunt menţionate un total de 629 de persoane. În acest sens, în dreptul Direcţiunii Regionale de Securitate Galaţi figurau 348 de oameni, iar în contul celei din Piteşti, 118. La polul opus se situau regionalele din Cluj şi din Timişoara, cu niciun reţinut „rămas”. La Ploieşti „rămăsese” o singură persoană, iar la Braşov, trei. Pe paginile următoare ale dosarului, îndeplinirea planului de muncă era analizat mai în detaliu, fiind calculată procentual, în cazul fiecărei direcţiuni teritoriale. După acest criteriu, cel mai rău stătea regionala din Oradea, cu o rată de succes de 10%, apoi cea din Iaşi, cu 40%. Fruntaşa fruntaşelor era regionala din Galaţi, care îşi depăşise planul cu 50%, urmată de Timişoara şi Braşov, ambele cu 100%. Nu cred că este foarte greu de imaginat atmosfera care se crea, în interiorul aparatului de securitate, pe tema unor astfel de clasamente.

Dorinţa de îndeplinire a planului de arestări dusese, în perioada respectivă, la declanşarea unei adevărate „întreceri socialiste pe ramură”. Fără a fi, din păcate, o glumă, termenul era menţionat întocmai. De exemplu, într-un „Referat” din 2 noiembrie 1949: „În cadrul întrecerilor socialiste şi ca urmare a planului de muncă întocmit de Direcţiunile Regionale de Securitate din ţară pentru perioada 1 octombrie – 7 noiembrie 1949, pe linia de cercetări, apreciindu-se munca depusă de unităţile noastre pentru realizarea planului propus, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, putem considera că pe baza rezultatelor obţinute, Direcţiunile Regionale de Securitate s-au clasificat după cum urmează”. Clasamentul respectiv nu ţinea cont de numărul de „lucrări” rezolvate în general, în referat menţionându-se, explicit, că: „această clasificare s-a făcut ţinându-se seama de numărul de reţinuţi cercetaţi şi trimişi în Justiţie de fiecare Regională pe perioada de timp menţionată, după calitatea anchetelor şi după modul cum au fost întocmite dosarele pentru Justiţie”.

Clasamentul cuprindea 12 direcţii regionale, plus Direcţiunea Securităţii Capitalei. Regionala Timişoara se situa pe primul loc, iar cea cu sediul în Iaşi, ultima. Performanţa securiştilor bănăţeni poate fi pusă în legătură cu situaţia creată la graniţa română-iugoslavă, unde, după izbucnirea conflictului dintre Tito şi Stalin (28 iunie 1948), au proliferat atât micile grupuri de rezistenţă armată, cât şi „fugarii”, care încercau, în mod individual, să treacă dincolo, pentru a scăpa de arestările politice care se pregăteau. Direcţiunea din Bucureşti nu se situa pe un loc fruntaş, ci abia pe al cincilea.

De fapt, calitatea propriu-zisă a activităţii de anchetă era ultimul lucru avut în vedere, în condiţiile în care orice întrecere socialistă avea nu numai fruntaşi, ci şi codaşi, a căror soartă nu era de invidiat. Prin urmare, erau create toate condiţiile pentru apariţia unor confuzii, unele chiar hilare. De pildă, varianta extinsă a „Planului de muncă pe intervalul 1 octombrie – 7 noiembrie  1949” menţiona, printre reţinuţi, şi opt componenţi ai „lotului Pop-Bujoiu”: Nicolae Filipescu, Dumitru Gr. Petrescu, Radu Sturza, Mircea Iarca, Eugen Ghimicescu, Dumitru M. Ionescu, Ilie Fărcăşescu, Emilian Ionescu. Având în vedere că lotul de arestaţi care fusese astfel denumit (mai mult din considerente propagandistice, întrucât autorităţile comuniste încercau, din răsputeri, să provoace ura populară împotriva celor condamnaţi, considerând că acest efect era mai uşor de obţinut în cazul unor aşa-numiţi „finanţişti”, adică nişte capitalişti „exploatatori”, decât, bunăoară, în cel al profesorilor universitari incluşi în lot) fusese condamnat cu un an mai înainte, este o dovadă în plus că procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă fusese conceput ca o întreprindere largă şi transformat într-o acţiune judiciară fragmentată, din motive birocratice, în diverse loturi. În „Planul de muncă până la 7 noiembrie 1949” (datat 3 octombrie 1949), şase din cei opt incluşi în „lotul Pop-Bujoiu” sunt menţionaţi ca reţinuţi „în grupul Maniu”. Este posibil ca eroarea să fi fost inspirată de asemănarea dintre numele lui Iuliu Maniu şi George Manu (pe atunci, se afla în pregătire procesul colaboratorilor fizicianului Manu, acesta fiind, de altfel, anchetat, în aceeaşi perioadă, cel puţin în legătură cu unul din cei şase, anume Emilian Ionescu). În rest, „Planul de muncă” citat era unul foarte precis, indicând în dreptul fiecărui reţinut ziua sau zilele când aceştia „vor fi anchetaţi şi terminaţi”.

Acţiunile represive ale Securităţii s-au bucurat, în acelaşi timp, de două tipuri de aprecieri, ambele la fel de întristătoare, deoarece erau deopotrivă de „imune” la receptarea suferinţei umane care, iată, uneori putea fi provocată, pur şi simplu, din teama anchetatorilor de a nu rămâne „restanţi” la îndeplinirea „planurilor” prin prisma cărora era evaluată şi munca depusă în timpul anchetelor. Pe de o parte, arestările erau banalizate, ca o muncă de rutină, menită nu numai să anihileze „reacţiunea” întruchipată de „duşmanii poporului”, ci şi îndeplinirii standardelor calitative şi, în special, cantitative care erau fixate de la nivelurile superioare ale puterii comuniste. Grija ca, în cadrul anchetelor, să fie stabilit adevărul era, astfel, complet eclipsată de preocuparea de a „eficientiza” activitatea anchetatorilor, prin reuşita trimiterii în judecată a celor suspecţi. Prin urmare, metodelor utilizate în vederea realizării acestui scop li se dădea mai puţină importanţă. Pe de altă parte, era cultivată percepţia că cei arestaţi îşi „meritau”, oricum, soarta (indiferent care ar fi fost aceea), ceea ce îi transforma în simple numere. În consecinţă, se ajungea, destul de uşor (mai ales dacă se emiteau şi nişte ordine în acest sens), la un alt tip de bagatelizare a bilanţului represiunii, care consta în aprecierea acestuia ca fiind, mereu, insuficient. De aici şi până la acuzarea celor responsabili de planificarea şi organizarea acţiunilor represive că, de fapt, le sabotau, în mod conştient şi cu intenţii „duşmănoase”, s-a dovedit că era un pas destul de mic. Aşa au păţit-o chiar şi cei care şi-au asumat „planurile de muncă” din 1949.

Ministrul de interne reprezentativ pentru perioada stalinistă, Teohari Georgescu (1908-1976), a fost arestat, în 1953, fiind acuzat de participare la aşa-zisa „deviere de dreapta” şi, în mod concret, de… insuficienţa cantităţii de ură de clasă pe care ar fi manifestat-o, în calitatea lui de ministru comunist. Acesta a încercat să se apere, în cursul anchetei, inclusiv prin exagerarea evidentă a numărului de arestări care fuseseră efectuate pe timpul ministeriatului său (1945-1952). Nu a reuşit să îşi convingă anchetatorii, însă era, şi aceasta, o altă manifestare a întristătoarei mentalităţi care înseria arestările politice ca un simplu criteriu de apreciere în cadrul întrecerilor socialiste.