Noul tip de întrecere „socialistă”

Asta nu înseamnă, însă, că ele își pierd și gravitatea, ori că nu mai au efecte, care sunt, de cele mai multe ori, negative. Mai ales dacă cel care le-a generat deține și ceva funcții mai sus puse, care atrag, de la sine, atenția asupra opiniilor pe care deținătorul lor le diseminează.

Mult mai grav este, însă, faptul că însăși dezbaterea de idei este, deja, sufocată de escaladarea anumitor opinii, ori „poziții” (cum se numesc, de regulă, postările de pe rețelele sociale, adică versiunea cea mai ușurică și mai puțin riscantă de a comunica opinii). Acestea sunt, neapărat, tot mai ritoase, tot mai amenințătoare, tot mai nemiloase și, pe zi ce trece, tot mai simpliste. S-ar zice că avem de a face cu un nou tip de competiție, care imită vechile „întreceri socialiste”, în căutarea celei mai catastrofiste predicții.

Încă un episod, printre cele mai spectaculoase, ale acestei permanente escaladări, care începe să afecteze într-un mod destul de serios nervii și echilibrul emoțional al cetățenilor a fost și „luarea de poziție” a unui domn care este un personaj destul de important în cadrul Băncii Naționale a României, chiar dacă nu face parte din Consiliul de Administrație al acesteia. Sincer să fiu, mi-e indiferent dacă este unul dintre consilierii guvernatorului B.N.R. (domnul Mugur Isărescu), sau un consilier în cadrul instituției. Confuzia este una curentă (am făcut-o și eu, la un moment dat), însă relevant este numai faptul că cetățenii îl percep pe acest domn ca pe un fel de mână dreaptă a guvernatorului, adică drept un om care concepe și transmite mesaje publice în numele acestuia, dezvăluindu-i, astfel, intențiile de viitor.

Domnul Eugen Rădulescu, căci la el mă refeream, a pornit de la unele considerații (justificate, din păcate) despre dificultățile bugetare ale României, după care s-a lansat în niște predicții apocaliptice, menite să bage de tot oamenii în sperieți (și, astfel, să accepte, supuși, orice măsură aberantă care s-ar lua în numele acestor predicții), încheind, în mod apoteotic, cu amenințarea (nu prea pot să îi spun altfel) că „vom ajunge să mâncăm iarbă și scoarță de copac”. Evident, totul s-a petrecut pe Facebook.

„Predicțiile BNR”

În fața reacțiilor extrem de virulente care au apărut, inclusiv în mediul politic,  conducerea Băncii Naționale a comunicat că „mesajele și opiniile exprimate de angajați ai B.N.R. pe conturile personale de pe rețelele sociale nu constituie luări de poziții oficiale ale băncii”. De fapt, cred că reacțiile politice au fost singurele de care B.N.R. s-a sinchisit. Totuși, acest comunicat de presă mi se pare slăbuț de tot. Este de la sine înțeles că opiniile de pe conturile individuale găzduite de rețelele sociale nu sunt poziții oficiale ale instituțiilor. Asta, însă, nu folosește la nimic. Pe de o parte, pentru că B.N.R. semnalează acest fapt într-un mod pur platonic, fără a infirma sau, în cazul identității de opinii, a argumenta predicția că vom mânca numai iarbă (nici măcar „ierburi”!) și scoarță de copac (probabil, nici măcar fiartă, ci crudă, deoarece, nu-i așa, nu avem energie!). Atunci, de ce B.N.R. mai deține atribuția de a „prezice” viitorul economic al țării și de ce pretinde autorităților guvernamentale să se conformeze acestor predicții care, fie vorba între noi, sunt mereu identice și niciodată favorabile cetățenilor acestei țări? Pe de altă parte, comunicatul nu a folosit la nimic și pentru că oamenii percep afirmațiile unei personalități care deține funcții în B.N.R. ca exprimând poziții oficiale ale acesteia. De altfel, tocmai funcția pe care domnul Rădulescu o deține acolo a făcut ca amenințările pe care le-a proferat să fie preluate din greu, cu pretenția implicită că ele reprezintă adevărul, pe care trebuie să îl înghițim și, în rest, să tăcem naibii din gură. Timp de două săptămîni, toate site-urile ne-au bombardat cu „predicțiile B.N.R.” și cu „avertismentul dur care vine de la B.N.R.”, fără să se sinchisească nimeni de faptul că era, aparent, vorba doar de opinia personală a unui angajat al B.N.R. Mai mult, și după apariția comunicatului de presă asumat de conducerea Băncii Naționale a României, acest bombardament a continuat, fără nicio modificare. Prin urmare, este limpede că efectul acelui comunicat a fost zero.

„Nu a fost un comentariu politic, ci unul strict economic”

Chiar și autorul postării apocaliptice a revenit, oarecum, asupra propriilor predicții. „Nu, nu asistăm la prăbușirea pe care par să și-o dorească unii și alții. Economia noastră pare să se stabilizeze, deși condițiile externe sunt dintre cele mai teribile”, a scris consilierul de la B.N.R. Păi, și atunci? Înțeleg că este război în Golful Persic, pot să înțeleg și că există incertitudini în Statele Unite ale Americii, la care domnul Rădulescu face unele aluzii, dar de unde rezultă că, din cauza lor, românii vor mânca iarbă și scoarță de copac?! Caut un argument în acest sens, dar nu îl găsesc. „Vreau să precizez că nu a fost un comentariu politic, ci unul strict economic”, a mai adăugat, grijuliu, domnul Rădulescu. Cu asta ne-am liniștit, constatând că autorul postării apocaliptice nu a atacat guvernul actual, așadar s-a pus la adăpost de o eventuală reacție a acestuia. Nu în asta constau, însă, urmările negative ale acelei postări apocaliptice.

Nu vreau să glosez mai mult despre această mică furtună mediatică, deoarece nu doresc să ridic, nici indirect, nici indirect, mingi la fileul celor care sunt literalmente obsedați de anihilarea libertății de opinie. Am intenționat doar să atrag atenția asupra necesității de a-ți pondera anumite exprimări, atunci când ești deținătorul unei funcții care facilitează confuzia evidentă între opiniile tale personale și cele ale instituției pe care, vrând-nevrând, o reprezinți, ca și asupra obligației de rezervă pe care astfel de funcții, de nivel destul de înalt, o implică. Domnul Rădulescu nu este o persoană privată oarecare, de exemplu un ziarist, care să își dea frâu complet liber imaginației, fără nicio preocupare pentru consecințe. Și nici nu are, zău așa, nevoie să socotească, așa cum a făcut-o, numărul de vizualizări ale postării apocaliptice despre iarbă și copaci. Este posibil să fim preocupați doar de succesul unei postări, în credința că nu există reclama negativă, dar la consecințele nefericite asupra societății românești cine se mai gândește? Mai pe scurt, nu cred că ne putem bucura de beneficiile unei funcții, fără să ne asumăm și obligațiile implicate de aceasta. Nu aduc în discuție și obiceiul demisiei de onoare, care în democrațiile de tradiție este extrem de consacrat.

Puterea obișnuinței nu trebuie, nici ea, subestimată

Atitudinile de acest gen, mai ales dacă sunt repetitive, creează, în plan intern, o percepție. Pe plan extern, ele sunt monitorizate și imediat adoptate, ca o dovadă că lucrurile, la noi, stau într-un mod, sau într-un hal apocaliptic. Cu cât cel care a luat atitudine deține o poziție mai înaltă, cu atât „dovada” este considerată mai peremptorie. Așadar, cei care nu ne vor binele au o misiune atât de  ușoară, încât, dacă nu ne-ar cunoaște, nici nu ar putea spera, măcar, să o aibă: nu trebuie să facă nimic altceva decât să citeze propriile nostre opinii, pentru ca apoi să tragă concluzia cea mai nefericită pentru noi, fără să mai fie obligați să aducă, în susținerea ei, alte argumente. De pildă, ratingul de țară nu este altceva decât rezultatul unei percepții. Una pe care toate guvernele se străduiesc să o influențeze în mod pozitiv, spre binele țărilor pe care le guvernează. Așa a procedat, până la urmă cu succes, guvernul Bolojan, în cursul acestei veri. Însă preluarea, în exterior, a percepțiilor negative din interior, cu scopul de a justifica, pe baza lor, analize mereu negative, este o metodă de mult consacrată. De pildă, în istoriografie, unii autori străini citează numai opinii exprimate la noi în perioada stalinistă a lui Mihail Roller (1908-1958).

Se pare că, spre sfârșitul vieții, chiar și Roller s-a apropiat de unele poziții mai favorabile intereselor românești fundamentale. Noi o să o facem vreodată? Nu știu dacă așa ceva este de așteptat, sau nu, din partea concetățenilor noștri care se află, pe anumite funcții, de aproape 40 de ani. Puterea obișnuinței nu trebuie, nici ea, subestimată.