Nesomnul unui dictator: ReUnirea, plauzibilă

Dubla victorie a fotbaliştilor Universităţii Craiova (5-1, scor total), obţinută în preliminariile Ligii Campionilor, în faţa bieloruşilor de la Vitebsk, ne-a provocat o anumită bucurie. Totuși, a fost o palidă consolare, în urma veritabilei tentative de umilire a României care  a fost făcută, recent, de preşedintele, nu prea democrat, al unei ţări cu care nu ar trebui să avem nimic de împărţit.

Deşi sunt urmărite de mult mai puţin oameni decât meciurile de fotbal, declaraţiile unui preşedinte, indiferent cum ar fi el, au un impact mai mare, deoarece, în spatele cuvintelor, se află o putere net superioară. Mai mult, ele exprimă şi unele orientări incipiente în politica internaţională, ceea ce face acest gen de declaraţii ca mult mai periculoase.

E adevărat, comentariile crainicilor meciului retur, difuzat de Prima Sport, au depăşit, câteodată, limitele domeniului sportiv. Totuși, la fel de bine am putea spune că şi comentariile lui Lukaşenko, care nu au fost menţionate de cei doi crainici, au depăşit domeniul în care cunoştinţele lui sunt prezumate ca fiind competente.

Rusia reacționează după adoptarea proiectului de unire a României cu Republica Moldova: „Ar trebui folosit termenul anexare”

Astfel, spre sfârşitul lunii mai, liderul de la Minsk a izbucnit subit, cu ocazia vizitei efectuate de Igor Dodon, pe o temă care nu s-ar fi zis că ar trebui să fie prima lui grijă, dar care ne priveşte, în mod direct, pe noi: „Auzim foarte des, în ultima perioadă, din varii surse, că Moldova este gata să devină parte din alt stat. Vă spun sincer, ca om care este îndrăgostit de ţara dumneavoastră, ştii bine asta, sunt îngrozit când aud asta şi înţeleg ce înseamnă acest lucru”. Pare, într-adevăr, să înţeleagă, din moment ce a afirmat, în continuarea panicardei sale declaraţii, că „poporul moldovenesc (…) nu trebuie umilit sau introdus undeva (?!), nici măcar într-o ţară cu foarte multe perspective şi dezvoltată”. În final, a părut că i-a trasat, în mod direct, lui Igor Dodon sarcina de a împiedica anticipata unificare a celor două state care au ca limbă oficială româna.

Aleksandr Grigoryevici Lukașenko, născut în 1954, chiar în regiunea Vitebsk, este din 20 iulie 1994 președintele Belarusului. Adică de 32 de ani, fără întrerupere. Această stranie durată, care îl lasă fără rival, combinată cu suspiciunile, mai mult decât rezonabile, în legătură cu incorectitudinea numărării voturilor, cel puţin la ultimele alegeri, dar mai ales reprimarea, cu ajutorul unor forţe venite din Rusia, a protestelor populare care au urmat, cred că justifică clasarea lui Lukaşenko în galeria dictatorilor.

Republica Moldova ia în calcul unirea cu România ca plan de rezervă dacă aderarea la Uniunea Europeană se va împotmoli

De ce s-a hotărât, deci, dictatorul de la Minsk să intre şi în rândul personalităţilor politice care au insomnii la gândul unirii celor două state care au drept limbă de stat româna? Greu de spus, dar nu prea. Bănuiesc că a făcut-o ca urmare a unei rugăminţi adresate de preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, sau de cineva care vorbea în numele acestuia.

În fond, ar trebui să îi mulţumim lui Lukaşenko pentru faptul că ne-a inclus în rândul statelor care sunt şi dezvoltate, şi pline de perspective pozitive. Acest fapt arată un progres faţă de otrăvitele mesaje ale propagandei brejneviste, care insistau, mai degrabă, pe teoretizarea pretinsei inferiorităţi a naţiunii române.

Rămâne, totuşi, neclară calitatea în virtutea căreia i-a fost fixată tocmai lui Igor Dodon sarcina de a împiedica reunificarea. Probabil că dictatorul de la Minsk apelase la acesta în postura de fost preşedinte al celui de al doilea stat românofon (2016-2020).

Am înţeles, ulterior, care era rolul acestuia, atunci când Igor Dodon, actualmente deputat, a cerut declanşarea de alegeri anticipate în Republica Moldova. Aşadar, se pare că acesta a perceput, realmente, apelul de la Minsk ca certificarea unei noi misiuni politice. Sperăm că nu şi ca pe un nou „culioc”.

Unirea se amână. România și Republica Moldova în fața realității

Lukaşenko nu este pentru prima oară în postura de deschizător de drumuri pentru manevrele Moscovei. Timpul care a trecut de la declanşarea agresiunii ruse din Ucraina a tot arătat acest lucru. Chiar lunile trecute au apărut, din nou, ştiri cum că Vladimir Putin a cerut ajutorul direct al lui Lukaşenko, în scopul îmbunătăţirii situaţiei de pe frontul ruso-ucrainean. Au urmat avertismentele, foarte serioase, pe care preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, i le-a adresat lui Lukaşenko, fapt ce se pare că a dus la potolirea aparentelor ambiţii bieloruse de implicare mai amplă în război.

Un rezultat, indirect, sau o compensare a acestei cuminţiri pare a fi fost activarea bruscă a lui Lukaşenko pe „frontul” polemicii din jurul plauzibilei reunificări româneşti. Este limpede că liderul de la Minsk a primit rolul de a declanşa o serie de avertismente publice prin care România şi Republica Moldova urmau a fi ameninţate cu grave consecinţe, în cazul în care ar persevera pe drumul redeschis, la începutul acestui an, în urma declaraţiei unioniste a Maiei Sandu.

Trolling al lui Zelenski la adresa lui Lukașenko: „Vrea să ne întâlnim, dar în Ucraina a venit Tihanovskaia”

În perioada de după acest incident, au urmat alte declaraţii, chiar şi mai ameninţătoare, din partea altor ţerţi. De pildă, prin presa din Serbia se pare că a apărut un material în care se anticipează, nici mai mult, nici mai puţin, decât că „Rusia va intra în război cu vecinul Serbiei (adică România – SBM) înainte de a ataca toate ţările NATO. România a deschis cea mai periculoasă temă de pe flancul estic al Europei: unificarea cu Moldova”.

Astfel de alegaţii aberante cred că nu ar fi trebuit să apară tocmai la Belgrad, dacă avem în vedere sprijinul constant pe care România l-a acordat Serbiei. În fine, recent, a provocat unele reacţii declaraţia unui personaj care, nici el, nu prea avea ce căuta în chip de propagator al naraţiunilor Moscovei, însă acest episod s-ar cuveni abordat în mod separat. În orice caz, dirijarea acestor repetate luări de poziţie dintr-un singur centru, care nu este deloc greu de ghicit, pare destul de evidentă.

Macron îi cere lui Lukașenko să nu se implice în războiul din Ucraina

Această serie de reacţii neprietenoase faţă de ipoteza ReUnirii nu face decât să confirme faptul că această evoluţie politică, fundamentală pentru destinul naţiunii române, dar importantă şi din perspectiva evoluţiei Uniunii Europene, este plauzibilă. Judecând după amploarea mobilizării, care se vede în ambele tabere implicate în polemică, actualitatea temei reunificării se apropie de un grad de relevanţă pe care l-a mai avut numai la începutul anilor ’90. Rămâne de văzut dacă evidenta îmbunătăţire a statutului internaţional al României, care s-a produs de atunci, ne va da determinarea să ajungem, de această dată, la o rezolvare mai favorabilă a acestei chestiuni.