Unirea se amână. România și Republica Moldova în fața realității

Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a afirmat răspicat că în prezent nu există un sprijin public majoritar pentru unirea cu România în rândul populației din Republica Moldova. Cel mai probabil nu există o unitate de opinii nici în rândul cetățenilor statului român. Aceste necunoscute arată de facto lipsa unei înțelegerii a complexității acestui proces pe ambele maluri ale Prutului.

Chiar dacă personal ar vota „pentru” reunificare dacă s-ar organiza un referendum, Sandu subliniază că, într-o țară democratică, voința cetățenilor este decisivă. Această poziție reflectă o realitate politică. Idealul reîntregirii celor două maluri ale Prutului rămâne deocamdată un obiectiv îndepărtat, amânat de lipsa consensului popular și de conjunctura geopolitică dificilă.

Sondajele de opinie recente confirmă reținerea moldovenilor față de unire. Potrivit Barometrului Opiniei Publice din septembrie 2025, aproape 46% dintre cetățeni s-ar opune unificării, în timp ce doar circa o treime (33%) ar vota în favoarea acesteia. Un alt sondaj, din august 2025, indica și el că abia 30% dintre moldoveni susțin ideea unirii. Este adevărat că opinia importantei diaspore originare din Republica Moldova nu este cunoscută, o parte fiind parte a curentului unionist.

Citește și: Vă apăra armata română Republica Moldova?

Prin contrast, aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană se bucură de sprijin majoritar, un obiectiv considerat „mai realist” de către Maia Sandu. De altfel, un referendum consultativ pro-UE a arătat în 2024 o aprobare masivă pentru direcția europeană, direcție percepută ca o garanție a păcii și prosperității, pe fondul unui puternic vor de protest. Prin urmare, conducerea de la Chișinău prioritizează integrarea europeană, văzând în aceasta calea de a menține R. Moldova „parte a lumii libere” și în siguranță, fără a forța o unire pentru care nu există încă suficientă voință populară.

Dorința de unitate dintre cele două state are rădăcini adânci, locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului românii împărtășind o limbă, cultură și o istorie comună. De la unirea Basarabiei cu România în 1918, urmată de desprinderea forțată în 1940 sub presiunea URSS, idealul reunificării a supraviețuit în inimile multora. După 1991, o parte a elitelor de la Chișinău au pledat pentru unire, însă realitatea s-a dovedit complicată.

Războiul de agresiune rus declanșat împotriva Republica Moldova, care s-a purtat în regiunea transnistreană, și soldat cu pierderea de facto a controlului asupra acelei regiuni și prezența trupelor rusești de ocupație pe teritoriul noului stat, a îngreunat și mai mult perspectiva unirii. Contextul geopolitic actual adaugă alte nuanțe. Agresiunea Rusiei în Ucraina a sporit anxietățile de securitate la Chișinău, dar a și repoziționat opțiunile strategice ale țării. Pe de o parte, unirea cu România ar aduce automat R. Moldova sub umbrela NATO și UE, oferind protecție în fața amenințărilor din Est.

Pe de altă parte, o asemenea mișcare ar fi extrem de sensibilă, urmând să extinde granița NATO direct la câțiva zeci de kilometri de conflictul din Ucraina, într-un moment în care o parte din teritoriul R. Moldova este încă sub ocupație rusă. Maia Sandu însăși a explicat în engleză, pentru un public internațional, că pentru o țară mică precum R. Moldova devine tot mai dificil să supraviețuiască singură ca democrație și stat suveran sub presiunea Rusiei. Mesajul implicit către partenerii occidentali este dublu, și anume grăbirea integrării europene a R. Moldova și conștientizarea faptului că, fără sprijin extern, viitorul său democratic e în pericol. Unirea cu România rămâne astfel pe masa de discuții mai mult ca soluție de ultimă instanță în fața unei potențiale escaladări a agresiunii ruse, decât ca proiect politic imediat.

Citește și: Visul Unirii și capcanele nerezolvate

Pentru publicul din ambele țări, ideea unirii României cu R. Moldova comportă atât o dimensiune pragmatică, cât și una emoțională. Nevoia de unitate a „celor două maluri ale Prutului” este reală la nivel identitar și cultural, sentiment alimentat de legăturile de rudenie, de limba comună și de valorile împărtășite. România a arătat în ultimele decenii o deschidere frățească față de cetățenii R. Moldova, oferind cetățenie pentru sute de mii de persoane și sprijin consistent pe drumul european al Chișinăului. Cu toate acestea, autoritățile de la București au evitat să forțeze nota reunificării, respectând sensibilitățile și deciziile suverane ale cetățenilor moldoveni. În prezent, unirea rămâne un ideal amânat. Nici respins definitiv, dar nici realizabil imediat. Drumul comun în UE pare, deocamdată, modul concret în care cele două state se pot reuni în spirit și interese, fără a ignora însă posibilitatea unei viitoare unificări politice atunci când va exista un consens ferm.

In timp ce R. Moldova își consolidează instituțiile democratice și se apropie de Occident, legăturile cu România se întăresc natural prin cooperare economică, culturală și socială. Această apropiere treptată ar putea crea, în viitor, condițiile ca voința populară de pe ambele maluri să convergă. Până atunci, unitatea rămâne un deziderat care trebuie construit pas cu pas, prin solidaritate, integrare europeană și respect reciproc, în așa fel încât, atunci când contextul intern și internațional o va permite, reunificarea să nu mai fie un subiect amânat, ci o alegere firească, izvorâtă din încrederea și dorința comună a românilor de pe ambele țărmuri ale Prutului.