Privirea îndreptată către interior: la aniversarea lui Octavian Roske

 Memoria instituţională, care are un rol de seamă în susţinerea armăturii interne a oricărei societăţi moderne, constă în conservarea şi perfecţionarea mecanismelor interne ale instituţiilor, dar derivă, în fond, din moştenirea inefabilă a personalităţilor care au ştiut să le articuleze şi să le dea strălucire. Acest lucru l-au înţeles foarte bine colegii de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, atunci când au decis să organizeze simpozionul dedicat lui Octavian Roske, desfăşurat pe 8 iulie, la Muzeul Naţional al Satului din Bucureşti. Manifestarea ştiinţifică a fost denumită comemorativă, dar, prin caracterul celor expuse, a fost una aniversară, fiind ocazionată de împlinirea a 70 de ani de la naşterea regretatului istoric şi filolog.

Fostul secretar ştiinţific al INST, pe care l-a fondat, alături de vechiul lui prieten, fostul deţinut politic Radu Ciuceanu (1928-2022), ne-a întristat mult, în urmă cu trei ani, când a păşit dincolo, mult prea devreme (la  numai 67 de ani, abia împliniţi). În aprilie 1993, la momentul înfiinţării lui, INST era, cum s-a şi subliniat la simpozion, primul institut de stat, din întregul Est postcomunist al Europei, dedicat analizei cuprinzătoare şi echidistante a fenomenului totalitar.

Aşa cum afirma Florin Abraham, cel care a preluat, cu mult aplomb, dificila sarcină de a conduce prestigiosul institut, după decesele, produse într-un interval de numai patru luni, ale celor doi cofondatori, Radu Ciuceanu şi Octavian Roske (sau „Răducu şi Roki”, după cum i-a numit, din nou, Cristian Păunescu), aceştia au fost perfect complementari, astfel încât primul „a avut energia de a întemeia” veritabilul centru cultural, iar cel de al doilea l-a organizat şi a creat echipele, pe care le-a însărcinat cu ample programe de cercetare şi penetrante teme de lucru.

Un om de o modestie extraordinară

Este foarte clar că, pentru reuşita unei acţiuni de asemenea anvergură, a fost nevoie de un intens efort de voinţă, care dubla un profund demers de meditaţie şi se baza pe mult tact şi empatie (inclusiv faţă de adversarii, să spunem aşa, ideologici ai demersului de construcţie instituţională). Nu întâmplător, aşa cum remarca, în cadrul simpozionului, acelaşi Florin Abraham, la şedinţele care erau convocate de către directorul institutului, Octavian Roske „mai mult asculta decât vorbea”, iar atunci când vorbea, o făcea după o matură chibzuinţă.

Nu este, deci, de mirare, că cel aniversat a fost, în acelaşi timp, „un om de o modestie extraordinară”, care, aşa cum a adăugat managerul Muzeului Naţional al Satului, profesoara Paula Popoiu, şi-a asumat sarcina de „a scoate la lumină adevărul din întunericul arhivelor”. Cei care l-au cunoscut pe Octavian Roske cu siguranţă că l-au respectat, dacă nu cumva l-au şi admirat şi aceştia ştiu că nu este nimic forţat, ori metaforic, în cuvintele Paulei Popoiu.

Managerul unui alt muzeu de marcă al capitalei noastre, Virgil Ştefan Niţulescu de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, a mers, aproape cu precizia unui chirurg, direct la esenţe, punându-ne, indirect, în faţă oglinda mai multor atitudini fundamentale, începând cu cele, programatic asumate, de a nu împărţi oamenii „în cei buni şi cei răi” şi de „a nu-i putea judeca pe alţii”, atunci când nu ai suportat ceea ce au fost nevoiţi să suporte ei.

O mare revelaţie a fost rezervată audienţei de Ana-Maria Cătănuş, un istoric binecunoscut pentru empatia şi, totodată, pentru modestia sa, care ne-a prezentat revistele publicate, în deceniul al optulea, de către liceul care îi numără printre absolvenţii lui pe Octavian Roske (actualul Colegiu Naţional „Sfântul Sava”), unde acesta ocupa poziţia de redactor-şef, aşa cum se va întâmpla, două decenii mai târziu, şi în cazul periodicului „Arhivele Totalitarismului”.

Însă nu denumirea din casetele redacţionale ale celor două publicaţii era ceea ce leagă anii `70 de anii `90, ci fondul ideatic comun întregii producţii scrise a lui Octavian Roske. Ana-Maria Cătănuş, pe lângă unele citate extrase din articolele viitorului cofondator al INST, a subliniat că, la începutul deceniului al optulea, „copiii scriau despre idealuri, scriau despre libertate”.

În cadrul comunicării sale, dedicate în special activităţii de americanist a celui aniversat (desfăşurată în calitatea lui de universitar), unul din cei mai vechi colegi de la institut ai lui Octavian Roske, profesorul Constantin Buchet, evalua într-un mod relativ optimist dimensiunile publicului capabil să se raporteze, cu succes, la veritabilul testament spiritual lăsat de regretatul istoric: „Suntem nu chiar un pumn de oameni”.

O mică revelaţie a constituit-o comunicarea lui Dan Cătănuş. Pe un ton confesiv nu foarte obişnuit la acest cercetător atât de serios (în sensul profund al termenului), punctat de volubile autoironii, acesta a invocat comunicarea solemnă cu care Octavian Roske i-a venit în întâmpinare, după primele două săptămâni „de plictiseală” ce au urmat angajării lui la institut: „Vei fi şeful colectivului de cercetare iconografică; în traducere, urma să caut fotografii pentru revistă”.

Rememorarea realizată de actualul redactor-şef al trimestrialului „Arhivele Totalitarismului” a fost atât de persuasivă, încât aproape că am putut vizualiza zâmbetul interior al lui Octavian Roske, nelipsit şi uşor de decriptat în decursul discuţiilor „de abordare” care aveau loc în frenetica atmosferă a biroului său, situat lângă sala de conferinţe a vechiului sediu al INST, din Str. Grigore Cerchez.

Octavian Roske: transparenţă, exemplaritate şi autenticitate

Fostul profesor din facultate al lui Octavian Roske (ulterior coleg de catedră, la Universitatea din Bucureşti), Vasile Morar, l-a caracterizat pe acesta în trei termeni: „transparenţă, exemplaritate şi autenticitate”. Această descriere a părut că vine în mod natural şi inevitabil după ce, anul trecut, cu ocazia simpozionului dedicat, atunci, lui Radu Ciuceanu, Ana-Maria Cătănuş creionase personalitatea directorului fondator în numai două cuvinte, dar fundamentale şi cuprinzătoare: „credinţă şi curaj”.

Simpozionul s-a încheiat cu două comunicări care nu au fost, în mod formal, dedicate personalităţii lui Octavian Roske, dar prin care autorii lor au valorificat investigaţii istoriografice efectuate în domenii care i-au fost foarte dragi acestuia.

Neobositul scrutător al biografiilor foştilor deţinuţi politici, Cosmin Budeancă, şi-a prezentat cercetările în urma cărora a putut formula, pe baza datelor devenite, de acum, incontestabile, concluzia că numărul condamnaţilor de acest fel care au fost prezenţi în penitenciarul din Râmnicu Sărat este mult mai mare decât s-a crezut iniţial. În plus, contrar multor declaraţii simpliste şi expeditive făcute până acum, suntem departe de a putea determina numărul total al deţinuţilor politici din România comunistă.

Cercetătorul şi editorul Florin-Răzvan Mihai a evocat, prin figura politicianului naţional-ţărănist Ion Mihalache, „forţa interioară” a unui „bătrân care era mereu bătut” la Râmnicu Sărat. Acesta avusese puterea morală să refuze atât propunerea iniţială de colaborare cu comuniştii, ce îi fusese formulată de ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu (refuz care a dus la imediata declanşare a intensei campanii de presă îndreptată contra lui şi, în final, la interdicţia de a candida la alegerile parlamentare din 1946), cât şi otrăvitele sugestii ce i-au fost făcute la penitenciarul din Râmnicu Sărat, în sensul de a cere îmbunătăţirea condiţiilor lui de detenţie, ceea ce ar fi dus la frângerea cerbiciei şi a intransigenţei lui morale.

Pentru ca generaţia noastră să aibă modele civice şi profesionale de amplitudinea celor doi fondatori ai INST, a fost necesar ca, înaintea lor, să existe seria de personalităţi idealiste care, deşi zdrobite fizic în timpul represiunii comuniste, au lăsat, la îndemâna celor care vor să le vadă, modele etice de o înălţime admirabilă.

Aşa cum a remarcat istoricul Alexandru-Murad Mironov, într-o comunicare referitoare la instrumentele digitale necesare studiului totalitarismului românesc, pentru a căror realizare cel prematur dispărut şi-a dedicat multă energie, „există ceva în fiinţa institutului care îmbie la discuţii lungi”. Este şi firesc, deoarece, în decursul deceniilor care au trecut de la debutul colaborării cu INST, mi-am creat impresia unor dezbateri nicicând epuizate, ci mereu reluate, cu fiecare ocazie, exact din punctul în care, fatalmente, fuseseră întrerupte. Sunt convins că nu doar eu am rămas cu această percepţie.

Celor unsprezece autori de comunicări, dintre care unul, academicianul Dorina Rusu, nu a putut participa, însă mesajul ei scris a fost citit, li s-a adăugat, în mod spontan, profesorul universitar Gheorghe Anghelescu. Acesta a rememorat, în special, colaborarea lui cu cei doi fondatori ai INST, din vitregii ani `80, atunci când aceştia denunţau, prin informările ce le transmiteau la Radio „Europa Liberă”, dureroasele distrugeri aduse patrimoniului arhitectonic bucureştean, din care salvau ceea ce şi aşa cum se putea salva, iar fostul deţinut politic îşi scria memoriile, pe care le pusese la păstrare în relativa siguranţă a casei profesorului Anghelescu.

Un simpozion cu o mare încărcătură emoțională

În cadrul emoţionalului său discurs, Cristian Păunescu, consilierul guvernatorului Băncii Naţionale a României, a avut grijă să îl citeze pe Nicolae Iorga, cel care atenţiona posteritatea că „cine uită nu merită”. Combinaţia de informaţii şi afecte care s-a produs în Sala de conferinţe „Victor Ion Popa” a Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” pare că a avut succes şi dincolo de „mai mult decât pumnul de oameni” care l-au cunoscut în mod direct pe Octavian Roske şi care au rezonat, în mod firesc, cu cele expuse acolo.

Bunăoară, un student clujean, care a participat pentru prima oară la o manifestare organizată de INST, mi-a spus, în pauza dintre cele două secţiuni de comunicări, că „nu se aştepta ca simpozionul să aibă o atât de mare încărcătură emoţională”. Mi s-a părut că se şi cutremură, un pic, în timpul spuselor lui. Reuşita în transmiterea emoţiei către noile generaţii este cel mai clar semn al succesului.

Dincolo de cultivarea memoriei instituţionale a unui important institut al Academiei Române, simpozionul aniversar din 8 iulie a fost şi un bun prilej de a privi în interiorul propriei conştiinţe. Prea des se întâmplă ca pe cei cărora le datorăm mult să îi uităm, sau să ne prefacem, din neinteresante motive şi invocând scuze care sunt, mai degrabă, acuze, că îi uităm.

Iar atunci când sunt calomniaţi fără să o merite, să ne prefacem că nu auzim nimic (scuzele fiind aceleaşi). Octavian Roske s-a stins cu repeziciune, lăsând în urmă regretul că, poate, cine ştie, am fi putut face ceva, dar nu am făcut, crezând că nu putem şi sperând că lucrurile se vor rezolva, cu mijloacele medicinei moderne, oricum. Nu am vrut să treacă şi acest moment aniversar fără să adaug şi eu câteva cuvinte la cele, multe şi cu miez, spuse de colegii de Institut ai celui care a fost Octavian Roske (4 ianuarie 1956 – 14 ianuarie 2023).