Iran – înmormântarea unei idei

După ce a pierdut semnificativ din încărcătura spirituală și din criteriile înalte de eligibilitate odată cu moartea celui care a creat conceptul, Ruhollah Khomeini, acum funcția a pierdut și puterea politică.

Taberele loialiste

Războiul și eliminarea lui Khamenei au grăbit transferul de putere către Sepah – Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice, însă noua republică, încă în proces de definire, se agață prin spectacolul funeraliilor de concept, în căutarea legitimității.

Totuși, lipsa  de la ceremonii a noului lider suprem, Mojtaba, fiul lui Khamenei, a șubrezit construcția propagandistică a funeraliilor, până și iranieni loialiști obișnuiți au remarcat pe rețelele de socializare mesajul nerostit al lipsei lui.

Unii chiar au deplâns moartea velayat-e faqih odată cu Khamenei tatăl, alții au remarcat că susținătorii republicii islamice s-au simțit părăsiți de liderul suprem încă din timpul bombardamentelor zilnice când au avut parte de îndoieli, întrebări și supoziții despre starea lui Mojtaba Khamenei, în loc de asigurarea majoră de a-l vedea, măcar într-un video înregistrat. Alți loialiști își pun problema dacă într-adevăr Mojtaba mai este în viață.

Există însă și o altă tabără de loialiști ai republicii islamice, cei care și-au pierdut demult încrederea în capacitatea clasei clericale de a administra țara și preferă actuala formulă în care pare că firele puterii sunt, aproape în întregime în mâinile Sepah.

În această tabără de loialiști, dezbaterile sunt doar pe nuanțele de radicalism ale abordărilor diferite detectate de exemplu între discursul președintelui Parlamentului Baqer Qalibaf, perceput ca deschis la negocieri și afaceri străine pe teritoriul țării și cel al altor actuali și foști membri Sepah mai radicali, în special din al doilea eșalon de putere, care vor de exemplu, continuarea războiului.

Tăcerea altor înmormântări

Spectacolul funeraliilor pentru Ali Khamenei, a contrastat puternic, pentru mulți iranieni, cu tăcerea așternută peste rândurile de contestatari uciși de-a lungul deceniilor republicii islamice.

Manifestările publice pentru ayatollahul Khamenei au acoperit durerea oamenilor care și-au îngropat, cu restricții ori chiar în secret, rude și copii, în unele cazuri cadavre deformate de tortură ori cumpărate de la autorități, contra unor cinice așa numite taxe de glonț.

Altor familii, funeraliile oficiale le-au accentuat durerea că nu știu unde și dacă le mai sunt în viață, fii, fiice, tați, mame ori alte rude despre a căror soartă nu știu nimic încă din iarnă, ori care au fost arestați fără să poată apoi să dea vreun semn celor de acasă.

Și mai este o categorie de iranieni care a resimțit acut, ca o sfidare, ceremoniile de acum – cei aflați în doliu încă din anii 80, de la valul de asasinate de activiști și intelectuali, o rană neînchisă, care a supurat zilele acestea și a reamintit că ayatollahul învăluit în manifestările publice de durere, este printre cei considerați responsabili.

Iranienii uitați

Teheranul rănit de protestele din iarnă și apoi de război, căpătase deja un aer straniu, cu locuri în care războiul era evident iar altele ciudat de neatinse, un corp cu bucăți diferite, bizar puse laolaltă de istoria recentă, o imagine și a clivajelor din societate, ținute artificial laolaltă de discursul public al unui regim mort și viu în același timp, în căutare și în definire.

Imagini și mărturii arată un Teheran în care se văd și se simt rănile ultimului an, răni făcute din afară și din interior, la fel cum este tot Iranul sau, cum s-a exprimat o scriitoare iraniană cu care am vorbit recent ”este imposibil să nu simți, până în măduva oaselor, efectele și șocurile economice, sociale, politice, emoționale și pshihologice, în fiecare colțișor al capitalei, în fiecare oraș, mic sau mare, ori sat, iar starea de confuzie și dezorientare este accentuată de amintirea slabă a speranței care izbucnise în forță, înainte să înceapă să cadă bombele”.

Străzi confiscate

La Teheran, funeraliile le-au dat acelor locuitori rupți de regim, senzația că încă o dată, le este confiscat orașul, după ce luni la rând, odată ce speranța venită cu protestele din iarnă s-a evaporat, regimul a umplut zgomotos spațiul lăsat gol cu ceea ce a căpătat numele de ”show-ul de noapte”.

”În marile piețe și intersecții ale Teheranului, se aude, noapte de noapte, vuietul unei minorități, iranieni veniți cu copii care se joacă, familii adunate în jurul samovarelor sorbind la taclale din ceai, militari și ofițeri în haine civile și ”distracții islamice”, o minoritatee care și-a clamat tot mai puternic mândria renăscută. Nu sunt mulți dar sunt zgomotoși, foarte zgomotoși, pentru că se simt împuterniciți și cu spatele asigurat de armele forțelor de ordine din jurul lor” îmi povestește scriitoarea.

Spune că este vorba despre o minoritate care încă susține regimul, o minoritate mândră că bombele americane și israeliene, chiar dacă au distrus țara, nu au distrus și regimul. Adaugă că, până la război, această minoritate loială apărea în spațiul public, la diverse ceremonii numai la ordin, animată mecanic și ușor timorată de emoțiile și sentimentele pe care le știau generalizate printre ceilalți iranieni.

Acum lucrurile s-au schimbat, războiul a scos din colț această minoritate și a împins-o în centrul spațiului public. ”Războiul a învigorat și a dat acestei părți din societate o oportunitate de neegalat să apară din nou cu capul sus, dincolo de rușinea corupției, crimelor și jafurilor politicienilor lor favoriți, binecunoscute de toată lumea” spune ea cu amărăciune.

Categoria care a sângerat în războiul cu Irakul, luptătorii Pasdaran, Basij și familiile lor, au beneficiat ani la rând de sentimentul de mândrie națională apoi, din cauza corupției și a politicilor economice și sociale catastrofale ei și mai ales clericii au scăzut drastic în popularitate și și-au atras antipatia majorității iranienilor.

Mișcarea ”Femeie, Viață, Libertate” a schimbat peisajul socio-politic iranian într-o măsură mult mai mare decât s-a văzut din exterior, susține scriitoarea, în așa fel încât, părea că pe străzi nu mai este loc, sau foarte puțin, pentru susținătorii regimului. Atât de puțin încât autoritățile erau nevoite, de exemplu, să aducă la diverse evenimente, în Teheran, femei în port islamic din orașe mai religioase, ca să dea spațiului urban o imagine și o atmosferă mai corectă islamic și ideologic.

Fețele Iranului

Mărturiile și imaginile de până la război demonstrează că, deși Sepah și Basij (milițiile de voluntari) deveniseră deja forțele dominante în economie, politică și în mai toate instituțiile statului, străzile de zi cu zi nu le aparțineau, în pofida violențelor repetate asupra contestatarilor. Războiul avea să schimbe asta.

”În orașul pe ale cărui străzi merg seară de seară, văd efortul acestei minorități pro-regim să-și mențină prezența în public, noapte de noapte stau încăpățânați pe străzi cu copiii lor, cu boxe și megafoane care să le amplifice vocile, să le facă să pară mai puternice decât sunt în realitate. Ceva mai încolo, în bazar, orașul are o altă față, oamenii trec stresați și întunecați de la un magazin la altul, vorbesc puțin, comunică mai degrabă prin gesturi iar senzația este că au căzut ostatici acelor grupuri gălăgioase” îmi povestește scriitoarea.

Contradicțiile domină străzile iraniene mai mult decât oricând parcă. Societatea pare ruptă în două, o parte de dimensiuni reduse dar mai puternică decât cealaltă, iar noul puls dat străzilor de grupurile pro-regim suprapus pe tăcereea tensionată a celeilalte părți, refectă și rearanjarea în curs a balanței de forță și influență dintre centrii de putere în stat.

Lider spiritual, politic sau de forță majoră

Pe fondul lipsei de transparență politică în Iran, nu doar cei din afară sunt încâlciți în presupuneri, dar și în interior persistă întrebarea ”cine conduce de fapt Iranul?!

În timp ce primul lider suprem Ruhollah Khomeini a fost un simbol spiritual și politic de anvergură, cel care i-a urmat, Ali Khamenei, a reușit să fie măcar unul religios-politic suficient de abil încât să țină la un loc țesătura complicată a autorității iraniene.

Noul lider, Mojtaba Khamenei, își datorează poziția războiului pornit de SUA și Israel, și altfel decât cei de dinaintea lui, este mai degrabă un simbol politico-securitar. ”Componenta de securitate este atât de puternică”, îmi spune cu o tentă de umor M, cercetător în științe politice, ”încât cei mai mulți iranieni nici nu știu precis cine este și cum acționează”.

Tot prin nevoia acută de securitate, în condiții de război, propaganda justifică și spinoasa cheestiune a puterii transmise ereditar. Teheranul avea de găsit un răspuns de consum public pentru linia roșie a revoluției islamice privind puterea ereditară, așa cum a fost monarhia, tocmai inamicul împotriva căruia s-a coagulat revoluția islamică și s-a clădit ulterior republica islamică.

Mojtaba fiul lui Khamenei a devenit lider suprem din motive de securitate, nevoia de securitate și supraviețuire a regimului s-a impus și a strivit unul dintre principiile de bază ale republicii islamice. Și tot considerentele de securitate au fost invocate ca să facă uitată, lipsa actualului lider suprem de la funeraliile fostului lider suprem și a fiului de la funeraliile tatălui.

”Puterea militară (Sepah) pare să fi găsit și aplicat în mod meticulos în timp formula ideală de a-și menține și chiar dezvolta dominația pe termen lung – ascunde în obscuritate principalii decidenți, pune o figură fără putere reală în fotoliul de președinte, îndreaptă spre el și miniștri toate criticile și nemulțumirile, elimină violent criticii adevăraților culpabili și responsabili și în paralel, revigorează cu ajutorul războiului, mantra devenită cândva  ridicolă, cea a lumii întregi care este împotriva iranienilor, cea care face posibilă minimalizarea înfrângerilor și chiar transformarea lor în victorii” spune M, apoi remarcă trist – ”așa nimeni nu învață din greșeli iar ce așteaptă oamenii rămâne fără răspuns”.

Funeralii cu pretenții de referendum

Tot în această formulă se înscrie și reacția la dezbaterile interne despre un eventual referendum constituțional. Funeraliile lui Khamenei au fost de folos pentru anumite piese din mozaicul de putere de la Teheran ca să evite o consultare populară.

De mai mulți ani, în Iran, aluziv sau direct, se cerea referendum și schimbarea constituției, pe fondul neajunsurilor economice și sociale semnalate prin valuri repetate de proteste și a incapacității republicii islamice de a veni cu soluții.

Cu o insistență crescută, numeroase voci, inclusiv din cadrul sistemului actual, au cerut în ultima vreme un referendum constituțional care să repare ruptura dintre regim și societate.

În replică, publicațiile oficiale, unele sub directa coordonare a Sepah, ca de exemplu Fars, au scris zilele acestea că prezența masivă la funeraliile ayatollahului Khamenei, ar echivala cu un referendum în favoarea menținerii republicii islamice așa cum este.

Online și în discuții private, iranienii însă spun că numerele oficiale sunt mult exagerate, că în trecut, la alte evenimente, sau de exemplu la funeraliile lui Ruhollah Khomeini, au fost mulțimi considerabil mai consistente și mai autentic îndurerate și mobilizate.

Alții spun că la Teheran de exemplu, au fost aduși oameni din provincie iar alții care lucrează în instituții ori companii și fabrici de stat mărturisesc că au fost somați de șefi să se prezinte la ceremonii.

Dar publicații conservatoare, ca Farhikhtegan sau agenția Mehr, insistă și publică editoriale în care scriu : ”Referendumul cerut s-a ținut deja, străzile sunt dovada” și invocă grupurile prezente seară de seară pe străzi și sute de mii de oameni veniți la și în jurul complexului religios în care a fost expus sicriul ayatollahului Khamenei și de-a lungul drumului parcurs spre Mashhad, orașul înmormântării.

M și alți iranieni ca el, spun că regimul se transformă numai pentru el însuși, pentru cei puțini, greșelile trecutului sunt repetate, acoperite din nou cu violență, portavoci și zgomot sub care se adâncește prăpastia dintre societate și regim.