Armata Imamului ascuns. Povestea Gărzilor Revoluționare din Iran

Așa că, aproape imediat după căderea regimului monarhic, pe 24 februarie 1979, Khomeini a convocat Consiliul Revoluționar (organizație de opoziție la monarhie care era activă de mai mulți ani), ca să formeze o forță armată islamică. Totul a început cu o listă de nume de tineri militanți loiali propuși de membrii Consiliului Revoluționar. Pe 5 mai 1979 a venit și decretul de înființare a Corpului Gărzilor Revoluționare, pentru care apelativul simplificat folosit de iranieni este Pasdaran sau Sepah.

Gărzile lui Dumnezeu

După ce a revenit în Iran,, Khomeini a spus mai clar decât o făcuse în exil (în special în interviurile acordate în Franța a vorbit mai degrabă despre aspirații reprezentative democratic) că guvernarea va fi una islamică bazată pe șaria și că cine se opune acestei guvernări sfinte, se opune legii divine, deci lui Dumnezeu. Rolul Pasdaran a fost stabilit ca forță care să apere, nu populația, ci guvernarea prin jurisprudență islamică și pe liderul suprem, până la revenirea imamului ascuns (in tradiția milenarismului șiit).

Prima acțiune publică a Pasdaran a fost executarea unui grup de 5 generali din armata șahului Pahlavi, după o judecată sumară de numai câteva minute, condusă de Mohammed Sadeq Khalkhali, desemnat de Khomeini, un cleric devenit celebru în prima perioadă a republicii islamice sub numele ”judecătorul Sânge” sau ”judecătorul Moarte”, pentru numeroasele condamnări rapide la moarte pe baza cărora au fost executați sumar nu doar reprezentanți ai regimului monarchic dar și, ulterior, ai celorlalte forțe iraniene care au contribuit major la revoluție (liberali, socialiști, comuniști, intlectuali activiști, reprezentanți ai breslelor, oameni de afaceri, etc) – una dintre acțiunile prin care, după cum spun istorici și activiști iranieni în exil, a fost confiscată revoluția și transformată în una islamică.

Citește și: Iran – șah sau table?

Nu se cunoaște exact numărul Pasdaran, sursele oficiale dau numărul de 120.000 în timp ce altele spun că ar fi vorba de până la 200.000. Asta în contextul în care, armata regulată are între 350.000 – 400.000 de militari și încă aproximativ 300.000 de rezerviști. Sepah-e Pasdaran are forțe terestre, aeriene, navale, serviciu de informații, cibernetic dar și o forță pentru suprimarea protestelor populare. Arteș – armata regulată privește cu invidie spre Sepah, favorizat de finanțel statului, cu cele mai bune și modern echipamente. Și tot Pasdaran asigură securitatea programului spațial iranian, cel de dezvoltare de rachete balistice și a celui nuclear.

 Liderul revoluţiei islamice, Ruhollah Khomeini a insistat în repetate rânduri şi a notat în testamentul său că Pasdaran trebuie să fie gardieni ai regimului dar fără să se implice în politică. Numai că déjà dinainte de alegerea în 2005 a președintelui Mahmud Ahmadinejad ( el însuși fost Pasdar din corpul de elită Quds pentru acțiuni externe), acest lement din testamentul lui Khomeini a fost ignorat și Pasdaran s-au implicat activ în politică, ba chiar unii foști membri s-au transformat în politicieni, argumentând că astfel îndeplinesc tocmai datoria stabilită de Khomeini – să protejeze și să perpetueze republica islamică.

De vorbă cu un pasdar

În plină campanie electorală prezidențială, în 2005, am stat de vorbă, la Teheran cu un fost pasdar (n.r. la singular in farsi). Spunea că renunțase la serviciul activ din cauza unor probleme cardiace, la 56 de ani. Avea o pensie frumuşică dar mai lucra în turism cu jumătate de normă. Mi-a spus că Pasdaran s-au implicat în politică, pentru că mulți dintre ei consideră că pot administra republica islamică mai bine decât politicienii momentului, fie ei clerici sau nu, ba chiar că mulți mullahi ”sunt corupţi şi s-au îndepărtat de la idealurile revoluţiei islamice”.

Tot atunci, un profesor mi-a descris imaginea de ansamblu a momentului – “pentru Pasdaran de fapt alegerea lui Khatami (n.r. președintele reformist Mohammad Khatami) şi relativa deschidere din vremea lui, au fost un impuls, pentru că reformele au fost timide şi de cele mai multe ori blocate de forțele clericale conservatoare, aşa că o parte semnificativă din populaţie şi-a pierdut complet încrederea atât în reformişti cât şi în bătrânii mullahi şi s-a întors spre Sepah când şi-a format o aripă politică, sau și-a infiltrat oameni în partidele deja existente”.

Devotații

Încă de la sfârşitul anilor `90, mai mulţi membri Sepah care luptaseră în răyboiul cu Irakul, între care și cel ce avea să devină preşedinte, Mahmud Ahmadinejad, au înfiinţat o asociaţie – Jamiyat-e Isargaran-e Enqelab-e Eslami Asociația Devotaților Republicii Islamice. Cunoscuți pe scurt ca Isargaran (în traducere „cei devotaţi până la sacrificiu) ei au avertizat că societatea iraniană era pe care să se fractureze şi existau surse de nemulţumire care puteau pune în pericol exstențial republica islamică, din interior.

Un comunicat al Isargaran de la acel moment transmitea: „Înmulţirea crimelor, jafurilor şi furturilor, tulburările sociale, distanţa uriaşă între aşteptările populaţiei şi oferta politicienilor, prăpastia dintre săraci şi bogaţi sunt pe cale să provoace o ruptură profundă care se poate transforma în criză”. Mesajul lor : „Singura soluţie este întoarcerea la principiile revoluţiei islamice aşa cum le-a stabilit imamul Khomeini, și numai Pasdaran pot face asta” mi-a spus pasdar-ul pensionat.

Citește și: Republica Islamică – Cronica unei morți anunțate

În 2003 Pasdaran au înfiinţat o nouă mişcare, E`telaf-e Abadgaran-e Iran-e Eslami (Alianța celor care Construiesc/Dezvoltă Iranul Islamic), pe scurt Abadgaran – dezvoltatorii. În Occident li s-a spus – “neoconservatori”. Abadgaran considerau că vechii conservatori clericii au permis să se strecoare obiceiuri și mode occidentale care slăbsc republica islamică, ba chiar că tratează prea timid cu puteri ca SUA sau cele europene.

Prima victorie politică a Abadgaran a fost alegerea lui Mahmud Ahmadinejad ca primar al Teheranului și care a fost o surpriză. În timp, Ahmadinejad și-a atras mai mult decât simpatia locuitorilor din cartierel sărace, după ce a pus la punct aspecte de care oamnii s văitau de multă vreme, de exemplu, canalizarea. Țin minte cum lucrătorii de la hotel în spuneau încântați și apreciativ să beau liniștită apă de la robinet, pentur că ”Ahmadinjad a rezolvat problema”. Însă, în alte cartiere, locuite de alte categorii socio-profsionale, oamenii erau nemulțumiți că primarul Ahmadinejad transformase centrele culturale în centre de rugaciuni sau de cursuri islamice.

Puterea oprimaților

Nici când Ahmadinjad s-a înscris în cursa prezidențială, reformiștii și moderații iranini, și nici diversele grupuri ale societății civile, nu s-au îngrijorat, ceea ce a arătat cât de neconectate erau la o anume parte a populației. Mai toate au ignorat că, exact unde terenul era mai fertil, în rândul populației sărace, mesajul lui Ahmadinjad de dreptate socială şi luptă anti-corupţie era diseminat de Sazman-e Basij-e Mostaz`afin (Organizația peentru Mobilizarea celor Oprimați), pe scurt Basij – miliţiile de voluntari sub comanda Pasdaran.

Oficial, autoritățile republicii islamice spun că în Iran ar fi 24 de millioane de membri Basij, dar surse locale independente susțin ca e vorba despre aproximativ 1-2 milioane.Și Basij ca organizație este tot creația  fondatorului republicii islamice Ruhollah Khomeini iar, inițial, membrii erau voluntari în războiul cu Irakul.

După război, voluntarii Basij au devenit arma predilectă folosită de regim ca să  oprească manifestări populare de protest sau contestare și să organizeze demonstrații de susținere a regimului.  Membrii Basij au întâietate la angajare în anumite posturi, de exemplu în administrație, sau procente în plus la salariu și diverse alte beneficii, ca dobânzi preferențiale la credite.

Culorile revoltei

La momentul alegerii lui Ahmadinejad ca președinte, mulți iranieni, în special din clasele economice defavorizate și cei ajunși împinși de sărăcie din zonele rurale și marile centre urbane, simțeau că acești politicieni-Pasdaran, cum spuneau ei – ”fără turban” ca Ahmadinejad, le reprezentau interesele.

Asta și pentru că discursul electoral al lui Ahmadinejad a avut ca element principal și fir roșu, în premieră în politica iraniană, corupția. Ba chiar referiri (tot mai extinse în anii următori) la corupția majorității mullahilor. Relevant, de exemplu, pentru atitudinea tot mai politică a Pasdaran este faptul că Sepah, prin publicația sa Sobh-e Sadeq, a avertizat în legătură cu pericolul de contagiune al revoluțiilor colorate din țări ca Ucraina sau Georgia, încă dinainte ca în Iran să se manifeste public Mișcarea Verde reformatoare (unul dintre liderii ei Mir Hossein Moussavi chiar a cerut referendum de modificare a constituției pentru renunțarea la trăsăturile islamice ale republicii).

Un editorial din Sobh-e Sadeq a atras apoi atenția că utilizarea culorii verzi de către formaţiunile pro-reformiste din Mișcarea Verde aduce foarte mult cu revoluţiile colorate din ţări ca Ucraina sau Georgia și prin urmare reprezenta un îndemn la răspurnarea republicii islamice. După semnalele transmis prin Sobh-e Sadeq, acum defunctul lider suprem Ali Khamenei a înfiinţat o comisie de istorici care să analizeze sursele şi evoluţia revoluţiilor “colorate”.

Economia înarmată

Și tot de la momentul Ahmadinejad, a fost tot mai evidentă implicarea Sepah nu doar în politică și în administraţie, dar şi în economia republicii islamice. Pasdaran şi-au creat companii care au primit contracte guvernamentale de miliarde de dolari pentru lucrări în construcţii ori în domeniul petrolier sau gaze. Ba chiar, potrivit unei legi care a trecut ușor în Parlament, companiile Pasdaran au întâietate în faţa altor companii iraniene sau străine când este vorba despre contracte pentru lucrări publice, de orice fel.

Determinarea Sepah a fost limpede ca lumina zilei când a provocat rezilierea contractului cu o firmă turcă la noul aeroport Imam Khomeni din Teheran. Pasdaran nu au ezitat să tragă în direcţia unui avion turc care tocmai ateriza pe aeroport. Argumentul pe care l-au adus în fața opiniei publice șocate de manevră, a fost că implicarea unei firme străine în cel mai mare aeroport al țării ar fi reprezentat o vulnerabilitate pentru securitatea națională.

Citește și: Proteste în Iran – „de data aceasta” este ceva diferit

După cum mi-a explicat la acel moment profesorul pe care l-am menționat mai sus, pe fondul unei scene poliitice tot mai fragmentate, cu străzi neliniștite chiar și după înăbușirea Mișcării Verzi, impresia tot mai multor iranieni era că supravieţuirea republicii islamice ţinea de Pasdaran, nu numai ca purtători de arme, dar și ca politicieni şi oameni de afaceri.

După ce tineri fiind luptaseră cu arma în mână pentru consolidarea republicii islamice și în războiul cu Irakul,  mulți au devenit, cu același scop, diplomați, prefecţi, guvernatori de provincii, parlamentari, funcţionari guvernamentali, primari sau directori de companii.